Vânătoarea

Acum o săptămână, prin linkedin s-a ivit ocazia și de supărare am zis fie.

Am zis fie pentru că am un șef nou, și mai puțini colegi. Iar șeful cel nou nu seamănă cu cel vechi. Și nu compar persoanele, ci stilurile de muncă. Șeful cel nou are un șef la rândul său și nu are părțile alea moi ale corpului cât să nu se lase călcat în picioare. Pe el sau pe echipa lui. Prea diplomat pentru gustul meu, vrea să fie împăciuitor și lasă să pară că e de acord cu ceilalți, pe mine reducându-mă la tăcere (sau mai rău, nimic). Îmi scris pe Skype când stam, la propriu, cot în cot la birou, în loc să îmi spună ce are de zis în față.

Am colegi. Prieteni lipsă. Colegi care încearcă și ei să abandoneze corabia înainte să se scufunde de tot. Iar cei care chiar contau pentru mine au plecat, au rămas cei care încă mai caută sau cei care au știut ce fund să pupe ca să mai urce o treaptă pe scara corporatistă.

Am taskuri. Pe care nu le pot îndeplini pentru că mi se pun bețe în roate fix de la cei care mi le cer. Am cifră de afaceri de făcut fără resurse umane, am strategii de creat fără vizibilitate la istoric și la factori, am deplasări în interes de serviciu în care trebuie să fac altceva. Am team building în care tot ce facem este să ne dezbinăm și mai mult (divide et impera).

Am o viață personală pe care, de fapt, o pot avea doar când este convenabil pentru alții. Am dureri de spate și de picioare, dar trebuie să mă car cu laptopul și agenda săptămânal la Ploiești, cu trenul, la ora la care ți se cere, nu cea la care îmi este și mie convenabil. Eventual în afara programului de lucru cu mult.

Angajatorilor, v-am trimis CV-ul. Să sune telefoanele, că preaviz am 45 de zile lucrătoare.