miercuri, septembrie 26

approuvé CNIL

Pour un plus de clarté, merci de lire attentivement ce que je vais écrire. 
Lis tous ça à haute voix, en français, pour qu'on s'assure de la bonne compréhension...

Mi-am promis, când eram mică, că nu voi accepta să fiu într-o relație în care unul dintre noi să fie inferior celuilalt. Cei 7 ani de acasă (mai mult decât suficienți) mi-au arătat că diferențele vor face ca, în cele din urmă, unul să sufere. Și am zis că eu și partenerul meu vom fi egali.

Am visat că eram egali - amândoi ne înșelam partenerii și ne mințeam reciproc că cealaltă relație s-a terminat. A fost mai real decât ar fi trebuit și, în lumina ultimelor 2 luni, ceva s-a schimbat. Am devenit egali, sau aproape. Așa zice lumea, deși știm toți că nu este așa, că nu va fi niciodată așa. Iar în vis eram la fel.

Ți-aș zice să nu te mai uiți la mine, să nu mai faci cu ochiul, din reflex, atunci când încerci să îmi explici ceva sau când îmi dai dreptate. Să vorbești cu mine normal, fără teamă că nu o să înțeleg nimic. Să faci glume și pe seama mea, ca să văd că mă consideri egală cu ceilalți și că nu mă vezi ca pe o ființă rece, calculată, serioasă și pe care te poți mereu baza. Chiar dacă așa sunt, mi-aș dori să nu fiu. Să îmi poți face și mie observații, să râdem, să te bagi în seamă fără să te temi că te voi lăsa pe dinafară.

Je ne suis pas ce que tu attends de moi.

La nivel administrativ, frivol, suntem egali. Dar ție oricum îți e egal.

luni, septembrie 24

3D

Am ajuns, un pic mai devreme decât ar fi trebuit, în acel loc unde nimic nu pare să mai conteze. Am încercat să mă conving de ceva timp că asta e din cauză că am tot ce am vrut vreodată. Dar mi-am amintit că eu nu mă mulțumesc ușor. Că eu nu renunț.

Am renunțat să mai scriu, pentru că nu aveam, pur și simplu, despre ce. Am renunțat să mai visez, pentru că aveam tot. Am renunțat să mă lupt pentru că oricum luptam cu morile de vânt.

Eu nu sunt așa. Eu nu eram așa și nu vreau să accept versiunea asta a mea. Am mai mult decât ar putea spune majoritatea celor de vârsta mea - slujbă (foarte) bine plătită, o relație serioasă cu un bărbat care vrea aceleași lucruri, două familii care mă susțin, oameni care mă respectă, oameni care au nevoie de mine. Și mă întreb uneori ce am de fapt? O slujbă pe care nu mi-am dorit-o, care se vroia temporară - cât se termin studiile, o relație despre care nu credeam că va rezista, două familii cu care nu pot să petrec mai mult de o zi pentru că îmi vine să mă urc pe pereți, oameni care dau impresia că mă respectă, oameni care în curând se vor descurca foarte bine fără mine.

Acum 5 ani eram blocată în trecut. Acum sunt obsedată de viitor. Și rar, foarte rar, îmi amintesc să trăiesc clipa.

sâmbătă, septembrie 15

Oamenii pleacă

A fost o vreme când plecam eu. Și nu din teama de a mă atașa de cineva, ci din teama că cineva se va atașa de mine. Mi-a fost greu să înțeleg că unii au nevoie de mine, chiar dacă doar fizic. Mi-a luat și mai mult să accept asta și să accept să fiu persoana de încredere a cuiva. Mai ales din moment ce nu simțeam aceeași pornire.

Poate am fost un pic ciudată de mică, de când nu aveam nevoie de altcineva ca să mă joc. Ba din contră, „ca să fie joaca mai frumoasă” cel care vroia să se joace cu mine trebuia să facă ce ziceam eu, să spună ce îi ziceam eu. dacă refuza, putea să plece, eu mă puteam juca și singură iar regulile a fi fost respectate.

Prima dată când m-am atașat de cineva, am plâns. Am plâns mult, foarte foarte mult. Și mi-am promis să nu mai fac greșeala. Cu nicio tabără. Fetele sunt chiar mai rele ca băieții. Și îmi ajungea cine eram. Dar nu ce eram și am făcut tot posibilul să mă ridic și să plec, să ajung departe.

„Cine se arde o dată suflă și în iaurt”, așa că nu te supăra pe mine, pentru că eu încerc. Suntem așa aproape în fiecare zi, și mă gândesc doar la ziua în care nu vei mai fi. La cum va fi apoi. Pentru că acea zi va exista. Și din instinct voi trece mai departe. Oamenii pleacă. Este un cerc vicios, un cerc perfect. Am văzut prea mulți plecând. Și sunt unii care urmează să plece definitiv.

Nu te poți pregăti pentru așa ceva. Sau așa crede restul lumii. Dar ce nu cunoști nu te poate pune la pământ. Voi jeli din simpatie. Morbid, e drept. Dar îmi amintesc visul în care el murea. Și deși, în vis, sufeream și în realitate transpirasem, îmi sărea inima din piept și plângeam, gândindu-mă la vis am realizat că nu aș face așa ceva. Ba chiar aș fi mai liniștită. Oamenii pleacă. O să pleci și tu.

vineri, septembrie 14

în imagini


„Dacă mă privesc pe mine, nu mai înțeleg ce înseamnă acest cuvânt. Eu nu mai sunt ceea ce cred că sunt - și mă schimb neîncetat, în așa fel încât de multe ori, dacă n-aș fi de față pentru a face legătura între ele, ființa mea de dimineață n-ar mai recunoaște-o pe cea de seară. Nimic nu poate fi mai deosebit de mine, decât eu însămi. Numai în solitudine îmi apare uneori substratul și realizez o anume continuitate fundamentală; dar atunci mi se pare că viața își încetinește cursul, că se oprește și pur și simplu încetez să mai fiu. Inima nu-mi bate decât din simpatie, nu trăiesc decât prin altul, prin procură, aș putea spune, prin logodnă și nicicând nu mă simt trăind mai intens decât atunci când scap de mine însămi spre a deveni indiferent cine...”

vineri, septembrie 7

30 minute

Mi-e din ce în ce mai rău și totuși mă simt din ce în ce mai bine. Am ajuns la acel punct în care știu că fac ceva care contează.

Oamenii nu se schimbă. Suntem cine suntem și continuăm să fim așa mereu. Doar contextul se schimbă, enunțul, decorul. Eu rămân cine sunt, doar că acum am mai multe responsabilități. Nu mai sunt simplul „man in a box” căruia nu îi pasă de alții, pentru că acum alții depind de mine. Începutul este mereu greu, și pot doar să sper că finalul nu va fi tragic.

Rămân cine sunt - un om lipsit de timp, ros de griji, pus la pământ de răceală, fără drept de alegere și cu multe drepturi de decizie. Și 30 de minute de pauză nu ajung.

Sacrificiul este destul de mare și sunt anumite lucruri la care nu vreau să renunț. De înțeles mă înțelegi, sper. Dar de iertat, mă ierți ?