duminică, septembrie 11

Hotel

Am încetat să mai fac poze camerelor de hotel.
Nu e nimic extraordinar în faptul că au un pat înalt queen size de 75cm, cu saltea dublă. Nu e nimic ieșit din comun să fie totul curat, aranjat. E un hotel de trei stele, e normal.

Vreau să aibă acces rapid la mijloace de transport, să aibă ceva de văzut pe geam, noaptea, când nu pot să dorm și îmi torn într-unul din paharele de hârtie pentru ceai din sticla de vin „de buzunar” și mă uit melancolică, stând în chiloți și maiou și gândindu-mă la cum ar fi viața mea dacă m-aș muta a doua zi în acel oraș.
La micul dejun vreau să am de unde alege. Mai ales dacă în țara sau regiunea respectivă există ceva tipic. Doar în Paris mă pot sătura cu un croissant și o pain au chocolat, o cafea neagră și un suc de portocale. În alte orașe am nevoie de mai mult.

În baie, produsele trebuie să miroasă bine. Să fie personalizate cu marca lanțului hotelier, sau a hotelului. Să existe afișe care îți cer să fii eco-friendly. Doar dacă este necesar, să ceri să fie schimbate. Folosește-le de mai multe ori, tu nu mori, planeta în schimb...

Chiar dacă de cele mai multe ori stau doar o noapte sau două, am nevoie de un dulap. Pentru că nu se știe niciodată dacă va trebui sau nu să prelungesc șederea. Vreau opțiuni, alternativă, siguranța că îmi voi putea atârna cu precizie medicală cămășile, ca să nu facă cute.

Am încetat să mai fac poze camerelor de hotel. Oricum nimic nu se întâmplă niciodată, îmi pun pantofii, trag fermoarul și apoi plec spre aeroport. Au revoir, Madame, se aude în urma mea.

sâmbătă, iulie 30

În secret

Ține totul pentru tine. Și pentru mine.

Nu spune nimănui nici măcar cum mă cheamă, spune-le că te întâlnești cu cea mai frumoasă fată pe care ai cunoscut-o (așa cum îmi spui mie). Spune-le că deși este frumoasă, ce te-a atras prima dată la ea a fost nonșalanța cu care s-a urcat la tine în mașină chiar dacă ai întârziat la gară când te-a trimis cineva să o iei că nu știa să ajungă.

Spune-le că m-ai cunoscut la o petrecere, nu le spune care, ca să nu înceapă să caute poze, pentru că ne vor vedea dansând împreună. Spune-le mereu câte o poveste : lucrează mult, e în delegație, e acasă la ai ei. Caută-mi scuze că nu vin să îi cunosc, pentru că nu vreau ca după ce tu pleci, să mă ascund pe stradă pentru că nu vreau să îi văd fiindcă îmi amintesc de tine. Nu vreau să stau cu grija altora față de care trebuie să mă cenzurez.

Vă voi lăsa să plecați în vacanțe împreună, nu voi fi geloasă decât pe faptul că ei petrec timp cu tine și eu nu. Îmi vei scrie de câte ori vei putea că ai fi preferat să stai cu mine. Și că data viitoare ar trebui să vin.

Nu mă interesează decât părerea ta despre mine, și nu vreau să auzi povești (adevărate sau inventate) despre trecutul meu de la alții. Vreau să mă vezi, să te uiți la mine și prin mine pentru că e totul transparent și lipsit de haine. Uită-te la mine din față, din spate, de deasupra și în oglindă. O să vezi și tu același lucru - cu cât mă ții doar pentru tine, cu atât mai mult o să să fiu doar a ta.

Așa te-aș fi iubit

Te-aș fi iubit fără diacritice. Nu aș fi lăsat convenții intre noi. Și nu aș fi scris nimic despre tine pentru că povestea noastră încă s-ar scrie și aș ține-o doar pentru mine.
Te-aș fi ținut în brațe până aș fi adormit. Până m-aș fi trezit. Și apoi în fiecare weekend mi-aș fi făcut culcuș între braț și corp. Aș fi respirat aerul tău abia trezit din somn.
Te-aș fi lăsat să îmi speli, cu sau fără burete, fiecare parte a corpului. Și am fi stat uzi în cabina aburindă, ne-am fi învelit cu același prosop și apoi am fi ieșit în parc să stăm mână în mână, lungiți în iarba, mâncând sendvișuri și bând vin roșu.
Am ajunge la tine. Am sta separat ca să nu ne sufocăm unul pe altul. Ca să ne dăm timp să ne fie dor. Ca reîntâlnirile să fie mai plăcute.
Ți-aș fi făcut masaj și te-aș fi învățat să mă dai cu oja. Chiar dacă știu ca aș face risipă.
Am fi mers la cumpărături. La film. În baruri.
Am fi plecat la mare și am fi stat pe plajă răzând de cei din jur pentru că oricum de altcineva în afară de celălalt nu ne-ar păsa.
Nu aș fi insistat să îți cunosc prietenii. Nu aș fi vrut nici să îi fi cunoscut tu pe ai mei. În momentul în care ei ar fi intervenit în relația noastră, am fi avut judecători. Verdicte și condamnări. În momentul ăla nu am mai fi putut fi noi, unul cu altul. Am fi fost ce se așteptau ei să fim. Mai rău, dacă unul dintre noi nu i-ar fi plăcut? Decizii de luat.
Acum tot ce vreau este să te văd. Să te văd cu altcineva ca să știu ca nu sunt eu. Că pur și simplu cineva te face să zâmbești.

