vineri, martie 30

1000 80 8

Nu sunt genul care să se mulțumească cu ce are, dar în cazul ăsta, nu cred că îmi doresc mai mult. Încă n-am apucat să fac tot ce se poate, încă nu am simțit tot ce am gândit vreodată că voi simți.

M-aș simți lezată dacă el... ar face-o. Dacă mi-ar zice...m-ar întreba... M-aș simți pusă la pământ și băgată într-o cămașă de forță. Mai sunt guri pe care vreau să le sărut, mâini pe care vreau să le țin, corpuri pe care vreau să le ating, imagini pe care vreau să le pun în mișcare.

Și mă mulțumesc cu ce am. Cu un copil într-un corp minunat de bărbat. Cu un bărbat care știe cum să se joace cu mine fără să mă deterioreze. Un prieten care ascultă atent și care își spune sincer părerea pentru că așa suntem noi. Am un chip care se vede dimineața de sub pătură, un piept pe care adorm, un braț puternic care mă înconjoară. Un abdomen pe care pot să desenez cu cretă un șotron perfect. Picioare care mă aleargă prin pat, cu succes. Ochi care zâmbesc. Buze pe care nu le văd, sunt prea aproape și doar le simt. Degete care îmi mângâie fiecare parte a corpului și care încă mă fac să tresar.

Am un viitor inginer, un fost handbalist, un actual student și un bucătar de ocazie. Un ajutor la curățenie, un dușman în materie de dulciuri, ne batem mereu pentru ele.

O apă din care beau când alții m-au secat. O felie de pâine din care mușc când mi-e foame de plăceri trupești. Un foc care îmi îngheață sângele atunci când țipă și o bucată de gheață atunci când fac pe deșteapta. Un pământ care nu mă lasă să mă desprind de el. Un magnet care mă atrage, pozitiv și negativ. Un cutremur când îmi spune „cuvintele interzise”.

Am o cană de cafea din care abia dacă sorb și îmi face inima să sară din piept, care îmi acutizează tahicardia. Care îmi pune sângele în mișcare și îmi face mușchii să se contracte.

Am ceva ce nu ar fi trebuit să fie al meu. Și, pentru moment, nu vreau nimic mai mult.

sâmbătă, martie 24

acasă

Îmi amintesc cu drag de orașul în care am copilărit, dar prefer să uit de cel în care am crescut. Aș vrea să alerg din nou pe aleile parcului și să nu trebuiască niciodată să mă întorc acasă.
De câte ori vin, îmi aduc aminte de R. Și îl visez. Uneori greșesc eu, uneori greșește el - nici măcar în vis nu se mai poate repara răul.
De câte ori vin, îmi aduc aminte de nopțile pe care nu le putea dormi, numărând înapoi zilele care rămâneau până aveam să plec de aici. Îmi aduc aminte zilele pe care le blestemam, sperând să vină noaptea, să pot trăi în lumea pe care mi-o creasem în minte.
Nu pot să mă plâng, n-am avut o copilărie grea, plină de lipsuri. Am avut una normală, aș îndrăzni să zic chiar una fericită. Dar mereu am vrut mai mult. Pentru că îmi intrase în cap ideea că pot mai mult, că merit mai mult pentru că pot. Am crescut cu „După faptă și răsplată”, în teorie și în practică. 
Aș vrea să le mulțumesc celor care m-au desconsiderat, celor care n-au avut încredere în mine. Grație lor m-am autodepășit. Și aș vrea să le râd în față celor care m-au susținut, pentru că nu de susținere aveam nevoie, ci de combustibil pentru flacăra care mă propulsa.
Nu îmi este rușine că întorc spatele vulgarităților, ignoranței, „șmecheriei”. Nu sunt ca ei pentru că am ales să nu fiu. Fiecare și-a făcut alegerea și eu ales să nu bat pasul pe loc.
Nu aș schimba cu nimic ce am făcut, ce am fost și cine am ajuns. Aș schimba oricând bucuroasă faptul că trebuie să vin, din când în când, aici și că-mi aduc mereu aminte de toate astea.

luni, martie 19

evoluție

We grew up, we grew older, and then we grew apart.

Eu sunt mulțumită cu ce sunt, cu cine am ajuns să fiu.
Nu m-am temut de singurătate, ci chiar m-am bucurat de ea. Și nu mi-a păsat niciodată de ce ar putea crede alții, sau cel puțin nu cu voce tare.
Pentru că nimeni nu mă cunoaște așa cum sunt, pentru că nimeni nu știe cât îmi place primăvara și cum îmi amintesc de trecut. Pentru că toți au impresii despre mine și își dau cu părerea. Și pentru că, oricum, ei vin și pleacă. Și cel mai ascuțit instinct de-al meu este cel de autoconservare.

Nu-mi place să fac conversație. Nu îmi place să fiu sociabilă cu cine nu am ce discuta.
Personalitatea mea este cine sunt. Atitudinea mea depinde în funcție de cine ești tu.

luni, martie 12

renunț

You might be my Superman, but I am no Wonder Woman.

Am obosit. Iar tu ai obosit mai mult ca mine, fizic vorbind.
Tu habar nu ai ce am mai zis eu de când n-am mai vorbit. Și asta mă sperie, pentru că încă nu ai acceptat partea asta din mine, ai ales să o ignori. Iar ea își face de cap, spune tot ce vrea și ce poate. Și tu nu știi.

Am obosit să fiu cine am fost. Și oricât de mult mă simt vexată, trebuie să renunț. E drept, o fac șase luni mai târziu decât anticipat. Tu mă aprobi, pentru că partea asta este atât la noi în garsonieră, cât și aici, în sală.

Am obosit să fiu cine se vrea să fiu. Pentru că mi-am dat seama că nu-i pot lăsa să-și trăiască visul prin mine, în timp ce eu sunt măcinată ca boabele de cafea.

Tu ești Superman dinainte să te cunosc. Dar eu n-am fost decât pentru tine și în ochii altora o Femeie minune, care face de toate pentru că poate. Nu, le făceam pentru că trebuie.

joi, martie 8

dureri - 2

De nimic nu mi-e frică în afară de durerea fizică.

Am fost un copil care și-a trăit la maxim copilăria, care în adolescență se hrănea cu durere psihică iar acum sunt o tânără care se deplasează greoi, din cauza durerilor fizice.
Când eram mică, nu mă deranja dacă mă juleam când cădeam din pomul sau de pe gardul pe care eram cocoțată. Iar în liceu vedeam durerea ca pe o trezire la realitate. Acum merg precaut pe stradă, nu cumva să alunec, să cad și să-mi rup iară câte ceva. Pentru că doare, pentru că i-am văzut pe alții suferind, pentru că doctorilor nu le mai pasă. Și pentru că nu îmi place să iau pastile.
Mă uit uneori la emisiuni pe Discovery sau la House, și văd oameni tăiați, sângerând. Și durerea lor se transferă, o simt. Dacă îl taie pe picior, am impresia că simt sânge curgându-mi pe gambă.
Pot suporta durerea psihică, pentru că știu că e doar în capul meu, pentru că am control asupra ei. Pentru că asta nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să mă ridic din pat și să mă prefac că sunt bine.

Așa că spune-mi, te rog, dacă te doare, să nu stau cu impresia că mă minți...