duminică, ianuarie 29

Coji de portocale

Astă noapte am luat îndrăzneața decizie de a juca mâna asta într-un mod cumpătat.

Așa că te-am șters. Nu vor mai exista mesaje, intenții de a vedea dacă ești online și socul de a observa că ai pe whatsapp poză sau că avem pe Facebook mai mulți prieteni în comun decât ne-am dori. Adică 0. Nu vei ști niciodată că cel cu care te-ai împrietenit recent este cel pe lângă care am trecut în ploaie

Va fi primul februarie în care nu vei mai însemna nimic. Va fi prima dată când nu voi regreta că nu îți dau mesaj și când mă voi concentra asupra unui viitor real. 
Nouă ani fragmentați ; un an și două luni de liniște. Era și timpul să se liniștească apele. La fel ca cele în care te scăldai când ți-au făcut poza pe care o ai  pe Whatsapp, la răsărit.

joi, ianuarie 5

Discuția în care ne construiam o casă

Acum 5 ani, visam la ceea ce acum ne dorim amândoi. Visam că ne construiam o casă.
Erau vise modeste, la fel ca viețile noastre de atunci. Îmi imaginam, pe vremuri, că nimic în afară de mine și cu tine nu ar conta.

Acum discutăm despre o casă cu etaj. Dormitoare pentru musafiri și spațiu pentru chestii utile dar pe care nu le vrei la vedere când vine cineva la tine.
Am stabilit că avem nevoie de 5 dormitoare. Niciunul pentru copii. O baie mare, pentru noi, cu vedere la niște brazi înalți și verzi mereu. O bucătărie în care să încăpem mai mulți, și o cameră în care să putem lua cu toții masa. O terasă amenajată pentru bătrânețile noastre pe care le vom petrece împreună, afară, la aer, privind cerul.
Nu vrem foișor, vrem un fel de dining în aer liber, cu doi pereți și acoperiș, cu un grătar, masă, scaune și divane.
Vrem un câine. Mare și lățos, care să alerge pe afară. Și o pisică leneșă care să stea la noi în brațe și care să umple golul tău.

Acum 5 ani, visai la ceea ce eu nu cred că îți pot da vreodată.