miercuri, mai 4

Vânătoarea

Acum o săptămână, prin linkedin s-a ivit ocazia și de supărare am zis fie.

Am zis fie pentru că am un șef nou, și mai puțini colegi. Iar șeful cel nou nu seamănă cu cel vechi. Și nu compar persoanele, ci stilurile de muncă. Șeful cel nou are un șef la rândul său și nu are părțile alea moi ale corpului cât să nu se lase călcat în picioare. Pe el sau pe echipa lui. Prea diplomat pentru gustul meu, vrea să fie împăciuitor și lasă să pară că e de acord cu ceilalți, pe mine reducându-mă la tăcere (sau mai rău, nimic). Îmi scris pe Skype când stam, la propriu, cot în cot la birou, în loc să îmi spună ce are de zis în față.

Am colegi. Prieteni lipsă. Colegi care încearcă și ei să abandoneze corabia înainte să se scufunde de tot. Iar cei care chiar contau pentru mine au plecat, au rămas cei care încă mai caută sau cei care au știut ce fund să pupe ca să mai urce o treaptă pe scara corporatistă.

Am taskuri. Pe care nu le pot îndeplini pentru că mi se pun bețe în roate fix de la cei care mi le cer. Am cifră de afaceri de făcut fără resurse umane, am strategii de creat fără vizibilitate la istoric și la factori, am deplasări în interes de serviciu în care trebuie să fac altceva. Am team building în care tot ce facem este să ne dezbinăm și mai mult (divide et impera).

Am o viață personală pe care, de fapt, o pot avea doar când este convenabil pentru alții. Am dureri de spate și de picioare, dar trebuie să mă car cu laptopul și agenda săptămânal la Ploiești, cu trenul, la ora la care ți se cere, nu cea la care îmi este și mie convenabil. Eventual în afara programului de lucru cu mult.

Angajatorilor, v-am trimis CV-ul. Să sune telefoanele, că preaviz am 45 de zile lucrătoare.

sâmbătă, martie 26

Pe rând, vă rog

„Întrebările obișnuite sunt : De ce scrii? De ce scrii așa? Vrei să îți influențezi cititorii? Și dacă da, în ce fel? Ce rol au poveștile tale? Ștergi și corectezi tot timpul ceea ce așterni pe hârtie, sau ești un scriitor inspirat? Cum este să fii un scriitor renumit și cum îți afectează asta familia? De ce vezi aproape întotdeauna numai latura negativă a lucrurilor? Ce părere ai despre alți scriitori, cine te influențează și pe cine nu poți suporta? Și, apropo, cum te definești? Cum le răspunzi celor care te contestă, cum te simți când se întâmplă acest lucru? Cât de tare de afectează asemenea atacuri? Scrii de mână sau la calculator? Cam cât câștigi de pe urma unei cărți? Inventezi poveștile pe care le scrii, sau te inspiri din viața de zi cu zi? Ce crede fosta ta soție despre personajele feminine din cărțile tale? De ce ți-ai părăsit și prima și a doua soție? Ai un program de scris, sau scrii numai când ai inspirație? Ești un scriitor angajat? Dacă da, ce cauze susții? Poveștile tale sunt autobiografice sau rodul imaginației tale? Și lucrul cel mai important dintre toate, artist fiind, cum se face că viața ta nu este agitată? Am putea spune că este destul de monotonă. Sau poate că există încă o mulțime de lucruri pe care nu le cunoaștem despre tine? Cum se face un scriitor, un artist ca tine, are o slujbă de contabil? E doar un mijloc de a-ți câștiga existența? Și, spune-mi, contabilitatea nu alungă muza? Sau poate că dispui și de alte mijloace de trai, mai puțin licite? Poate ne dai și nouă câteva sfaturi în acest sens? Și poate ne zici și nouă, te rugăm, pe scurt și în cuvintele tale, ce anume ai vrut să spui în ultima carte?”

