Acces

Relațiile altora sunt mereu mai palpitante.

Nu pot să nu mă gândesc că alții fac sex mai des, cu mai mulți parteneri, în același timp sau în momente diferite. Totuși, îmi imaginez că ei au mereu parte de senzații noi, de trupuri noi, de noi descoperiri.
Noi, cei afundați într-o relație, avem impresia că știm totul, despre noi, despre parteneri, despre sex și despre relații. Ce nu știm este cât de mult avem de învăța de la cei care vor să învețe de la noi.

Ori de câte ori pot, rog să mi se povestească, chiar și cu înflorituri, experiențe. Fără să închid ochii, mă gândesc, îmi mușc buza de jos și înghit în sec. Apoi încerc să disimulez interesul, îmi dau capul pe spate, îmi trec mâna prin păr și mai pun o întrebare, știind că răspunsul îmi va alimenta senzațiile.

Îmi prind cana de cafea sau sticla de bere, după caz, cu ambele mâini. Duc ușor la gură și sorb, și-n timp ce degust lichidul, îmi imaginez că, dacă ar fi să mi se prelingă o picătură pe buza de jos, mi-ar plăcea ca un străin să o prindă cu buzele. Și apoi să plece mai departe, zâmbind, fără să se uite înapoi.

Alex

Eu sunt ceea ce tu ai făcut din mine.

Povestea acestui Alex este fix cea care m-a determinat să deschis blogul.
Nu cunoscusem niciodată pe cineva care să îmi reproșeze că sunt prea pretențioasă. În general, când unui băiat nu-i plăcea de mine, nu își mai bătea capul și eu simțeam că aș fi câștigat o luptă. Dar el părea inteligent, era destul de arătos, făcea impresie și a avut curaj să îmi spună în față ce crede despre mine.
De ziua lui de nume i-am dat mesaj pentru a-i arăta, într-un fel sau altul că nu îi port ranchiună (ceea ce nu era tocmai adevărat).
Ajunsă în București, în anul I, ne-am dat dat mesaje dar tot nu aveam încredere în bunele sale intenții. Așa că nu avea numărul de telefon pe care-l foloseam mai des și nici adresa de mail cea la zi, ci una pe care nu o mai foloseam, de fapt. Până la urmă, la începutul lui decembrie am decis să ne vedem. Și a fost uimitor. El era... uman. Și cald.
M-am îndrăgostit de el cum nu o mai făcusem de mult. Era cam tot ce aș fi vrut, poate chiar mai mult. de fapt, a fost mai mult decât am vrut, pentru că era, în sufletul său, un copil căruia îi era mult mai multă teamă ca mie. Introvertit, secretos, matur în gândire și copil în purtare, m-a dat peste cap, mi-a dat și întreaga lume peste cap. Patru luni a durat să îmi dau seama că nu a fost niciodată nimic mai mult decât un flirt nebun în ninsoare, în miez de decembrie. Au trecut trei ani de atunci, poate patru. Și senzația e încă vie.
Am deschis blogul de ziua lui, ca să îl fac să mă vadă fără să trebuiască să pună întrebări. Dar tot ce a făcut a fost să reproșeze fiecare rând, fiecare gând. 
Am trecut prin multe, singură, pentru că nu răspundea la telefon, iar ultima dată când l-am văzut, înainte să plece pentru o scurtă perioadă din țară, nu am avut curaj să-i spun că încă țin la el dar că nu vreau să-l mai văd pentru că îmi doresc nebunește să mă îndrăgostesc de altcineva care merită mai mult ca el.
Și a plecat fără să știe. Câteva luni mai târziu, îmi trimite un mesaj care mi-a scuturat lumea din nou, spunându-mi că și-ar fi dorit să facă dragoste cu mine, iar două zile mai târziu că s-a mutat cineva, o fată, la el.
Acum e însurat, și n-a știut niciodată ce a pierdut. Nici nu va știi...

Motivul pentru care acest blog există, prezent de prea multe ori în sală, doamnelor și domnilor, vi-l prezint pe Alex - motivul pentru care am îndrăgit așa de mult franceza!

Alin

Eu sunt ceea ce tu ai făcut din mine

 În clasa a opta, prietenei mele cele mai bune îi plăcea de un tip Alin. Acesta, în clasa a6a mi-a dat oracolul să i-l completez dar niciodată n-am știut de ce pentru că nu-l cunoșteam. Apoi am ajuns amici și încercând să-l fac să o placă pe prietena mea, m-am pierdut în ochii lui verzi, cu un punct negru în cel drept.

Mi-a fost greu să renunț la Radu, pe care tocmai îi „recâștigasem”, dar am făcut-o. Și de aceea Radu ... să zicem că nu prea m-a plăcut până când ne-am reîmpăcat în clasa a 9a.
M-am îndrăgostit de el iar când, după capacitate, mi-a zis că totul se termină pentru că mergem la licee diferite am suferit enorm.

Trei ani de zile l-am urât. Până când mi-a zis că de fapt n-a vrut să mai continuăm pentru că n-am vrut să mă culc cu el. Am rămas fără expresie, dar m-am simțit eliberată - știam motivul și, după ce mi-a explicat, am înțeles că nu a vrut să mă forțeze dar că nici nu putea să se abțină. Era un amărât de băiat la pubertate. Și de atunci am putut să continui fără să mai urăsc.

Prezent prima dată aici în sală, doamnelor și domnilor, vi-l prezint pe Alin, primul care mi-a făcut inima praf.

Radu

Eu sunt ceea ce tu ai făcut din mine

Eram în clasa a 5a, eram un băiețoi și nu prea înțelegeam de ce mă place, care-i toată faza asta, o văzusem pe sorămea plângând de atâtea ori că am zis că nu o să am niciodată prieten.
Dar în urma insistențelor lui, pe 24 octombrie, în clasa a6a, inevitabilul s-a întâmplat. Nu mai era tuns bros, și arăta foarte bine. Ne întâlneam după școală să ne ținem de mână.
S-a terminat, evident. Tăcere multă vreme. În schimb, într-a noua ne-am gândit noi să încercăm iară, două săptămâni mai târziu m-am dus la el la liceu și el m-a întrebat dacă am primit mesajul în care îmi zicea să nu merg pe acolo. N-am mai vorbit mult timp.
Înainte să înceapă clasa a12a, un majorat ne-a adus iară față în față. Iar pentru că un anume individ (care-și va avea locul într-o altă postare) - Portocale, l-a rugat să îi dea numărul meu de telefon, am reluat legătura, vorbeam ore întregi, despre tot și despre toate. El când a aflat că mie îmi plăcea portocale, deși eram într-o relație cu Mihai (care-și va avea locul într-o altă postare), s-a supărat. I-a trecut repede apoi eu am început să am iară sentimente pentru el, pentru Radu, dar am decis de comun acord că nu ne-ar fi fost prea bine, trecusem deja prin toate fazele astea.
La revelionul dintr-a 12a, când între mine și Mihai nu mai era nimic și când între mine și Radu urma, speram eu, să fie ceva, el a avut impresia că eu l-am sărutat pe Alin, ceea ce sincer nu mai știu dacă era justificat sau nu.
S-a supărat pe mine și mi-a adresat niște cuvinte urâte.  Partea ciudată este, însă că, două săptămâni mai târziu eram împreună. Pentru doar o săptămână - am menționat deja, nu eram cei mai buni împreună, iar interpretările erau la ordinea zilei.
Următoarea dată când am auzit de el, mi-a dat un mesaj, după un mic accident la liceu - din care m-am ale cu gâtul rupt și coloana tasată. ”Nu știam că dacă îmi doresc ceva, chiar se îndeplinește”

Azi suntem prieteni, și nici nu încercăm mai mult, ne-am face mai mult rău, am distruge definitiv ceea ce ne chinuim de 10 ani să ținem în viață. 

Prezent în minim 5 rânduri pe aici prin sală, doamnelor și domnilor, vi-l prezint pe Radu !

voi!

Am schimbat hainele, am schimbat stilul în care îmi țin părul, am schimbat pantofii fără toc într-unele care mă fac să par (încerc eu să mă conving) de „doar” 1,85.
Am schimba lumea cu care stau de obicei, am schimbat felul în care vorbesc, am schimbat engleza pe franceză și spaniola pe tequila.
Am schimbat felul în care mă gândesc la ei, la cei 6 sau poate 7, pentru că cel de-al (aparent) 8-lea încă îmi dă de furcă.

S-au schimbat sentimentele pentru ei, pentru cei 6 sau poate 7, s-a schimbat reprezentarea lor atunci când apelez la memorie. Încă simt un miros când mă gândesc la fiecare, încă aud aceeași voce, ca atunci, încă mai cred că lucrurile ar fi putut sta altfel.

Corpul meu s-a schimbat, involuntar, și nu mă deranjează. Mă deranjează că nu s-a schimbat atunci când aveam mai mare nevoie să o facă. Mă deranjează că ei nu vor cunoaște niciodată modificările, felul în care s-a schimbat, felul în care m-am schimbat. Și nu e vina mea!

1.556 net - 737

Sunt prea egoistă să le plâng altora de milă, mai ales atunci când eu n-am timp nici să-mi plâng mie de milă. N-am timp să dau de băut în amintirea sufletului pe care l-am vândut, nici să merg la mormântul celei ce am fost, să mă așez acolo, în fotoliu n fața oglinzii și să mă întreb ce mai fac.

Abia îmi fac timp pentru un epilat inghinal cu ceară, și aproape că nu-mi amintesc dacă mai am acea aluniță... pe corp... Sper că cineva acolo și mai amintește și-mi poate spune și mie! Foarte rar îmi amintesc că încă am 22 de ani. Ce nu pot să uit este că încă nu ninge și cât de mult m-ar bucura să o facă. Nu pot să uit de mirosul portocalelor, de mirosul lemnelor arse, de faptul că o să vină sesiunea și apoi primăvara de care nu o să mă pot bucura din cauză că trebuie să cotizez ca să supraviețuiesc.

Renunț din ce în ce mai des la cursuri în favoarea muncii, și din ce în ce mai rar la cei 7 lei pe oră pe care-i primesc la muncă pentru o oră de curs.

Îmi place să merg pe jos de la Piața Romană la Piața Victoriei și mereu mă opresc lângă pisica de la Observator. Dimineața la 7:30 rondul de la Romană este încă luminat și cerul este negru de păsări care migrează către un loc mai bun. Să fie oare din cauza economiei și a crizei? (pomenind de economie, la parțialul de mâine cred că o să intru în criză)

Primesc din ce în ce mai multe facturi pe email, am din ce în ce mai puțină hârtie, și nu pentru că încerc să fiu bio, ci pentru că n-am timp și spațiu de facturi pe hârtie.

apăsat

apasă aici și totul o să fie bine :)

Permiteți-mi, vă rog!

Eu nu am fost ca toate fetele, eu nu mi-am închipuit niciodată cum va fi nunta mea.
În schimb, de mică mi-am propus să caut pe cineva anume, un profil exact: nu vroiam soacră, deci el clar trebuia să fie orfan de mamă; îl vroiam înalt, mai înalt ca mine; cu o situație bună, educat, scos în lume, totuși nu trebuia să aibă o situație mai bună ca a mea, să fie mai educat ca mine și eu trebuia să fiu mai scoasă în lume ca el. Trebuia să-i placă animalele, să vrea unul în casă. Și să nu vrea copii, sau cel puțin să fie de acord cu adopția.

Acum mai bine de un an, când cineva se uita după rochii de mireasă, mi-a zis că i-a plăcut un anume model, dar că mie mi-ar veni bine, însă mie nu mi-a plăcut. Și am căutat, de dragul ei, rochia care mi-ar plăcea mie. Și nu m-a mirat să văd încă o dată că sunt foarte pretențioasă.

