ce-i mult strică, ce-i puțin nu se ajunge
Mai este puțin și mă întorc, mai este puțin și convenția socială spune să mă port ca și cum nimic nu s-a întâmplat.
Ar fi o ipocrizie, m-am schimbat. Complet. Am altă mentalitate, am alte haine, am alte gânduri, alte sentimente. Am petrecut cu alți oameni prea puțin timp, am petrecut studiind din cărți prea puțin timp, am călătorit puțin, am încercat câte puțin din toate.
Mă gândesc la puținul pe care l-am avut când am venit aici, la puținul care mă leagă de casă, la cât de puțin îmi pasă de câte unii. La cât de puțin va dura bucuria din aeroportul Băneasa. La cât de puține sunt șansele să-i mai văd pe oamenii care mi-au schimbat viața, care mi-au arătat ce înseamnă să trăiești, să te bucuri de puțina mâncare din farfurie, la cei care m-au învățat să prețuiesc puținul pe care-l am.
O să dureze prea puțini ultima îmbrățișare și o să mă chinui puțin să nu spun tot ce simt, ce gândesc, ce vroiam de fapt și ce s-a întâmplat în prezența unei cantități mari de alcool care ne-a luat mințile, mine temporar, lor permanent. Ei nu-și amintesc nici măcar puțin din ce a fost...
O să dureze prea puțini ultima îmbrățișare și o să mă chinui puțin să nu spun tot ce simt, ce gândesc, ce vroiam de fapt și ce s-a întâmplat în prezența unei cantități mari de alcool care ne-a luat mințile, mine temporar, lor permanent. Ei nu-și amintesc nici măcar puțin din ce a fost...
Mai este atât de puțin, mult mai puțin decât a trecut deja. Și puțin din mine rămâne aici.