~ Amos Oz, Rime despre viață și moarte

joi, martie 24

Despre FraMixo și Airbnb

Am zis să încerc, am auzit multe despre site. Am încercat în toamnă pentru Roma, unde la un grup de 12 inși, mai greu găsești. Și pentru că ești român în Italia...
Am încercat acum o săptămână pentru Milano, un city break pe care l-am găsit la un preț incredibil (dus-întors 29€, de nerefuzat).

Caut ore întregi cazare, pe toate site-urile și citind toate review-urile. După ce rezervarea a fost făcută și banii luați din cont, azi primesc cerere de la proprietar :




















Evident că nu am anulat doar pentru că el cerea. Mai mult, am continuat (iertați engleza unui om care tremura de nervi).

Cer prin AirBnb anularea, pentru că vreau să primesc banii înapoi și să pot rezerva în altă parte. Cer menționând că gazda mi-a cerut să o fac. Individul refuză să accepte că mi-a cerut asta, și insistă să anulez tot eu, să nu plătească el 50$ penalități. De ce să-mi pese mie?





















Da, l-am denunțat la administratorii site-ului, care mi-au dat banii înapoi și mi-au dat și un bonus pe deasupra.
Am reușit să rezerv în altă parte, unde mi-a răspuns în doar câteva minute și totul este OK.

Chat-ul AirBnb este chiar foarte eficient. Acum mă scuzați, am bagaje de făcut, deși plecarea la Milano este peste vreo două săptămâni.

duminică, martie 20

Fragmente

Cu o gumă invizibilă, dar despre care cred că are forma buzelor altcuiva, s-a șters puținul trecut împreună, amintiri care nu trebuiau să dispară și care revin din când în când. Amintiri despre care nu am scris niciodată.

Herăstrău. Eu cu cineva. Altcineva cu o fată. Final.
Heaven and Hell. Un sărut între două sticle de bere. Pe atunci nu îmi plăcea berea.
Nicolae Grigorescu. Un buchet de ghiocei scos din geacă, după plimbare din nord cu autobuzele. printre care și 135,
Dristor. Trezită pe jumătate îmbrăcată, am plecat acasă cu o portocală în mână.
Herăstrău. Plimbare cu bicicletele, am uitat să schimb vitezele și nu am reușit să urc pe pod. Râsete.
Herăstrău. Întinși, pe iarbă, el în negru, eu în negru. În văzut tuturor dar nu vedeam pe nimeni. Pe nimeni altcineva.
Universitate. Plouă și stăm foarte aproape sub umbrelă. Trec cunoscuți de care nu mă feresc, pe care nu-i salut și despre care nu îmi fac griji.
AFI. Un film despre care nu îmi amintesc nimic. Doar ce purtam eu și unde am plecat după.
Control. Am pierdut controlul și am întors spatele. Și de atunci amintirile revin, una câte una,

Dacă eu am uitat, temporar, evenimentele astea care mi-au dat tahicardie, pentru cei care mi le-au făcut cadou nici nu există.

sâmbătă, martie 12

Cu trenul

Pe durata călătoriei zilnice cu metroul și/sau trenul, fac planuri. Dintre cele mai îndrăznețe și pe termen cât mai lung. Fac scenarii referitor la cei care stau în fața mea sau lângă mine, le caut motive pentru ridurile pe care le au. Îmi închipui că pe locul gol din fața mea va veni să se așeze cineva interesant, care vorbește una dintre limbile pe care le cunosc și eu, nu arabă.


De obicei nu mă bag în seamă cu nimeni, îmi place să citesc sau să mă uit pe geam dacă am ce vedea. Duc lipsa unei conversații bune. Prefer singurătatea decât discuțiile de complezență, despre nimicuri cotidiene. Duc lipsa unor subiecte de discutat, de dezbătut mai degrabă. Chipurile încep să mă plictisească la un moment dat și apoi revin la cartea pe care o am în poală.
Citesc câteva rânduri, dau paginile repede, văd câte un cuvânt care mă face să nu îmi dau seama că nu mai citesc. Și fac planuri, scenarii, încerc să schimb trecutul, gândindu-mă cum ar fi fost dacă.
Scot telefonul, îmi dau seama că nu am semnal, mă uit la ceas dar nu rețin cât e ceasul. Îl bag la loc, mă gândesc care e diferența de oră, nu mă pot obișnui nici acum, mă gândesc dacă alții sau trezit sau dacă sunt deja în drum spre muncă.
Apoi ora devine obsesivă, pentru că nu îmi dau seama dacă am ajuns la stația mea, aud ce spune în speakers, dar nu reușesc să înțeleg, îmi dau adesea seama după durata călătoriei, după numărul de pagini citite și uneori, dacă nu e prea multă lume, după peron.
Îmi plac călătoriile zilnice, e momentul meu cu mine, și cu toți cei pe care aș vrea, poate, să îi cunosc.