Stau în pat, ca un om bolnav, și mă uit pe geam. Eu nu mi-am închipuit niciodată cum va fi nunta mea. Până de curând.

Mă tot uit la imaginea acelei rochii, îmi tot închipui orașul în care va avea loc recepția, lista de invitați, domnișoarele de onoare. Mă gândesc la cum mă va privi toată lumea atunci când voi dansa cu tata un vals vienez. Salivez la gândul meniurilor și la torul care va fi de ciocolată cu mentă.

Mă uit la mână și văd o verighetă din aur, una foarte fină, care abia se observă. Și lângă ea, inelul de logodnă care sigur va fi ușor neconvențional. Voi avea părul desfăcut, natural ca machiajul. Tocurile voi fi de maxim 5 centimetrii. Iar buchetul din trandafiri portocalii.

Voi ajunge apoi acasă, într-un apartament cu 3, poate chiar 4 camere la Aviatorilor. Undeva la etajul 4 ca să pot avea o priveliște superbă. Camerele vor fi foarte înalte și draperiile vor geme din cauza greutății. Patul va fi înalt, cu baldachin. Cada imensă iar bucătăria complet utilată.

Și dintr-o dată mă trezesc la realitate - eu nu vreau nimic din ce am zis mai sus, nu-mi permit emoția asta, nu-mi permit luxul de a-mi petrece ce mi-a mai rămas din viață lângă un singur bărbat!

Palme, partea 19

Spune-mi! Hai, fi bărbat și spune-mi în față cea ce gândești despre mine! Știu că sunt o ceapă.
Încerci mereu să-mi dai foile la o parte, încerci să ajungi la miez, ai impresia că în adâncul meu aș fi mai moale, mai dulce, mai comestibilă, mai digerabilă.
Ia un cuțit și taie-mi capul! Apoi va trebui să dai fiecare foaie, pe rând, la o parte și te urăsc pentru că le vei arunca la gunoi! Mă rupi, să sfâși, mă dezbraci, mă miroși.
Ochii încep să ți se înroșească, ți se inundă ochii de lacrimi și încerci să te abții, ești, chipurile, bărbat! Și sunt în mâna ta, îți simt forța, simt cum mă strângi să nu-ți alunec din mână. Îți freci ochii cu încheietura mâinii, dar deja nu te mai poți abține, lacrimile îți curg pe obraji. Și eu simt că plouă, lacrimile tale sunt grele și sărate.
Iei cuțitul și mă tai în jumate. Ești dezamăgit să vezi că sunt putredă la mijloc și nici nu mai încerci să îți stăpânești lacrimile. Mă iei în mâna ta cea puternică și mă arunci la gunoi. Te-am făcut să te chinui degeaba, te-am făcut să plângi, ai fost aproape să te și tai. Și ți-ai irosit timpul pe o ceapă degerată.

Sau poate eu am făcut asta, nu tu!

Doar al meu

Blogul ăsta este al eu, oricine aș fi eu, oricum aș fi eu. Și uneori este și despre mine. Cel mai adesea este despre alții, despre cine mi-aș dori să fiu sau despre ceea ce am fost.

Blogul ăsta al meu a fost deschis de partea din mine care avea curaj să spună ceva, să spună tot. Dar cealaltă parte din mine, cea care știe că eu ar trebui să tac, să nu scriu, să nu fac nimic care m-ar putea compromite, îl cenzurează și-l face impenetrabil, impermeabil și foarte des... inflamabil.

Eu, oricine aș fi, sunt stăpâna blogului, sunt autoarea unor povești inspirate din fapte reale sau a unor fapte reale inspirate din povești. Nu mă interesează câți îl citesc, mai mult cine îl citește, și când aflu că din ce în ce mai mulți (mai ales dintre cei care mă știu) o fac, nu mai scriu o vreme. Nu despre mine, nu despre alții, nu despre ce mi-aș dori să fiu sau ce am fost. Refulez, las timpul să treacă și apoi revin, răbufnesc.

Opriți-vă! Blogul ăsta nu este al vostru! De ce vă interesează ce scriu? De ce încercați să vă găsiți printre nu-știu-care rânduri? De ce nu vă mulțumiți doar cu lectura traumelor unui om ca voi? De ce țineți morțiș să-mi închid blogul sau să fac altul de care să nu aflați în veci? De ce vreți să-mi atrageți atenția că știți de el și că-l citiți? De ce sunteți sadici?
Vă temeți că aș putea scrie de voi ceva și vor afla alții? Pot s-o fac! Pot să vă fac să nu mai intrați pe blogul meu, pot să vă fac să mă urâți! Încă puțin... și măcar atunci voi fi liniștită, știind că nu vă mai pasă, că nu mai dați prin sala mea de oglinzi.

Încetați să faceți din sala în care mă pot vedea cum sunt în realitate o sală de interogare, eu între oglinzi și voi în spatele unor geamuri care vă permit să mă studiați!

Omerta, 2

If I live, I’ll kill you. If I die, I forgive you.

În ultima vreme găsesc mai ușor să spun ce simt prin imagini, să arăt ce vreau printr-o melodie. În utlima vreme dau vina pe cafeaua fără cafeină pentru felul în care inima îmi bate.

M-am săturat să mă trezesc cu gusturi amare. De la prea multe vise în care sunt înapoi în Vigo. De la un soare prea puternic și capricios care intră pe fereastră de la bucătărie - și spun mereu că o să-mi pun draperie și acolo și niciodată nu o fac pentru că altfel m-aș simți mult prea confortabil în bucătărie și mi s-ar năzări că acolo mi-ar fi locul. De la prea multe nopți în care visez viitorul și zic NU și plec. De la faptul că, atunci când va veni vremea viitorului, nu voi fi în stare, cel mai probabil să zic acel nu cu aceeași greutate cu care el mă apasă și mă sufocă în somn și cu forța cu care îmi apasă tâmplele când mă trezesc.

În ultima vreme mă trezesc recitindu-mi blogul, știind că cineva mi-l citește. Și încerc să caut acele  postări, să-mi amintesc ce am scris în ferenezia care mă apucă atunci când mă așez în scaunul meu și mă apuc să scriu.

Am devenit cel mai plictisitor om din lume, un om care tot ce vrea este să știe. Care tot ce face este să citească știrile externe. Și care se îndepărtează zilnic, puțin câte puțin de ceea ce era, de ceea ce are. Un om care își închipuie că într-o bună zi ar putea fi el cel care vorbește în microfonul ăla.


Tu cum mă vezi? Tu mă vezi doar când dorm, tu mă vezi doar când zâmbesc dimineața imediat după ce mă trezești că pleci la muncă. Tu nu mai întrebi, nu mai citești, nu mai vezi, nu mai observi, nu mai iei inițiativa.

Și uite că tocmai te-ai ridicat, tocmai ai întrebat... tocmai ai ridicat fix problema.
Dar, ca întotdeauna, eu sunt pe locul trei...

Omerta

If I live, I’ll kill you. If I die, I forgive you.

În ultima vreme găsesc mai ușor să spun ce simt prin imagini, să arăt ce vreau printr-o melodie. În utlima vreme dau vina pe cafeaua fără cafeină pentru felul în care inima îmi bate.

M-am săturat să mă trezesc cu gusturi amare. De la prea multe vise în care sunt înapoi în Vigo. De la un soare prea puternic și capricios care intră pe fereastră de la bucătărie - și spun mereu că o să-mi pun draperie și acolo și niciodată nu o fac pentru că altfel m-aș simți mult prea confortabil în bucătărie și mi s-ar năzări că acolo mi-ar fi locul. De la prea multe nopți în care visez viitorul și zic NU și plec. De la faptul că, atunci când va veni vremea viitorului, nu voi fi în stare, cel mai probabil să zic acel nu cu aceeași greutate cu care el mă apasă și mă sufocă în somn și cu forța cu care îmi apasă tâmplele când mă trezesc.

În ultima vreme mă trezesc recitindu-mi blogul, știind că cineva mi-l citește. Și încerc să caut acele  postări, să-mi amintesc ce am scris în ferenezia care mă apucă atunci când mă așez în scaunul meu și mă apuc să scriu.

Adam și Eva

Iubirea este singurătate în doi. Sunt două suflete care se caută și rămân doar două trupuri care s-au găsit.

~Liviu Rebreanu

Te știu de undeva

Te știu din vedere, semeni cu cineva pe care am iubit demult. Mă uit la tine, te aud spunându-mi „Bună” și parcă și vocea-ți seamănă. Nu ești la fel, dar aduci cumva cu el.
Mă uit la ochi și simt cum mă pierd - la fel ca atunci. Și mă întreb unde ai rămas, cine ești și mai ales cum ai ajuns așa?
Ascult melodia asta de câteva zile, de când stăteam pe holul facultății și te-am văzut trecând dar te-am ignorat, luni seară. Sau poate de marți, când am urcat scările în fugă, și, la același etaj ca acum o lună, săteai așteptând... nu știu ce așteptări mai ai acum...
Semeni cu cineva. Și mă uit în oglindă și îmi pun întrebarea - tu cum mă vezi acum? Îți amintești de mine?

Costum

În seara asta se presupune că o să mă alătur curentului și o să mă costumez. Ei bine, o voi face pentru că așa mă simt mai aproape de prietenii pe care mi i-am făcut de-a lungul vremii prin Peace Corps sau prin Erasmus. Fiindcă pentru ei Halloween chiar înseamnă ceva iar pentru mine înseamnă doar că voi fi un pic mai aproape de ei.

Mă tot gândesc de câteva zile cum să mă costumez. Știu ce vreau să fiu, dar nu și-ar da nimeni seama - vreau să fiu interpret de conferință (nu, nu din cauza filmului, Sfinte!!)!

La sud de graniță, la vest de soare

- Mi se pare normal să te gândești cum să cheltuiești banii, am zis. Am dat drumul mâinii și în clipa aceea am avut impresia că plutesc undeva departe. Când te gândești numai la cum să faci bani, am continuat eu, te schimbi treptat în rău și brusc îți dai seama că de fapt nu mai ești tu.
- Dar nu știi cât este  de groaznic să nu fii în stare să creezi nimic. 
[...]
- Te referi la sentimente?
- Da, poate. Totul dispare într-o bună zi. Nu știu până când o să reziste barul ăsta, de exemplu. Gusturile oamenilor se mai schimbă, înrăutățirea situației economice ar putea face ca barul ăsta să dispară cât ai zice pește. Au pățit-o și alții și nu e greu deloc. Obiectele cu formă definită dispar oricum într-o bună zi, dar anumite sentimente nu ne părăsesc niciodată.
- Nu crezi că unele sentimente sunt dureroase tocmai pentru că nu ne părăsesc ?

~Haruki Murakami

I, child

I am often accused of being childish. I prefer to interpret that as child-like. I still get wildly enthusiastic about little things. I tend to exaggerate and fantasize and embellish. I still listen to instinctual urges. I play with leaves. I skip down the street and run against the wind. I never water my garden without soaking myself. It has been after such times of joy that I have achieved my greatest creativity and produced my best work. 

~Leo F. Buscaglia

Am devenit cine sunt

As da vina pe frigul de afara, pe oboseala de la munca si pe anii ce-au trecut. As vrea sa ma scuz intr-un fel ca sunt pe cale sa ajung sa fiu ceea ce am vrut intodeauna sa devin.

