Este devreme, prea devreme pentru dimineață, prea devreme să fiu acasă și totuși m-am întors.
Patul e gol, corpul mi-e gol. Sufletul mi-e gol iar capul plin de idei. Mă uit în oglindă, e mare oglinda din sufragerie, și mă întreb de ce n-ai dat curs invitației. Ce nu-ți place la mine, de ce mă lași singură? De ce vrei să-mi fie frig? De ce nu vrei să ocupi un loc care nu-ți aparține, măcar pentru câteva clipe? Îmi vorbești, dar nu te înțeleg, nu-ți cunosc limba, nici nu vreau, nu-mi trebuie. Tu trebuie doar să taci. Să taci și să profiți de tăcere. De vocativ, de imperativ. De sunetele pe care corpul meu le produce, de căldura pe care o emană. Nu-mi vorbi, că nu e vocea ta cea pe care vreau să o aud acum. Nu aprinde lumina, că de te voi vedea o să-ți cer să pleci.
De când îți pasă ție că te folosesc? Tu nu faci același lucru cu mine?
0 Păreri:
Comentariile noi nu sunt permise.