În oglinda dintr-o baie publică

Am cunoscut mai demult o fată. Am cunoscut-o, nu vă mint, nu doar am întâlnit-o și-am făcut schimb frivol de pupîncurisme și de „îmi pare bine”.
Alexandra este genul de om care îți zice Ai cercei noi, dar dacă nu-i plac, nu o să-ți hrănească aiurea orgoliul. Iar dacă îi plac, tot n-o să-ți zică nimic, are impresia că își arată slăbiciunile, lipsurile și pe alocuri invidia.

Alexandra sare de la o extremă la alta, cu o aterizare perfectă, fără plasă de siguranță. Cel mai rău este că îți cam cere să sari cu ea, iar aterizarea ta pe cealaltă parte nu se știe dacă va fi reușită sau nu. E posibil să cazi și să-ți rupi o mână, un picior sau sufletul.

La cumpărături este moderată, nu pune mare accent pe etichetă, de aia le ascunde mereu sau le taie. Îi place să mănânce carne de pește, cartofi prăjiți și porumb fiert iar ca desert înghețată de lămâie, de cireșe și de ciocolată cu mentă. Din când în când mai mănâncă și ficații prăjiți ai maică-sii sau ai amărâtului care a făcut greșeala să se îndrăgostească de ea. Adoră ceaiul Masala și vodka.

N-are un stil vestimentar consecvent, ci unul cât de poate de personal și amenință că se va tunde din nou foarte foarte scurt. Nu poartă culori ieșite din comun sau aprinse dar se face văzută.

Mi-ar plăcea să fiu ca ea. Dar sunt un chip alb-negru, cu o ușoară tentă de vișiniu, care vorbea mai mult acum 6 luni. Aterizarea a fost un șoc ce m-a redus la tăcere. O dimineață infectă de joi, -2 grade celsius, ipocrizie și multă vulgaritate. Ora de stat singură, ruptă la propriu în cotețul ce vrea să fie Aeroportul Aurel Vlaicu, având grijă de 5 genți, m-a adus la realitate - eu nu o să fiu niciodată Alexandra...