Am ramas fata care inca se face rosie in obraji in fata unui singur individ (si lui ii place, cred ca-i unicul lucru care-i mai place la mine). Am devenit femeia care isi face curat in casa imediat, pentru ca stie unde e locul fiecarui lucru. Am ajuns copilul care are nevoie de o imbratisare dimineata imediat dupa ce suna ceasul. Sunt studenta care vrea sa stie din ce in ce mai mult, pentru ca isi da seama ca altfel nu are cum sa reuseasca. Sunt viitorul interpret de conferinta care are nevoie de informatie ca de aer, care stie ca trebuie sa munceasca pentru a ajunge acolo sus, la Bruxelles, care vrea sa izbuteasca pe propriile picioare. Sunt in continuare tanara care vrea sa fie matura dar care e gata sa planga cand nu gaseste rezolvare in maxim 2 minute, n-am timp sa astept, este acum sau niciodata.

Am devenit cea care plange la filme. Pentru ca uneori am nevoie sa dau vina pe altceva pentru a fi in stare sa plang, in continuare nu vreau sa-mi accept limitele.
Am devenit ce sunt, si sper sa am timp si tot ce mai trebuie ca sa devin cine vreau sa fiu.

Portret

Pictează-mă ca pe una dintre franțuzoaicele tale!
Pictează-mi buzele cu vin roșu, demi-sec, pe un cearceaf alb, forma corpului cu carioci pe covor. Pictează-mi părul cu valuri de ciocolată de casă pe peretele de lângă ușă și colorează-mi ochii cu sos de soia, ușor picant, ca să simți cum privirea mea te arde.

Pictează-mă ca pe una dintre franțuzoaicele tale! Îmi voi aprinde o țigară din aceea de care fumează ele, mă voi lungi pe pat, mă voi sprijini într-un umăr și-mi voi lăsa părul pe o parte. Pe partea pe care să-mi acopere pieptul, ca tu să te apropii și să-l dai la o parte. Unghiile nu mi le dau cu ojă, chipul nu mi-l ascund după machiaj. Buzele doar vor fi un pic mai roșiatice, din cauză că-mi place să mi le mușc.

Îți voi vorbi în franceză, dacă asta te inspiră, numai pictează-mă ca pe una dintre franțuzoaicele tale....

uneori

Uneori îți propun chestii tâmpite. Și spun lucruri aiurea. Sau fac câte ceva ce nu e bine. Doar ca să ai și tu dreptate...

Tsunami Passion

Este ziua ta și ți-ai schimbat numărul. Încă ți-l știu pe de rost pe cel din clasa a noua. Și pe cel la care tocmai ai renunțat.

De multe ori mă gândesc cum ar fi fost dacă nu aș fi avut ore la tine în clasă, dacă n-ar fi nins, dacă într-adevăr m-ai fi lovit cu bulgărele ăla. Sigur aș fi avut ore într-o altă clasă și aș fi trecut pe lângă a ta, te-aș fi văzut și tot m-aș fi îndrăgostit de tine. M-ai fi lovit și ai fi venit să-ți ceri scuze, te-aș fi făcut să te simți jalnic până la punctul de a lua-o razna, de a-ți pierde mințile de îndrăgostit ce ai fi fost de mine. Exact așa cum s-a întâmplat... doar pentru că nu m-ai nimerit cu bulgărele și eu ți-am zis pe nume... îți știam numele...

Anul trecut am uitat de ziua ta, mi-am amintit, totuși, câteva zile mai târziu. Anul ăsta n-am uitat. Dar sper să uit până mâine.

Palme, partea 18

Eu am făcut multe alegeri idioate la viața mea, dar tu încă faci mai multe ca mine!
N-ai priorități, încă nu-ți dai seama ca este bine pentru tine. Nu poți să înțelegi că nu te mai afli la vârsta la care alegi ce îți place, ci ce trebuie!

Alegerile tale, cel puțin copilărești, nu-ți reflectă vârsta fizică, și e păcat. Deși uneori te prinde rolul de copil, prea mult roz și prea multe chestii pufoase strică.

Să nu te mire că te critic, am tot dreptul, atunci când alegerile tale sunt idioate, copilărești și, mai important decât orice, mă afectează în mod direct. Atunci da, am un cuvânt de spus. Și-l vei auzi, deși nu-ți place, deși nu vei ține cont de el, deși știu dinainte că-mi răcesc gura degeaba. Dar asta poate este una dintre alegerile mele idioate...

pe scurt

s-a retras unul de la master - am intrat la buget.

editare ulterioară - am uitat să menționez de ce atâta zarvă : este un master european iar la buget sunt doar 3 locuri... anul acesta nu s-au dat, de fapt, locuri la taxă!

vreau să știu

Vreau să știu ce fac oamenii normali, atunci când lucreză 10 ore pe zi. Ce fac ei când sunt dimineața acasă, dacă lucrează schimbul 2 sau ce fac după-amiază, când merg la muncă dimineața.
Vreau să știu, pentru că am impresia că, nefăcând nimic, mi se irosește viața. Îmi irosesc viața, așa cum mi-am irosit energia încercând să intru la un master la care au fost ei niște jigodii și nici nu mi-au lipit colțul de la lucrare.
Vreau să știu cum pot să fie unii atât de imorali, încât să discrimineze, să te respingă doar pentru că nu ai făcut studii de licență la ei. Cum pot unii, oare, să-și amâne la nesfârșit admiterile, ca să te trezești că intri la oral, că ai trecut de scris, dar că nu ai nicio șansă, nici la masterul ăsta, nici la altul pentru că s-au terminat înscrierile.
Vreau să știu de ce ASE-ul a zis că or să se țină admiteri, dar până la urmă au echivalat studii în engleză. Vreau să știu asta, pentru că așa aș fi avut o șansă, aș fi știut că admiterile nu sunt în același timp și m-aș fi înscris și acolo.
Vreau să știu de ce Universitatea din București face mereu chestii de genul ăsta! De ce nu dau și celorlalți o șansă? Că din câte am văzut, oricum cei din afară sunt mai buni ca ai lor, indiferent de medii sau de note.

Vreau să știu ce trebuie să fac în următorul an. Pentru că, să fac un singur lucru - să muncesc, nu mă satisface, nu mă obosește, nu mă extenuează fizic și psihic. Și eu de asta am nevoie ca să pot uita că din start mi-au refuzat orice șansă, nu m-au lăsat să le arăt cine sunt și ce pot.

Cuvinte

Ar trebui să fie simplu să-ți spun ce am de spus.

La fel de simplă precum cafeaua de dimineață, la fel de simplu cum îmi este să-ți spun să ieși cu băieții la bere că ne supărăm altfel.
Este foarte simplu să dorm lângă tine, să mă dezbrac în fața ta, să stau lângă tine zile întregi fără să mă machiez. Mi se pare mai simplu să vopsesc scaune, mese și balconul sau să bat cuie și să desfund chiuveta. Dar nu-i deloc simplu să-ți spun ce-ți zic în gând în fiecare dimineață, în fiecare seară și de fiecare dată când îmi dai câte un mesaj.

Mi-e mult mai simplu să mă prefac că nu mă gândesc la asta, deși începe să fie din ce în ce mai greu. Da, devine greu să ascund că n-am nimic de spus, că totul e ok, că tu nu trebuie să afli. Mi-e greu mai ales atunci când mă gândesc la reacția ta, la ce-o să-mi zici la rândul tău, dacă ai ceva de zis.

Ar trebui să fie simplu, din moment ce e adevărat. Dar este greu, al naibii de greu. Și e ciudat, pentru că între noi a fost mereu totul.... greu de simplu!

citește-mi blogul

Citește-mi blogul, dar nu te aștepta să îți explic ce am scris. Citește și taci, încearcă să înțelegi, și dacă după 5 minute n-ai prins ideea, las-o moartă, treci la alt blog și nu mai intra pe al meu.

Citește-mi-l, dar nu râde, pentru că nu înțelegi, nu știi, nu cunoști. Nu-ți bate joc de gândurile unui om, oricare ar fi el, pentru că fiecare are dreptul la o părere. Iar dacă tu râzi de mine, am și eu dreptul la părerea mea - ești un prost! Și voi râde, la rândul meu, de ignoranța ta.

Citește-mi blogul, dar nu te aștepta să purtăm conversații pe tema postărilor mele, pentru că ăsta e un blog inspirat din fapte reale. Iar tu, pe cât de real ai fi, nu faci parte din realitatea mea de zi cu zi.

diverse paturi

De curând îmi căutam o garsonieră
Evident, ce mă interesa pe mine cel mai mult erau patul, masa din bucătărie și baia.
Mereu când ajungeam într-o garsonieră nouă, testam patul. Și involuntar mă gândeam la numărul de persoane care au făcut sex în el, la câte persoane au avut norocul să facă dragoste în el, câți amanți sau amante a găzduit și... dacă scârțâie.
Apoi mergeam în bucătărie și mă gândeam câte femei au gătit acolo, câte or fi gătit goale, pe câte le-au luat soții sau prietenii în brațe și le-au urcat pe masă ca să ajungă, câteva minute mai târziu, la orgasm și mâncare arsă.
Când ajungeam în baie mă gândeam la toți cei care, obosiți de muncă sau de sex, se așează în cadă, dau drumul la apa caldă și pur și simplu zac acolo, gândindu-se la nimic, bucurându-se de un simplu moment de relaxare. Și mă gândeam că ar fi fost frumos să nu fi fost singuri în momentele alea, indiferent de cât de mică e cada.
Mi-am găsit garsoniera viselor. Pot vedea Casa Poporului, Intercontinentalul și Howard Johnson. Și am un pat mare, confortabil, o masă de la bucătărie stabilă și o cadă mare, pentru amândoi.

oameni fericiți

Azi am întâlnit un om fericit. I-am zâmbit și mi-a zâmbit înapoi, am zâmbit larg, și mi-a imitat gestul. Am început să chicotesc și a făcut același lucru. Apoi am luat lichidul de curățat geamuri și oglinzi, am sters cu cârpa și am ieșit din baie. Am continuat să fac curat în garsonieră, pentru a avea unde să pun pe perete, în ramă, autorizația de traducător-interpret.

Bloguri

Eu nu știu să comentez postările de pe alte bloguri.
Și de aceea am renunțat să o mai fac. Când citesc ce scriu alții, am tendința să îmi închipui alte chestii, chestii care, cel mai sigur, nu sunt acolo.
Ori, cel mai adesea, încep să scriu varianta mea a postării. Apoi îmi amintesc că e un blog și că nimănui nu-i pasă într-adevăr de mine, de părerea mea, de experiența mea. Mai toți vor să se simtă un pic mai bine în pielea lor, fiind complimentați sau compătimiți.

Eu nu mai știu să comentez alte bloguri. Și de aceea am renunțat să o mai fac.

Constatare

Nu mai există dragoste, dacă nici noi nu facem!

oameni bolnavi

Am fost martor la unul dintre cele mai cumplite lucruri zilele trecute.

Eram pe drum spre muncă, în 133, între Piața Spaniei și Dorobanți, când un om s-a prăbușit în autobuz. A înceout să tremure, dar curând și-a revenit.
Toți din autobuz au fost speriați, impresionați. Mai ales de povestea bărbatului, care a spus că este epileptic și că nu își permite tratamentul, acum că nu mai este compensat. Toți au sărit cu bani către el, să-l ajute.

Dar oamenii nu știau. Oamenii nu știu cum arată o criză de epilepsie, nu știau cum face un om într-un astfel de caz, cât îi ia să își revină. Și cu atât mai puțin că atunci când un om are o criză de epilepsie nu are timp să se trântească pe o parte, să își ferească capul și să se înțepe singur în deget.
E trist, dar adevărat. Un om de nimic a reuși să strângă, printr-o mârșăvie, în câteva minute, cel puțin 50 lei. Eu, personal, iau 56 lei pe 8 ore de muncă!