luni, februarie 22

Backspace

Încep propoziții. Șterg totul.
Gândesc în română ceea ce aș putea exprima mult mai ușor și mai simplu în engleză. Mă apuc să scriu și câteva minute mai târziu îmi dau seama că iară mă uit la un punct fix pe podea și că trebuie să dau repeat la melodie.
Revin la ideea inițială și schimb tastatura, din franceză în română. Mă gândesc la muncă, din nou, singurul lucru care mă ajută să uit, și în același timp lucrul care îmi aduce aminte, când merg cu mașina la birou, trecând de Otopeni.

Este primul februarie după atâția ani când nu am nicio poveste nouă de spus. Dacă să merg înapoi înseamnă să șterg... nu, mulțumesc!

sâmbătă, februarie 20

Sindromul Paris

În Paris, ori de câte ori am fost (și în curând nu voi mai avea degete să număr) am ajuns la Turnul Eiffel deși nu am urcat niciodată. Mă mulțumesc cu a-l privi de la bază, din laterale, cu luatul prânzului la o terasă cochetă din împrejurimi. Nu de frică nu am urcat, ci pentru că de fiecare dată sunt singură. Paris nu este orașul în care să mergi singur. Dar ajuns acolo, singur, îți oferă alta viziune.

De câte ori am fost, am fost martor la o cerere în căsătorie sau la o ședință foto post-nuntă la Trocadero. Și niciodată nu am simțit nevoia de a lua pe cineva cu mine următoarea dată. 

Există două fețe ale Parisului. Parisul de la suprafață, plin de oameni fericiți că au ajuns acolo. Parisul interesant, pentru că la fiecare pas ai posibilitatea să vezi ceva unic. Mai există și Parisul subteran, cel al metroului și al RERului în care oamenii se înghesuie, cel în care tremură de frică la gândul că le pot fi furați banii, sau mai rău, actele. Parisul în care toată lumea se grăbește să ajungă undeva, și cel mai adesea la muncă.

Parisul cel dual, pentru mine, continuă să fie motiv de fascinație. Poate că am văzut deja tot ce era pe listă, dar nu am reușit încă să gust din toate felurile de mâncare. Nu am băut vinul care ar fi mers cu fiecare bucată de brânză. Și nu am ajuns acolo niciodată fără un plan anume, fără bilete de întors cumpărate din timp.

Nu am suferit niciodată de sindromul Paris, pentru că orașul ăsta este tot ce speram să fie. Nu m-a dezamăgit niciodată, nu ca oamenii cu care vroiam să merg acolo.

luni, ianuarie 11

Swipe left

Nu mai știu ce îmi place și de mult nu am mai întors cu adevărat capul după cineva. Asta nu înseamnă că nu am mințile sucite, ci doar că altceva nu mă mai atrage.

Mi-am instalat Tinder la finalul anului după ce am fost cu niște prieteni în club, la o queer party. Tot ce am făcut a fost să las setările default și să-l las așa până am uitat că îl am, când am primit notificarea din imagine.

Până acum o singură persoană părea 'de dreapta', în rest am mi-a amorțit degetul dând doar spre stânga.

Motive de 'swipe left'

  • Pozele de profil cu animale;
  • poze de la plajă/bust gol;
  • oricine are numele inversat cu prenumele;
  • oricine nu are numele adevărat și are vreo balivernă care îi alimentează ego ul idiot;
  • oricine cu descriere. de orice fel, chiar și una care e cât se poate de logică și sinceră;
  • ochelari de soare;
  • frizuri 'la modă'
  • poze cu alți prieteni - tu care ești, mă?
  • poze în/cu mașină;
  • jobul (da, știu, dar dacă tot ar fi să mă întâlnesc cu cineva printr-o aplicație, măcar îmi permit să fiu și fițoasă);
  • prea multe selfies;
  • poze cu prietena de gât (SERIOS?);
  • prieteni în comun - dacă cineva credea că ne-am potrivi, ne făcea deja cunoștință;
  • oameni pe care a trebuit să îi concediez....
  • poze de profil cu Isus...
  • prieteni cu foști;
  • poze cu copii, indiferent ai cui.

Nu am dat la nimeni nici like, nici superlike (orice ar fi asta). Și asta pentru că mi-e teamă de faptul că apoi ar trebui eventual să vorbesc cu ei. Și pentru că sunt o proastă superficială.