dureri - 2

De nimic nu mi-e frică în afară de durerea fizică.

Am fost un copil care și-a trăit la maxim copilăria, care în adolescență se hrănea cu durere psihică iar acum sunt o tânără care se deplasează greoi, din cauza durerilor fizice.
Când eram mică, nu mă deranja dacă mă juleam când cădeam din pomul sau de pe gardul pe care eram cocoțată. Iar în liceu vedeam durerea ca pe o trezire la realitate. Acum merg precaut pe stradă, nu cumva să alunec, să cad și să-mi rup iară câte ceva. Pentru că doare, pentru că i-am văzut pe alții suferind, pentru că doctorilor nu le mai pasă. Și pentru că nu îmi place să iau pastile.
Mă uit uneori la emisiuni pe Discovery sau la House, și văd oameni tăiați, sângerând. Și durerea lor se transferă, o simt. Dacă îl taie pe picior, am impresia că simt sânge curgându-mi pe gambă.
Pot suporta durerea psihică, pentru că știu că e doar în capul meu, pentru că am control asupra ei. Pentru că asta nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să mă ridic din pat și să mă prefac că sunt bine.

Așa că spune-mi, te rog, dacă te doare, să nu stau cu impresia că mă minți...