Apoi a coborât din autobuz, la Romană. Și a urcat în alt autobuz, unde probabil „i s-a făcut iară rău”. Omul acela este bolnav, să profit de o boală care pe unii îi roade și-i distruge pentru a face rost de bani necinstiți.

Garsoniera

Mi-a luat ceva până am găsit o garsonieră numai a mea. Mi-o imaginam de multă vreme. Dar n-a fost să fie. Pentru că acum avem nevoie de una mai mare, una pentru doi. Și poate pentru o pisică sau un pisoi de care să râdem când alunecă pe parchet sau pe care să o jumulim înainte de culcare. Și pe care să o hrănim cu multă dragoste (și Whiskas).
O să ne ia ceva vreme până o să găsim garsoniera care să ne convină amândurora. Și va fi perfectă. Și în Tei :)

Momentul în care am realizat că mama e om

Eram mică, cel mai sigur în 1-4. Mama se trezea mereu să mă trezească și pe mine, să mă ajute să mă îmbrac, să-mi facă codițe, să-mi pună masa și să mă ducă la scoală.

Într-o dimineață nu a venit ea, ci tata. Era prima dată, mai ales că tata lucra pe vremea aia (mă surprinde să-mi aduc aminte perioada în care taică-miu a lucrat). A încropit niște sendvișuri și m-a trimis la școală. Pentru prima dată m-am dus cu părul desfăcut. Eram buimacă, nu reușeam să înțeleg. Când am ajuns acasă, mirosea a pastile și a boală. La ai mei în caremă era întuneric, încă erau trase draperiile. Și auzeam pe cineva cum tușește greu.

Ușa s-a deschis și am văzut-o pe mama, palidă, obosită. Ca niciodată până atunci. Am ajuns în tocul ușii și m-a văzut, mi-a zis să intru. N-am putut. Nu o recunoșteam, nu înțelegeam cu poate MAMA să fie bolnavă. Mamele se îmbolnăvesc? Oricum, mama mea nu era ca celelalte, asta era sigur.

Apoi au mai trecut mulți ani până ca mama să se îmbolnăvească. Și atunci, ca prima oară, nu mi-a venit să cred, refuzam să cred.

pe calea victoriei

Alerg de dimineața până seara și încerc să ajung undeva, sus de tot, în top. În topul preferințelor lui, în vârful listei cu candidații admiși pentru master, în topul angajaților.

Când mă mai opresc să îmi trag sufletul, văd că, deși am parcurs un drum lung, jumătatea lui este încă departe și mă descurajez. Așa că încerc să renunț la anumite greutăți, pentru a-mi putea spori viteza și șansele de reușită. Așa renunș, în fiecare zi câte puțin, la ceea ce îmi doresc cu adevărat. Am început cu ce vrea el, am continuat cu el, apoi cu ce vreau eu. Și am ajuns, din nou, pe Calea Vctoriei, fără să fi câștigat nimic, fiind din ce în ce mai departe de ceea ce-mi doream la început.

În fiecare zi ajung pe Calea Victoriei, la intrare în Moxa. Și în fiecare zi mă simt din ce în ce mai puțin victorioasă.

pe un deal

Did you ever look at a picture of yourself and see a stranger in the background? It makes you wonder how many strangers have pictures of you, how many moments of other people's lives have we been in? Were we a part of someone's life when a dream came true? Or were we there when their dreams died? Did we keep trying to get in, as if we were somehow destined to be there? Or did the shot take us by surprise? 

Just think, you can be a big part of someone else's life and not even know it.

Cafea și țigări

ce faci atunci când nu distanța este problema, ci proximitatea?

Michelle Featherstone - Coffee & cigarettes

Google e de rahat

google tocmai mi-a fuart blogul. dintr-o simplă mișcare, mi-a lăsat fără unicul lucru ce-mi aparținea. Acum este al altcuiva, altcineva are acces la el. Nu știu cum s-a întâmplat, exact. Știu că este ireversibil.
Și știu că va trebui să o iau de la capăt. Și nu mai vreau să o fac, e prea greu, doare prea tare să șterg tot ce este aici. Și dacă nu șterg, tot ce este aici nu mai este al meu.

Google este de rahat, mi-a furat unicul lucru care era al meu. Doar pentru că nu suporta ca adresa primară să fie de yahoo, a luat-o pe prima de google care s-a conectat. Iar acum el are acces la tot, îmi este administrator.
Careva să zică cineva, altcineva, îmi administrează blogul, eu sunt un...chiriaș al propriei mele vieți.

Google, ești de tot căcatul.

Editare ulterioară (31iulie, 19:36) : persoana respectivă a fost mult prea de treabă. Și-a dezactivat contul de google doar pentru a-mi da blogul înapoi. Este din nou al meu. Dar asta nu îmi schimbă părerea despre google

Pe dinafară

 Îmi voi face bagajele, din nou. De prea multe ori le-am făcut și le-am desfăcut în ultimul an: acum un an când am plecat dezamăgită din București, pe 3 septembrie, înainte să plec în Vigo, când am ajuns acolo și am stat 3 zile la motel, când m-am mutat în primul apartament, când m-am mutat a doua oară în Vigo (poveste lungă și tristă, de aia n-am pomenit niciodată de mutare), când am plecat spre Madrid, când am plecat din Madrid, când am ajuns acasă, când m-am mutat înapoi la cămin și, în fine, după licență, acum aproape o lună.

E cazul să le fac din nou, cât de curând. Viața urmează să înceapă. Voi strânge iară cortul și îmi voi muta circul în altă zonă, „mă voi lăsa la vatră”, una chiar luminoasă. Și sper să fie bine. Mă gândesc la ziua în care o voi lua de la capăt, la ziua în care va exista al treilea contract pe numele meu - primul la Cosmote, făcut după Bac, al doilea la muncă, făcut acum o săptămână și va urma unul de închiriere. Voi fi proprietara vieții mele. Și voi avea casa mea, de unde nimeni nu mă va putea scoate...

Voi avea loc ca totul să fie la locul lui. Ca locul să-mi poarte amprenta. Fie că tu alegi sau nu să vii cu mine.
De nu o vei face, mă va durea un pic. Un pic de tot, după care o să mă consolez singură că e mai bine așa, că oricum nu aveam chef să împart micul spațiu cu cineva care are nevoie de atât de mult, că nu va trebui să-ți spăl hainele, să-ți gătesc, să-ți dau raportul la cât ajung acasă.
De o vei face, o să mă bucur că pot să fac toate cele de mai sus pentru tine, cu tine. O să fiu fericită că o să ne înghesuim într-o cameră, că nu vei avea unde să pleci când ne certăm, că va trebui să te întorci... acasă. Acasă la mine. Căci eu voi continua să fiu independentă, tu nu vrei avea niciun drept asupra garsonierei mele.

Tu o să fii pe dinafară. Cu o cheie în mână sau cu un deget pe sonerie. Dar asta nu va însemna că nu mai țin la fel de mult la tine. Va însemna că țin un pic mai mult la mine.

În chiloți

E prima vară pe care o petrec în întregime în București, este a doua vară în care locuim împreună și nu va fi ultima dată când o să fiu singură în apartamentul ăsta.

Aerul condiționat nu a fost pornit niciodată, îmi place căldura. Și-mi place să stau dezbrăcată. Hainele îmi acoperă corpul, îmi acoperă defectele, îmi acoperă perfecțiunea.

Am încuiat ușa și am aruncat hainele pe jos, una cate una. Întâi bluza care părea un corset, apoi fusta, sutienul care îmi strângea sânii ca într-o menghină (doar tu ai dreptul să faci asta), și am rămas cu perechea de chiloți asortată sutienului. Pentru mine nu contează că nu mă vede nimeni, eu trebuie să mă asortez, să fiu sexi și pe interior, pentru că nu se știe niciodată. Cu tine nu se știe niciodată.

Stau la birou, în chiloți, și scriu pe blog. Vasele stau în chiuvetă, hainele tale sunt aruncate pe canapea, patul este doar pe jumătate strâns. Iar legumele stau în frigider, gata să devină mâncarea ta preferată.

Îmi place rolul ăsta de femeie semi-independentă. La serviciu mă îmbrac așa cum am visat întotdeauna iar acasă te las pe tine să porți pantalonii.

Lucruri par altfel pe facebook

Vai, ce fericită pare! Ce tari sunt pozele ei de la mare! Vai, dar uite albumul ăsta cu poze făcute de ea, sunt superbe, oare cum se întâmplă ca mereu se află la locul potrivit în momentul potrivit. Cine este tipul care o ține în brațe în poza asta? E prietenul ei, a, nu, uite, tocmai și-a actualizat statusul. Este logodnicul ei. Ce norocoasă e. Pare de treabă. Și este atât de frumușel. Și fostul era la fel.

Dar dacă te uiți mai atent, afișează același zâmbet lipsit de valoare în toate pozele. marea nu era atât de curată, nici ea nu-i prea talentată, noroc cu photoshop-ul, altfel... Și sigur nu a făcut o singură poză, s-a chinuit mult și a făcut zeci de poze dintre care una singură e „de pus pe facebook”. Are un prieten, sau un iubit ori un logodnic. Și arată bine tipul la fel ca fostul. Dar fostul a fost un cretin care o înșela, iar ăsta o fi având și el defectele lui. Iar cu măritișul... ei bine, doar pentru că-i logodită pe facebook nu înseamnă că o să ajungă să-și și pune pirostriile.

Acum ceva vreme poate și eu „aș fi pus botul” la un profil din ăsta de net. Din păcate mulți, prea mulți încă o fac. Iar ei și ele se umflă în pene la fiecare „like” sau „comment”. Pentru că așa suntem noi, oamenii, superficiali. Și pentru că ne place să ne desconsiderăm și ne uităm mereu în ograda vecinului.

Nu se mai aplică proverbul „să moară și capra vecinului”. Acum este mai uzual „să moară vecinul să-i iau capra”!

trecutul n-a trecut

This time I am not to blame...

Nu credeam că dacă o să spun cu voce tare ce s-a întâmplat cândva în iunie 2006 o să mă facă să tremur așa cum o făceam atunci.
Și nici nu credeam că voi simți din nou repulsie, dezgust și.. teamă.

Iar partea cea mai tristă este că sunt ceea ce sunt „grație” a ceea ce am fost și a evenimentelor prin care am trecut.

full-time

Blocurile par mult mai înalte atunci când ești angajat. Și salariu ăla atractiv o să apară abia peste o lună și parcă nu-ți mai faci planuri în ceea ce privește modul în care-l vei cheltui. Vei planifica doar factura la telefon, chiria, întreținerea și transportul.
Nopțile or să pară mai scurte. Iar limba franceză din ce în ce mai ușoară.

Am trecut de toate etapele. Dar oare se îndoia cineva de asta, în afară de mine?

Despre cum să scrii pe blog

Nu sunt scriitoare, nu vreau să fiu. Sunt pur și simplu om care ține blog. Și care nici nu știe de ce.
Am auzit, jur că din greșeală, o discuție despre bloguri. Persoanele acelea nu știau cum și ce să scrie pe blog. Știau doar că au unul și nu prea știe lumea de el. Părerea mea este că, dacă vrei ca blogul să îți fie citit, comentat, băgat în blogroll și înscris în concursuri urbane sau suburbane, trebuie să urmezi pașii de mai jos.

• scrie ce crezi că vrea lumea să citească
• citește blogurile cele populare și scrie-ți postările ca răspuns la alea de pe acolo
• pupă în fund oameni care au experiență, poate poate te citește și pe tine și îți dă un like, ajungi și pe facebook dacă ai baftă
• scrie chestii abstracte, lumii nu-i pasă ce ai făcut tu, că suferi și cu atât mai puțin că ești fericit

Dacă, totuși, ești ca mine, și ai blog pentru că îți place să scrii, pentru că ți-e frică să lucrezi în domeniu, pentru că nici nu vrei să ajungi să lucrezi în domeniu etc., cel mai bine este să pui pe blog ce vrei tu. Să scrii ce-ți trece prin minte, să scrii de plăcere. Pentru că „blogosfera” (mai nou vechi există așa ceva, ferească!!) nu se interesează de tine. Și în plus este plină de alți scriitorași viteji a căror valoare este de nivelul Gropii Marianelor.
Eu nu vreau în blogroll, nu vreau „să mă citească” nimeni. Vreau doar să am o pagină colorată, undeva pe net, și să mă pot plimba în trecut cu un simplu click. Pentru că jurnalele s-au demodat.

Vreau să sune telefoanele!!

Tu mă vroiai. Te-am citit din prima, pe mine mă căutai, de mine aveai atâta nevoie! Știam că pot face tot ceea ce îți dorești, poate chiar mai mult. Aș fi avut răbdare, aș fi trecut prin toate probele de foc și aș fi așteptat foarte calmă să aflu că sigur am trecut cu brio de ele.
Am încercat să ajung la tine, mi-am pus viața pe un ecran, în fața ta. Orice realizare de-a mea era acolo. În 4 limbi. Am încercat să îți arăt că pot, indiferent de limbă, de bariere culturale sau rasiale.

Tot ce trebuia să faci, anagajatorule, era să mă suni.

Tânără, proaspăt absolventă, licențiată, studii în afară, dimplome și burse - nu mă laud, caut de muncă!

pe pielea mea

1. Femeile frumoase au mereu multe secrete și foarte multe povești triste.
2. Absolvenții cu medii de peste 9,50 își găsesc greu de muncă.
3. Studiile și bursele în afară nu prea mai contează.
4. Mereu este mai bine mai târziu, decât niciodată.

6 mesaje pe care-mi doresc să nu le fi trimis

Cronologia sau numele sunt, desigur, irelevante.

• Nu știu cum să-ți zic, dar cred că îmi este dor de tine!

Evident, răspunsul a venit a doua zi și el spunea clar că nu sunt genul lui. Un fel de It is not you it is... oh wait, it is you! Păcat că trebuia să-l văd de atâtea ori pe zi.

• Ce-ai zice să ne vedem la o cafea. Eu nu beau cafea de fel, dar fac o excepție pentru tine :P

Desigur, răspunsul a fost, că-i pare rău, dar are mult de învățat. Din prostie (altceva n-are cum să fie) am spus că pot să mai aștept câteva zile, să scape de ce avea de făcut. Mi-a răspuns că o să aibă treabă multă vreme. N-am știut ce m-a lovit!

• Parcă nu erai gata pentru o relație. Ea ce este, sor-ta?

Cea mai mare greșeală EVER! L-am văzut în club cu una și i-am dat mesaj. El credea că mi-a trecut, probabil, sau că nu mi-a păsat niciodată. Ei bine, acum ar fi avut un alt gând - că-l urmăresc și că sunt, cel mai probabil, o ciudată disperată. Iar eu eram acolo la insistențele prietenilor lui, în urma unei invitații pe care el o făcuse în gura mare, de față cu toți, inclusib subsemnata.

• La mulți ani!

Da, da, da! Asta este mare greșeală, mai ales dacă n-ai mai vorbit cu el de ani și el între timp și-a schimbat numărul de telefon fără să ți-l dea. Este clar că a întrebat cine sunt și de  unde am numărul. N-am răspuns...

• Știi ceva, gata! S-a terminat!

Asta n-are nimic rău. Doar dacă nu cumva îl trimiți celui cu care abia ai ieșit în oraș și cu care abia ai avut conversația - asta e o relație sau nu?, iar concluzia a fost DA.

• habar nu ai ce ți-aș face acum!

Toate bune și frumoase până la partea în care Nokia salvează ultimele numere la care ai dat sms. Săru-mâna, mama, pentru bani niciodată nu va însemna habar nu ai ce ți-aș face acum! Răspunsul ei... un mulțumesc e suficient. Sunt prea bătrână pentru alte chestii.

Memo către mine : fii mai atentă cui trimiți mesajele!

moment Yann Tiersen - 2

 Yann Tiersen - ''Le Jour D'Avant''
   

DE CE SĂ NU AMESTECI MUZICA DE CALITATE CU RELAȚIILE AMOROASE?

1. peste ceva vreme, fie că vrei sau nu, vei ajunge să urăști melodia aia de la Meatloaf - I would do anything for love. Vorba melodiei - don t do that! 
2. la un moment dat sau altul, vei ajunge să te gândești că nu aveți „melodia voastră”. Și din toate o să faci „melodia voastră”. Cu toate că nu vă reprezintă, nici ca indivizi, nici ca întreg. Și, crede-mă, chiar știu ce zic atunci când spun că It's my life a lui Bon Jovi nu este o melodie de cuplu.
3. așa, așa! alege cea mai în vogă melodie. Știi cum se zice și despre nume - pregătește un destin. Iar melodiile de sezon sunt rapid înlocuite. Slavă cerului.
4. de ce vrei să suferi? de ce ai ales să-i atribui o melodie de-a trupei tale favorite? n-o să urăști melodia, ci trupa, cu totul. Eu încă nu urăsc Byron, dar pe la concerte n-am mai dat și nici nu i-am mai ascultat...
5. nu! nu! nu! nu te gândi pe ce melodie o să dansați prima dată ca domnul și doamna Xulescu!!
6. o să vină ea și clipa în care el o să asculte melodia de la Eamon. Scuze pentru franchețe. Sau nu!

moment Yann Tiersen

Yann Tiersen - A Quai
   

Dacă aș fi fost mai chibzuită în tinerețe, poate acum, când aș asculta melodia asta, nu m-aș gândi la un personaj blond, cărlionțat și cu ochii albaștrii.
E ceva în legătură cu aceste caracteristici care te fac să-ți pierzi mințile, să-ți iei câmpii - de bună voie. Îmi amintesc cum fugeam prin ploaie, îmi amintesc cum mă prindea din urmă fiindu-mi, fizic, superior. Îmi amintesc cum fugeam de el pe holuri. Și nu o să uit momentul de acum o săptămână, când cineva aproape identic s-a oprit lângă mine și mi-a zâmbit. 2 minute. După ce am analizat fiecare detaliu al necunoscutului care mă fixa din spatele unei perechi de ochelari fumurii, mi-am dat seama că încă-i cunosc trăsăturile. Încă pot recunoaște alunițe. Încă mă gândesc.

Dacă aș fi fost mai chibzuită în tinerețe, acum n-aș avea o cutie în care stau numerotate jurnale din liceu sau generală, în care îmi turnam zilnic iubirea pentru un DJ care lucra pentru tata (la fiecare două săptămâni altul) sau admirația infinită pentru Eminem (!!!). Scrise în culori, în coduri, în limbi străine. Scrise la durere, în momentele în care mă simțeam singură, în care mă simțeam în siguranță. Ascunse foarte bine, cu sisteme de închidere sofisticate, realizate de mine însămi. Caiete mari, caiete mici, cu foaie velină sau de matematică, cu foi dictando sau parfumate. Nu conta, atâta timp cât îmi așterneam acolo gândurile.

Dacă aș fi fost mai chibzuită în tinerețe, acum n-aș avea cicatrici. De la pisici, de la cățăratul în copaci, de la accidente în bucătărie sau alte accidente. Poate nu mi-aș fi fisurat genunchii... nici gâtul... nici nu mi-aș fi tasat coloana în două locuri. Și poate m-aș fi învățat minte și nu aș fi ajuns să-mi rup nici clavicula.

Dar n-am fost niciodată chibzuită și sunt împăcată cu mine așa.

PA

Mă tot întrebi ce vreau și îți răspund. Pare că nu înțelegi. Așa că am ales să-ți desenez, poate așa îți dai seama.

Mi-ai reproșat mereu că interpretez prea mult. Ia ghici - acum 2 zile am absolvit Facultatea de Traducere și INTERPRETARE. Asta o să fac toată viața mea, fie că-ți place sau nu.

S-a terminat facultatea, am terminat și noi...

dureri

Tu ce faci atunci când  îți dai seama că nu mai știi pe ce raft ți-ai uitat inima?
Cum îți dai seama unde ai lăsat-o când ai expus-o ultima dată și toți s-au îngrămădit ca la circ să vadă ce ai tu acolo și apoi au plecat, zicând că nu e ceea ce se așteptau să găsească?
Ce pastilă iei atunci când simți cum o durere îți sfâșie pieptul, sau atunci când tâmplele îți zvâcnesc?

Cum reacționezi când ieri era totul ok și astăzi ți-ai dat seama că nimic nu era cum credeai?
Cum ceri iertare celor de care te-ai izolat, când ei au crezut atâta timp că tu ai fost cel care a renunțat primul?

Eu, când nu mai știu pe ce raft mi-am uitat inima, o caut peste tot și când o găsesc am mare grijă de ea, o vreme. Apoi o uit din nou pe undeva.
Eu îmi dau seama imediat unde m-am expus ultima dată. Este, clar, departe de cei care s-au uitat la ea.

Eu, când simt o durere în piept, mă concentrez la durerea de cap. Cui pe cui se scoate; medicină „naturistă”, cel puțin homeopată.

Eu nu reacționez brutal atunci când îmi dau seama că ieri trăiam în minciună. Mă izolez și mai tare de lume. Și plâng. Plâng mult în sinea mea, îmi pun o singură melodie care cântă toată noaptea. Și când ies din pasa proastă, o șterg din memorie.
Eu nu știu cum să cer iertare celor pe care i-am dezamăgit și celor care și-au făcut altă impresie, complet greșită, despre mine. Pentru că am impresia că nu o merit. Și de aia te întreb, tu cum o faci?

Mâine

Diverse

Am vrut să scriu pe blog despre faptul că s-a terminat facultatea și că habar nu am ce urmează să fac cu viața mea. Că mi-aș dori să am o meserie la care să excelez și o carieră din care să mă retrag peste zeci de ani.

Am vrut să scriu și despre faptul că a fost ziua mea și, în prag de licență, am făcut cel mai nesăbuit lucru - am plecat la mare (ale nabii ultraviolete, acum trebuia să am o piele „sărutată de soare” nu arsă).

Mă gândeam că aș putea scrie despre faptul că unii pur și simplu nu merită atenție.

M-am mai gândit și la faptul că am încercat să-i găsesc scuze că nu m-a contactat de ziua mea - am renunțat la numărul de vodafone pe care îl aveam din clasa a 9-a și am rămas doar cu cosmote-ul pe care îl am dintr-a 11-a, dar pe care el nu l-a știut niciodată. Dar de ce să-și mai amintească de mine? Când are pe altcineva...

Vroiam să menționez cât de dor îmi este să am un animal de companie și de cât ajutor mi-a fost Luna în liceu. Pentru că animalele de companie sunt cei mai buni prieteni, nu spun secretele tale altora. Și eu am multe, multe secrete.

Am visat că un alt el mi-a citit, după multă multă vreme blogul și a văzut că încă îmi mai pasă. Și a făcut o criză. așa cum făcea și pe atunci. Nu-i convenea nimic din ce scriam și eu cu atât mai mult vroiam să scriu despre el.

Am visat multe în ultima vreme, dar nu am umplut blogul cu ele. N-am umplut nici cu ceea ce chiar se întâmplă. Și am sperat că, dacă-i șterg adresa din favorite, poate uită că-l am. Dar n-a uitat. Cum ar putea să uite? Nici eu nu uit de niciuna pe care a sărutat-o și ori de câte ori văd pe cineva pe stradă care i-ar semăna, mă gândesc cum aș reacționa dacă într-adevăr am face cunoștință. Dar nici despre asta nu am vrut să scriu. M-ar face să par ... nesigură și poate disperată.

Și cel mai mult m-a amuzat când am primit un comentariu acum ceva vreme în care cineva îmi spunea că-mi apreciază blogul. Eu nu mi-l apreciez. Și partea amuzantă a venit în momentul în care mi-am dat seama cine era persoana și... Sper că nu știe că-i blogul meu.
S-au petrecut multe, și de cele mai multe nu vreau să scriu. Aș putea să vorbesc ore în șir, dar nu mai vreau să scriu. Nu după ce mi-am tocit degetele pentru licență...

Palme, partea 17

doar pentru că unii s-au schimbat, nu înseamnă că și eu ar trebui să o fac.

eu o să fiu în continuare fata cu vise prea colorate, cu speranțe prea mari, cu planuri prea minuțios realizate.

eu o să fiu cea care o să reușească de una singură, pentru că cei din jur doar te trag la fund și te mai ridică, de păr, să iei o gură de aer proaspăt și să te mai roage ceva.

eu o să fiu cea care chiar se bucură de primăvară, care chiar știe să aprecieze ce are, care știe să-și ceară scuze, indiferent de cât de târziu aș face-o. eu sunt cea care poate să accepte că ceilalți nu sunt perfecți.

 tu ești acel personaj care nu înțelege că o relație, de orice fel, trebuie hrănită din ambele părți, tu nu poți trece peste mărunțișuri for the greater good.

eu sunt, poate, în ochii tăi, o țestoasă - mă mișc lent, dar voi trece înaintea ta linia de sosire. Iar eu, măcar, când am o problemă nu mă ascund cu capul în nisip și sper ca, până o să ridic privirea, furtuna să fi trecut.

Mr. 407,

Bună dimineața. Îți miroase a cafea pentru că abia am făcut eu una. Tare! Cu cafeină de data asta, gata cu minciunile, cu prefăcutul. Nu te întreb dacă vrei, pentru că știu deja răspunsul - nu.

Este o dimineață atât de plăcută, liniștită. Soarele strălucește și lumina inundă camera asta de cămin, pe care în curând va trebui să o părăsesc. Posibil pentru una din politehnică. Mă mai gândesc. Dar deocamdată să nu ne gândim la prostii de genul ăsta, să trec eu de licență și ne descurcăm apoi.

Vezi imaginea din dreapta? O vezi, nu? Îți vine a crede că acesta este, mai nou, stilul meu? Nici mie. Și nu-mi vine să cred că port cercei cu pietricele roșii sclipitoare sau mărgele, tot roșii, la gât. Cu atât mai puțin îmi vine să cred că frecventez Lipscaniul, și nu merg în Revenge (care oricum nu mai este ce a fost) sau Fire. Ce ai făcut din mine?

Îmi place dimineața asta liniștită, și mai mult îmi place o dimineață liniștită după o noapte nebună. Și e musai să mă trezesc la tine în brațe. Dar nu a fost cazul, aseară a fost o seară liniștită. Dar sms-ul de noapte bună a făcut toți banii. Și nici dacă mă țineai în brațe nu te-aș fi simțit atât de aproape.

Scuze că te-am trezit. Deși nu îmi pare rău. Hai, culcă-te la loc.

Procrastinare

Nimic nu-i pro la acest concept, doar primele trei litere

În urma unor foarte nefericite incidente, am ajuns să mă gândesc îndelung la un anume lucru. Și-mi propusesem să fac testul cu oul - să-mi dau singură în grijă un ou crud. Cu animalele de companie nu ar merge, pentru că ele se pot mișca, pot mânca singure, au propria voință.

Și-am făcut, în mod imaginar, testul. Am ales un ou de găină, alb (asta mă face oare rasistă?). Mi-am dat seama că prima mea intenție ar fi fost să-l bag în frigider, să-l pun pe ușă, în compartimentul special pentru ouă, lângă toate celelalte care nu sunt „speciale”. Dacă aș dormi cu el în pat, l-aș sparge, dacă l-aș lăsa pe masă, n-aș putea să am grijă de el. În prima zi, probabil, l-aș spăla „pe dinți” ca-n reclama la Colgate. M-aș gândi că, din el, dacă l-aș cloci, într-o zi ar ieși un pui de găină, care ar crește și ar deveni un... cocoș.

Multe alte mi-au trecut prin minte, dar am decis să iau oul, să-l lovesc, să-l sparg și să fac o omletă din el. Doar pentru a satisface o foame de care, cel mai sigur, nu o să scap niciodată, foamea de fi în stare să am propriul meu ou, real, de care să am grijă cu adevărat.

ceva s-a rupt

Era dimineață când am auzit un ciocănit la ușă. Am deschis și-a intrat până să apuc eu să-i spun că ies. Ținea în dreapta un buchet de flori și în stânga o pungă de la McDonald's.
Reacția mea de ... pragmatic : Ce ai făcut aseară?


Ceva mi s-a rupt, cândva, demult, în interior. Nu mai cred în gesturi fără un motiv ascuns. Nu mai văd puritate în nimic. Ceve mi s-a rupt, și n-a fost doar clavicula. Și, precum osul, acum sunt deformată, lipită la loc în mod greșit; poți simți, dacă-ți treci mâna peste pielea mea, locul accidentat. Poți să apeși, nu-i problemă, nu doare, simțurile mi-au fost afectate...

Primăvara

Primăvara apar florile. Și alergiile. Și bloguri noi.

Oglindă, oglinjoară,
ce-i cu ecoul ăsta-n sală?

vreau să fiu nimeni

Puținul timp de gândire pe care mi l-am luat m-a făcut să văd lucrurile de la distanță, și să judec la rece. Și-am decis că vreau să fiu nimeni.

Da! Un nimeni într-un mare oraș. O altă femeie în costum, cu o altă geantă care se asortează cu pantofii și cureaua. Un alt nimeni care la 8.30 a.m. merge grăbit pe stradă cu o cafea în mâna stângă, cu o sacosă de la Chopsticks în cealaltă, cu o cască în ureche.

Vreau să fiu un nimeni cunoscut, recunoscut. De câțiva. Vreau să-mi sune zilnic telefonul, să fie mereu câte un client, să nu mă lase să respir, să mă afund în muncă pentru a uita cât de răi sunt oamenii. Să număr înapoi zilele până la concediu. Să o sun o dată pe săptămână pe mama s-o întreb de sănătate.

O să fiu un nimeni într-un mare oraș. Dar asta după licență, acum încă sunt la pagina 20... de o săptămână deja...

Curtain Falls

Dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă mai vreau!

Muritor de rând şi eu, am avut un scop .

Însă ce sens are să scriu, când cei vizaţi nu ştiu de blog? Sau, după caz, nu le mai pasă că exist(ă).

Blogul ăsta a fost într-o vreme un boboc de trandafir portocaliu. L-am udat şi m-am îngrijit de el. A crescut şi-a devenit o tufă plină de boboci, care miroseau, la fel ca trandafirul din grădina bunicii, a zmeură. A venit toamna şi s-a scuturat. A venit iarna şi-a îngheţat, l-am lăsat afară, expus la factorii de mediu. Înainte să plec din ţară, am uitat să-l protejez. Şi-a murit. Blogul ăsta sunt eu.

La revedere!

A-HA - Forever Not Yours
   

Trecătorii

Oamenii de pe stradă nu ştiu cine eşti, nu ştiu cum eşti. Nici nu vor să ştie.

Pe oamenii de pe stradă îi poţi citi relativ uşor - grijile, tristeţile, supărările, bucuriile şi datoriile către stat sau bănci se văd pe fruntea lor sau în colţurile gurii care stau, predominant, în jos.

Treci pe lângă ei şi încerci să te convingi că poate situaţia ta nu e nimic în comparaţie cu a lor. Aşa suntem noi, oamenii, ne tragem seva din nefericirea altora.

te văd

Închide ochii și încearcă să-ți amintești ultimul moment în care m-ai văzut. Era iarnă, era întuneric, era multă lume pe străzi și eu, la fel ca acum, încercam să-mi găsesc locul. Era frig și știam că buzele tale sunt calde. Ai trecut pe lângă mine, rânjind idiot și suflându-mi în față fumul de țigară. Vroiam să îți dau un punm, sau poate o palmă, ca atunci pe holul liceului. Dar am preferat să nu o fac.
Am avut des impresia că te văd, și ori de câte ori văd o anume culoare, mă gândesc la ochii tăi, la un rington, și la faptul că, după ce-i ziceam maică-mii că o să mai întârzi o oră, că am pierdut mașina, săream de gâtul tău să te sărut. Inevitabil, în memoria mea ai rămas ca o pereche de ochi și de buze, de brațe. Inevitabil, în memoria mea, cifra ta este 3; mereu perechile și... eu. trei...


Asta s-a întâmplat demult, atunci a fost ultima dată când tu m-ai văzut. Eu te-am zărit acum câteva săptămâni și acel fapt banal mi-a făcut inima să stea pe loc, apoi să se mute în gât, și să coboare brusc în stomac și să-mi dea șuturi. Gata să mă prăbușesc, mi-am dat seama că tu nu ai cum să mă vezi și culoarea mi-a revenit în obraji. Atâția ani, și tot mai ai efecte asupta mea. Tu de când nu mi-ai mai auzit inima bătând? Eu ți-am tot auzit-o, în ultimele nopți, când te-am visat...

Sentința

Oamenii de căcat sunt, în general, cei care te pupă în cur și care-ți dau cadouri. Un pic de praf în ochi ca să nu vezi că-și bat joc de tine, ca să nu-ți dai seama că, de fapt, ne le-ar putea păsa mai puțin de tine.

Oamenii de căcat pot să fie cei care-ți sunt cel mai aproape. O soră plină de invidie, gelozie. O ființă infectă care a vrut mereu ce ai avut și, dar n-a meritat niciodată și nu a putut să accepte. Greșeala, evident, este și a părinților, care din prostie infinită nu au știut să dea o lecție, ca acel copil idiot care a făcut la început o greșeală micuță să învețe ceva. Astfel acel copil idiot a  devenit o ființă repugnabilă, care minte, înșeală, fură și își bate joc de toți cei care, când era un pui de om, au vrut să-i dea un trai mai bun.

Omul ăsta de căcat mi-a distrus viața. Înșelându-mi încrederea, pe cea a părinților, înșelând statul. Mințind pe oricine, trăiește bine. Altfel nu ar putea trăi - asta o ajută să trăiască, răutatea este oxigenul ei.
Oamenii de căcat sunt cei care-ți fură 10 luni de zile banii de chirie cu greu strânși de părinți. Oamenilor de căcat nu le pasă că tu ai fost dat afară și că nu ai unde să te duci. Și, timp de doi ani, mint că au plătit datoria dar totuși într-o săptămână este ziua procesului și TU va trebui să plătești, propriu și figurat, foarte scump pentru greșelile tuturor. Atât de scump, că, dacă ai avea un salariu minim pe economie, ar trebui să dai toți banii pe care-i câștigi timp de cel puțin 7 luni!

Oamenii de căcat nu îți vor răspunde la telefon, te vor bloca pe messenger și facebook. Nu vor mai da pe acasă. Și mai mult, se vor simți lezați dacă-i faci hoți în față. Adevărul îi doare.

Oamenilor de căcat nu le pasă că tu va trebui să lipsești de la cursuri, cu câteva luni înainte de licență, pentru a încerca din răsputeri să faci ceva, să nu te duci (mai rău) la fund. Din cauza lor vei pierde chiar mai multe decât ai pierdut până la ora actuală. Dar ei vor trăi liniștiți, pentru că, cel mai probabil, vor scăpa cu fața curată și din asta, ca până acum, iar ceilalți vor rămâne în genunchi, curățând căcatul pe care-l lasă în urmă la fiecare pas.

(fără titlu)

je comprend mieux ce que tu disais par faire des trucs mignons dans une église !(Edouard)

Ne place foarte mult Silver Church Club. Și mereu este mai distractiv dacă ai cu tine o gașcă de francezi care știu să se/te distreze.

Și e bine ca, după ce ați terminat o sticlă de tequila în 5 și una de vodka în 6, să iei cu tine în club și un suflet român care să te țină ... oricât de mult ți-ai dori să poți cădea pe jos, pentru a da vina pe gravitație și pe alcool pentru lacrimile pe care abia le stăpânești.

Mon petit coin

Avem un colț, lângă o fereastră mare, unde-mi plăcea să-mi petrec câteva ore, citind dintr-o carte pe care am început-o acum un an și ceva. De fiecare dată când treceam pe acolo, mai citeam câteva pagini, încercând să-mi amintesc ce se întâmplase cu două sau trei capitole înainte. Și de fiecare dată mă bucuram când îmi dădeam seama că memoria mea este trainică.
Un fotoliu din lemn, cu spătarul înalt, fără mânere, cu pernă din piele neagră, moale, plasat în fața unei ferestre joase care lumina colțul...
Acum acel loc a fost „desființat”. Acum acolo este un calculator cu tastatură AZERTY, în care poți găsi cărțile care te interesează. Un Pentium II, mai bătrân decât vremea.

Un loc care nici măcar nu-mi aparținea, dar care era de drept al meu. Era...

In pat cu dusmanul

Gravitație

Ține-mă la suprafață fără a mă atinge!

Foame

Am atâta timp liber. Nu-mi aduc aminte ultima dată când mi-am permis să fac anumite lucruri.

Acum pot să flirtez fără să îmi pară rău, pot să nu ma machez, să nu-mi pese decât de mine, să nu-mi pară rău că fac tot posibilul să plec din țară. Am un pat doar pentru mine, gătesc când am chef, ce am chef, fără să trebuiască să evit roșiile.

Acum pot să stau toată după-amiaza în pat și să ies seara cu rolele sau la alergat, doar eu, un mp4, furia și asfaltul. Pot să dau radio la maxim și să fredonez melodiile mele preferate, fără să fiu întrebată ce înseamnă versurile.

Acum, în schimb, simt nu unul, ci mai multe goluri. Câte unul pentru fiecare persoană care a decis că în viața ei nu-i loc și pentru mine. Ca atunci când îmi e foame, o să iau o bucată mică dintr-o felie de pâine și o să beau un pahar cu apă - să se umfle și să treacă senzația... pentru moment. Apoi o voi face din nou, până ce organismul meu se va obișnui cu senzația de foame, foame de el, foame de ea, foame de ei, foame de ele, foame de complicitate, de zâmbete gratuite, de bună, hai să ne vedem azi după ore. 

Foamea o să dispară, pofta o să rămână acolo, ori de câte ori voi trece pe lângă cei care consumă ceea ce eu nu mai am.

pe calendar

the sinners are the winners

Se spune că ziua morții (sau a înmormântării, după regiune) îți poate spune multe despre decedat.
Mi-aș fi dorit să nu fi fost azi 1 Aprilie!

Odd one out

De când lumea, cine nu e ca majoritatea, nu este normal.
Și uite așa, „selecția naturală” își joacă rolul, iar cei care stau uniți, fie și în prostia lor, înving.

Palme, partea 16

Spre deosebire de tine, ei îmi pot oferi emoţia jocului, emoţia primului sărut furat. Ei mă fac să mă simt copil, să râd, să chicotesc, să nu dorm noaptea din cauza mesajelor pe care mi le dau. Ei mă fac să-i sun şi să le spun că între noi nu poate fi niciodată nimic din cauză că am deja pe cineva. Şi apoi ne vedem pe hol la o ţigară, pentru că ei nu vor să înţeleagă că pe tine te iubesc şi ei sunt doar de amuzament.

Spre deosebire de ei, tu îmi dai stabilitate, am nevoie de echilibrul tău, de calm când lucrurile o iau razna, de linişte când gândurile mele urlă. Tu eşti cel care mă face să uit de prejudecăţi când am nevoie de bani şi n-am de unde să-i scot. Cu tine pot să împart patul, mâncarea, gelul de duş. Tu mă faci să mă simt ca acasă oriunde aş fi.

Tu şi ei vă completaţi. Aveţi un scop comun, mai presus de orice - vreţi să-mi fie mie bine. Şi aici ne asemănăm, şi eu vreau acelaşi lucru - să-mi fie mie bine!

Verde

Este în mentolul țigărilor, în iarba de care am abuzat, în sticla de bere. Nu este în parcuri, nici în mintea mea. Este în plămâni prea negrii, prea repede. Nu-i în pădurile care păreau mari și fioroase, nici pe pajiștile care ar trebui să fie pline de animale la păscut. Este pe un container care ar trebui să ajute mediu, dar care, din idioțenia multora face rău. Nu-i în caiete, acum este doar roșu. Este pe autobuzele din Vigo ce duc pe plajă, acolo unde nu făcea rău, unde era aproape legal, fără să fie aprobat prin lege. Este pe strada unde totul părea ireal (nu că n-ar fi fost)
Verdele, doar să-l văd, îmi face rău. Și mai rău îmi face când îl inspir.

Palme, partea 15

Nimic nu-i mai cumplit decât să mă înșel. Poate doar să mă înșeli tu!

M-am înșelat. Nu ești singurul. Mai sunt și alții care vor ce nu poți avea tu. 

Patul meu este un simplu pat, nu știu cine a dormit în el acum o lună, cum nu știu nici cine o va face în seara asta. Că nu contează. Numărul este ceva simbolic, unealtă de tortură pentru niște minți care vor să rămână alerte.

Stau la masă, tot pe interiorul căminelor, și mă uit în gol. Văd ferestre, văd lume în camere și încerc să văd oare cum ar fi dacă...

Mai sunt și alții care nu pot avea ce vrei și tu. La fel ca tine, au încercat și ei. Chiar dacă nu ești de neînlocuit, ei nu sunt ca tine. Îți seamănă, normal, altfel nu aș fi eu. Dar tu....

Picaj

Sunt străină într-o lume pe care am creat-o!

• După o lună jumătate, tot nu îmi regăsesc locul. Poate nu am avut niciodată un loc al meu. Așa că scriu: scriu pe bloguri, scriu pe foi, scriu teme, scriu traduceri, numai lucrarea de licență nu o scriu.
• Am pierdut nopți, am pierdut timpul, am pierdut prieteni, am pierdut autobuzul și a trebuit să stau în frig.
• M-am reîndrăgostit, am uitat, mi-am amintit, am cunoscut lume nouă și mi-am dat seama că nu știu pe nimeni.
• Am ascultat muzică în franceză la radio și m-am umflat în pene puțin.
• am socializat mai puțin, am renunțat la yahoo mess și sunt mai fericită cu două grame!
• vroiam să șterg blogul, dar acum mă bucur că n-am făcut-o.
• sunt PRAF! sunt în camera mea, dar e mai frig ca afară, nu e nimeni aici să îmi țină de cald sau care să-mi spună vorbe ce m-ar putea încălzi cu ceva. Sunt în centru atenției, circus freak, și totuși nimănui nu-i pasă de mine, de ce zic sau fac.
• cad și în același timp sunt undeva sus și mă privesc căzând. Și doare.

Une vie de chatte, III

Dacă aș fi fost pisică, la ora asta n-aș mai avea toate viețile. Mi-aș fi pierdut câteva dintre ele în încercarea de a trăi.
Aș fi bătrână și lenesă, aș avea locul meu în casă și toți m-ar respecta. Deși în tinerețe aș fi făcut multe serii de pui, care mai de care colorați din fiecare călătorie într-o curte străină, acum aș fi o pisică respectabilă. Singură, văduvă poate, de câteva ori divorțată cu siguranță.

N-aș mai avea chef de joacă sau de hoinărit. Nu mi-ar mai plăcea jocul cu șoarecii sau cu pisoii, nepoții mei. Aș lăsa câinele în pace, pentru că și el ar fi un veteran, la fel ca mine. Am fi prieteni datorită aventurilor.

Stăpânii mei ar fi și ei bătrâni, plictisiți de viață și de mine - trebuie să îmi cumpere mânacare, să aibă grijă de mine, să curețe părul pe care-l las în urmă. Și numai de încă o povară nu mai au ei nevoie. Dar n-aș pleca, aș sta cu ei, din simpatie. Ca jucătorul  la poker, ce după o mână câștigată nu pleacă de la masă, ci mai așteaptă să vadă ce cărți mai vin. Stăpânii mei ar fi bunici și ei. Ar primi vizite de la nepoți, care nu mă plac, pentru că sunt bătrână și lipsită de farmecul tinereții. Îi zgâri din când în când și nu le place. De aia mă lovesc. Dar eu mă apăram de ei - ei nu știu că-mi fac rău, am reumatism.

Aș pleca de acasă, în cele din urmă. Și mi-aș găsi ultimul loc, unde voi da ultima suflare. Și aș toarce. Aș fi bucuroasă - scutesc pe mulți de neplăceri. Și în primul rând pe mine.

Toate astea ar fi posibile dacă aș fi pisică. Dar rămân ce sunt și duc, câteodată, o viață de câine...

ce nevoie mai ai?

Nu te pot ucide din priviri, dar te vreau mort..

Am fost îndotdeauna cea care îi face să-și dea seama ce vor de la viață. Dar niciodată cea cu care au ales să facă pasul.
Am acel ceva - îi inspir să facă fapte eroice și romantice, să se arunce de pe pod de dragoste, să cumpere inele, să își dorească relații stabile și serioase, să creadă în copilul din ei. Și apoi ei dispar și-i găsesc un pic mai târziu în alte brațe, de unde-mi mulțumesc zâmbind că i-am învățat ce înseamnă iubirea și-mi fac cu mâna spulberându-se ca un vis frumos dimineața când sună ceasul și trebuie să pleci la muncă, în Drumul Taberei și tu stai în Pantelimon. Comuna Pantelimon!

De ce? Pentru că l-am văzut, după doi ani și ceva liniștiți, prea liniștiți, fără multe peripeții emoționale ca atunci...
și atunci era cam așa :

cu scuzele de rigoare

La mine sau la tine?

Oamenii se schimbă, își schimbă caracterul, hainele și parfumul. Și când nu ne mai place de ei, îi schimbăm noi, cu alții. 

Că așa ne place nouă, noi să nu ne schimbăm, dar ceilalți să se reinventeze zilnic.

Suntem niște egoiști. Eu sunt egoistă, deși fac voluntariat. Dar când vine vorba de tine, nu fac nimic voluntar.

În oglinda dintr-o baie publică

Am cunoscut mai demult o fată. Am cunoscut-o, nu vă mint, nu doar am întâlnit-o și-am făcut schimb frivol de pupîncurisme și de „îmi pare bine”.
Alexandra este genul de om care îți zice Ai cercei noi, dar dacă nu-i plac, nu o să-ți hrănească aiurea orgoliul. Iar dacă îi plac, tot n-o să-ți zică nimic, are impresia că își arată slăbiciunile, lipsurile și pe alocuri invidia.

Alexandra sare de la o extremă la alta, cu o aterizare perfectă, fără plasă de siguranță. Cel mai rău este că îți cam cere să sari cu ea, iar aterizarea ta pe cealaltă parte nu se știe dacă va fi reușită sau nu. E posibil să cazi și să-ți rupi o mână, un picior sau sufletul.

La cumpărături este moderată, nu pune mare accent pe etichetă, de aia le ascunde mereu sau le taie. Îi place să mănânce carne de pește, cartofi prăjiți și porumb fiert iar ca desert înghețată de lămâie, de cireșe și de ciocolată cu mentă. Din când în când mai mănâncă și ficații prăjiți ai maică-sii sau ai amărâtului care a făcut greșeala să se îndrăgostească de ea. Adoră ceaiul Masala și vodka.

N-are un stil vestimentar consecvent, ci unul cât de poate de personal și amenință că se va tunde din nou foarte foarte scurt. Nu poartă culori ieșite din comun sau aprinse dar se face văzută.

Mi-ar plăcea să fiu ca ea. Dar sunt un chip alb-negru, cu o ușoară tentă de vișiniu, care vorbea mai mult acum 6 luni. Aterizarea a fost un șoc ce m-a redus la tăcere. O dimineață infectă de joi, -2 grade celsius, ipocrizie și multă vulgaritate. Ora de stat singură, ruptă la propriu în cotețul ce vrea să fie Aeroportul Aurel Vlaicu, având grijă de 5 genți, m-a adus la realitate - eu nu o să fiu niciodată Alexandra...

Hoțul

Acum multă vreme alergam după bărbatul perfect. Chiar era perfect, din aproape toate punctele de vedere.
Până ai apărut tu, și m-ai furat de lângă el, cu singura menționare că acel  „lângă el” era mai mult în mintea mea.
Cum m-ai furat? Simplu - prin faptul că nu vroiai să mă furi, să fii fericit cu mine, ci să fiu fericită cu oricine m-ar putea face să fiu.
Ești un hoț și eu o proastă - umblam după „bărbatul perfect”. Dar abia acum mi-am dat seama - chiar de n-oi fi tu perfect, ești perfect pentru mine.

uite-o!

- Ce i-o fi plăcând la ea?
- Uite-o, pare... fără cusur...
- Stai tu calmă, în întuneric toți suntem frumoși. Iar în gălăgie toți spunem chestii inteligente. Unde crezi că a găsit-o, dacă nu în club când era complet deșirat?!

Acolo

Aici nimeni nu s-a schimbat, în afară de mine

Acolo nu sunt mașini pe carosabil, nu sunt gunoaie pe stradă și nici câini comunitari.

Acolo sunt peste 10 garde ziua și niciodată sub -2 noaptea.

Acolo se spală trotuarele noaptea și de aia am căzut și mi-am rupt clavicula.

Acolo parcă totul e mai ieftin (1 euro = 4,3 lei), mai puțin transportul.

Acolo oamenii fac mișcare, nu practică doar alergatul după autobuz. Și oamenii sunt mai fericiți, mai zâmbitori, nu atât de răi. Și în niciun caz nu sunt supraponderali sau neîngrijiți.

Acolo au rămas prietenii mei, acolo se țin petreceri tematice și se iese în club la 2 noaptea. Acolo fix azi  fost o petrecere pe plajă și eu n-am putut să particip.

Acolo sunt câțiva țigani, nu rromi. ȚIGANI! Nu există cocalari, nici pițipoance. Acolo flamenco aparține culturii rrome, pentru că în Spania, rromii au o cultură.

Acela e Vigo, orașul care are și plajă și munte.

Nu-i ca-n Madrid, unde un român (care m-a auzit vorbind română) mi-a furat portofelul cu bani chiar când mă duceam la aeroport. De ce să te duci în Spania dacă tot pe ai tăi îi furi?

Aici e frig, murdar, plin de câini și de rahat pe stradă și în oameni.

To whom it may concern

Un nou început începe după un final.

E ultima dată în acest pat, ultima noapte când împărțim orașul. Și nu-i prima dată în care nu avem aceleași gânduri.

O să revin, o să-mi revin. O să încerc să continui ce am început, deși am impresia că o voi lua de la zero.

M-am plimbat azi cu el, am fost în port și mirosea a pește și a sare. El vorbea dar nu știu ce mi-a zis. Continuam să zic Sí, claro. Sau Tú y tus ideas. Nu-mi place de el, simpla lui prezență mă enervează. E arogant, mai mult ca mine. Este îndrăgostit de mine. De ce? Ce i-a trebuit să se îndrăgostească de o româncă venită în Erasmus? Nu l-am pus eu, să mă scutească. Și totuși accept când mă scoate în oraș că-i un domn și plătește el. Și pe tine te mint că dorm. Iar tu mă crezi pentru că mă iubești mai mult ca el.

Oare cum arată normalul?

PS: Nu, scumpul meu, doar mă scoate în oraș. Niciodată n-a văzut mai mult. Și chiar dacă ar fi așa, nu sunt atât de proastă încât să recunosc. 

Acasă

Ar putea să-ți semene, dar nu o să știm niciodată.

Și astfel te-am văzut pentru ultima dată, atârnai la gâtul ei, ești doar o altă piatră de zirconiu cubic pe lanțu-i ce se termină cu o crue de argint - cine mai are încredere în catolici sau chiar în ortodocși în ziua de azi?
M-am convins, e cazul să-mi iau jucăriile și să plec acasă, acolo unde cineva vrea să se joace cu mine. Nu în același mod în care ai făcut-o tu...

LMA

Băi Minculescu, să ne trăiești!!

Puțin

ce-i mult strică, ce-i puțin nu se ajunge

Mai este puțin și mă întorc, mai este puțin și convenția socială spune să mă port ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

Ar fi o ipocrizie, m-am schimbat. Complet. Am altă mentalitate, am alte haine, am alte gânduri, alte sentimente. Am petrecut cu alți oameni prea puțin timp, am petrecut studiind din cărți prea puțin timp, am călătorit puțin, am încercat câte puțin din toate.

Mă gândesc la puținul pe care l-am avut când am venit aici, la puținul care mă leagă de casă, la cât de puțin îmi pasă de câte unii. La cât de puțin va dura bucuria din aeroportul Băneasa. La cât de puține sunt șansele să-i mai văd pe oamenii care mi-au schimbat viața, care mi-au arătat ce înseamnă să trăiești, să te bucuri de puțina mâncare din farfurie, la cei care m-au învățat să prețuiesc puținul pe care-l am.
O să dureze prea puțini ultima îmbrățișare și o să mă chinui puțin să nu spun tot ce simt, ce gândesc, ce vroiam de fapt și ce s-a întâmplat în prezența unei cantități mari de alcool care ne-a luat mințile, mine temporar, lor permanent. Ei nu-și amintesc nici măcar puțin din ce a fost...

Mai este atât de puțin, mult mai puțin decât a trecut deja. Și puțin din mine rămâne aici.

Dar dacă...

Dacă el n-ar fi fost, poate te-aș fi convins să stai, să te îndrăgostești de mine.
Dacă el n-ar fi fost, nu ar fi fost nevoie să ascund anumite informații pe facebook, ca tu să nu le vezi, deși știu că știi că el există.
Dacă ai fi plecat imediat după, dacă n-ai fi adormit când m-am dus să fac un duș (ce proastă am fost, puteam să mai aștept câteva minute, nu trebuia să te las să adormi), dacă nu ne-am fi trezit la 1 după amiaza, sau dacă ai fi plecat de îndată ce te-ai trezit, nu am fi petrecut cele două ore goi în pat, discutând despre orice... și nu aș fi avut acum argumente la întrebarea dar ce-ți place mă la el?


Dacă nu mi-aș fi rupt umărul, n-ai fi venit cu mine la spital, n-aș fi văzut că-ți pasă, nu mi-ar fi părut rău că trebuie să plec în două săptămâni și să nu te mai văd niciodată...
Dacă n-aș fi avut umărul rupt, aș fi avut sufletul, crezând că îți sunt perfect indiferentă.

de azi

de azi nu mai acceptăm comentarii. Gata cu convenția socială care cere să flatăm aiurea în tramvai lumea, să pupăm nișe funduri mari și urâte doar ca să ce? Să nu fie și fundul nostru pupat la rândul lui?
nu, mulțumesc! pentru orice reclamație, sugestie, urare de bine, folosim off-topic...

m-ai rupt

Mi-e frig. Și tu ești în altă parte. Nu-ți pasă că sunt ruptă-n bucăți mici. Clavicula mi-e făcută praf și tu n-ai decența să mă inviți la o cafea. La cafeaua le care eu te-am invitat, pe care ai acceptat-o și apoi te-ai răzgândit.
Știu, cafeaua pe care o fac eu dimineața este mult mai bună decât una pe care dai aproape 2 euro. Dar cu umărul rupt nu pot să mă culc cu tine, să dorm cu tine, și dimineața să îți fa cafea.

mi-ai rupt și inima când mi-ai zis că mai bine dormi decât să ieși cu mine...

pe scurt

- Mi-e frică, nu vreau să te pierd!
- Și ce vrei de la mine, un GPS?

Ziua vesel

Este devreme, prea devreme pentru dimineață, prea devreme să fiu acasă și totuși m-am întors.

Patul e gol, corpul mi-e gol. Sufletul mi-e gol iar capul plin de idei. Mă uit în oglindă, e mare oglinda din sufragerie, și mă întreb de ce n-ai dat curs invitației. Ce nu-ți place la mine, de ce mă lași singură? De ce vrei să-mi fie frig? De ce nu vrei să ocupi un loc care nu-ți aparține, măcar pentru câteva clipe? Îmi vorbești, dar nu te înțeleg, nu-ți cunosc limba, nici nu vreau, nu-mi trebuie. Tu trebuie doar să taci. Să taci și să profiți de tăcere. De vocativ, de imperativ. De sunetele pe care corpul meu le produce, de căldura pe care o emană. Nu-mi vorbi, că nu e vocea ta cea pe care vreau să o aud acum. Nu aprinde lumina, că de te voi vedea o să-ți cer să pleci.

De când îți pasă ție că te folosesc? Tu nu faci același lucru cu mine?

Cine e de vină?

Dau vina pe nihilism pentru marile mele așteptări în ceea ce privește nimicul!

cine să trăiască?

pentru Ionuț, cu drag din Vigo

Dragă A. ,

Îți amintești când am colindat împreună Bucureștiul? Îți amintești cum zâmbeam? Deloc forțat, sincer și cu poftă de viață.
Ce s-a schimbat de atunci? Eram perfecți unul pentru celălalt, prea perfecți. Atât de perfecți încât mi-am dat seama că nu-i nimic mai cumplit decât să te culci cu cineva ca tine... în afara faptului că te culci cu cineva exact ca tine.
Te-am dus vreodată să vezi pasajul englez? Știi că locul ăla întunecat dar plin de viață este pe lista mea cu „cele șapte minuni ale Bucureștiului” ?

de la capăt

Lumea deja pleacă. Petrecerile de „la revedere” nu-și au sensul, pentru că nu va exista, în 99,9% dintre cazuri, o revedere. Vigo e gol, dar în același timp plin de oameni triști. Iar aeroportul și stația de autobuz sunt pline de oameni și mai triști.
tu vas me manquer, banane!

Măicuța logică

- Știi că Marijuana este ilegală, nu?
- Da, la fel ca muzica din iPod-ul tău!

(de) unde ești?

Te-am găsit în București, după ce am crezut că te-am pierdut între Sinaia și Ploiești. Între timp ai fost în Germania, deși nu cunoșteai limba. Apoi m-ai dus cu tine în Covasna și dimineața m-am trezit singură în Vigo.

Acum ești în Regatul Unit. Clar nu în Ayr, cel mai probabil între Londra și Edinburgh. Ești doar pentru mine și încă nu știi asta, așa că îți petreci nopțile în alte paturi. Dar va veni și sfârșitul semestrului și vei pleca acasă, în Mainz.

Oare este frumos de acolo de unde vii? Îți place mai mult ca aici, la mine în pat?