Pământ către Delft

ce program ai iarna asta?

Unul mult prea încărcat, prea plin pentru tot ce ar trebui să  fac. Unul care include o pisică pentru o scurtă perioadă. Terapia cu blăniță este cea mai bună.

Am un program care cere zile de 36 de ore, minim. Și toate lucrătoare. Vreau să fac prea multe și simt că nu-mi ajunge viața. Viața mi se scurge prin tălpi. Și în loc că îmi iau eu seva de la planeta asta, simt cum mă suge înapoi. Și din o pajiște infinit de verde devin un asfalt călcat în picioare, plin de scuipat și de gumă mestecată,

pff..o sa iti fac o vizita intre craciun si anul nou

Nu știu dacă vreau să te văd, pentru că va fi cum a mai fost. Și cel mai probabil ai nevoie, deja, de o categorie a ta...doar pentru tine, așa cum aș fi vrut eu, cândva, să fiu...

Inceputul

Așchia nu sare departe de trunchi. 

Dar vântul o poate duce mai departe, totuși.

E ciudat cum nu semăn deloc cu familia mea. Doar la fizic, oarecum, pentru că genetica rămâne genetică. Am nasul bunicului, unghiile unchiului, înălțimea tatei. Părul și ochii celuilalt bunic. Ochii mamei.

Nu semănăm deloc. Eu vorbesc (sau așa sper) corect românește, nu mă prostesc doar ca să impresionez și nici pentru a mă face înțeleasă. Nu dau din cap când gândesc cum face mama și nici nu îmi schimonosesc gura degeaba. Eu nu o să zbier ca apucata la copii mei și nici nu o să îi ameninț vreodată că o să mă sinucid din cauza lor, pentru că nu mai suport să fac curat mereu în casă după ei, când de fapt frustrările mele sunt, cel mai probabil altele. Nu o să bat pe nimeni la cap, dacă mi s-a zis nu, nu o să fie.

Sunt mai abilă decât tata. Sunt mai isteață și mai convingătoare. Pot să spun nu, pentru că exemplul lui, în mare parte negativ, mi-a arătat cât de important este să spui adevărul, oricare ar fi. În afaceri sunt mai pricepută, deși nu îmi doresc una a mea, pe când el altfel nu ar exista - trebuie să fie propriul său șef. Și este unul jalnic. Face glume, imbecile, cu oricine, și mă face de cacao ori de câte ori sunt cu cineva. Iar dacă sunt fete, devine cu adevărat scârbos să stau și să ascult tot ce îi iese pe gură. Eu o să am subiecte de discuție cu copii mei, pentru că mă voi implica.

Mama lui... e o poveste aparte. Bătrână ipohondrică, a muncit toată viața băgând banul în buzunar iar acum pensia este cât chiria mea. S-a băgat tot timpul în relațiile copiilor ei, iar pe una a și distrus-o. Trebuie să știe tot iar dacă faci greșeala să o întrebi ce face... îți va spune! Tot, prea mult, mai mult decât e real - pentru că ea știe că e făcut atac cerebral, că doar a durut-o capul, dar nemernicii ăștia de doctori nu vor să o ajute.

Soțul, fost alcoolic, acum s-a redresat după ce fiu-su cel mic și-a pierdut familia din cauza băuturii. În trecut un nimic ca și nevastă-sa, violent și tot tacâmul, acum parcă își răscumpără păcatele.

Despre părinții mamei nu prea am ce să zic, la ei mergeam doar în vizită sau în vacanțe. Tot ce aș putea să le reproșez este că au fost mereu mult prea împăciuitori. Au vrut mereu ca totul să meargă bine, într-un mod convențional. Au luat tuturor apărarea, chiar și atunci când nu mai era de foarte multă vreme cazul.

Buletin de București

1. Știi exact pe la ce ușă să urci în metrou astfel încât când cobori să fi în dreptul scărilor rulante
2. Nu ai fost niciodată la muzee.
3. Mai bine mergi pe jos 5 stații decât să aștepți RATB-ul la prânz și în weekend
4. Cea mai bună mâncare este cea comandată - pizza, chinezească și altele
5. Cel mai rapid mijloc de transport în comun este taxiul
6. După o noapte în club mergi acasă cu primul autobuz și îți iei o șaorma
7. Trecerile de pietoni - ce sunt alea?!
8. Verifici paginile de reduceri cel puțin o dată pe săptămână
9. Garderoba ta nu mai este ce a fost
10. Nu mai suporți liniștea. Ești prea obișnuit cu claxoane, motoare, țipetele vecinilor.
11. Ești așa nepăsător încât, la metrou, nu mai contează pe ce parte a scărilor rulante stai ca boul!

printre rânduri

Din lipsă de timp, viața mea nu îmi mai aparține. Nu îmi mai calc cămăși și merg la muncă așa cum ma simt - liberă, alternativă, neșelfuită. Obosită. Ăsta e cuvântul cel mai potrivit.

Nu mai citesc nici măcar printre rânduri. Nu mai suport căștile, am nevoie de liniște. Și e bizar pentru că niciodată nu mi-a plăcut liniștea. Aveam nevoie de gălăgie ca să știu că încă mai e lume în jurul meu, că nu sunt chiar atât de singură.

Albul paginilor mă deranjează iar lentilele heliomate nu ajută - tot trebuie să îmi mijesc ochii. Și apoi prefer să să uit în gol pe fereastră decât să mai citesc despre povești triste. Sau erotice. Cele cu final fericit nu-mi plac. Nici cele polițiste. Au ceva fals, totul se termină prea abrupt.

Nici tu nu citești printre rânduri. Și uneori, în tine văd pe alții. Îi văd pe cei pe care nu-i pot avea. Iar respirația ta pe gâtul meu îmi provoacă iritații. Tu n-ai nimic. N-ai minte, n-ai muncă, n-ai cunoștințe despre viață. Pentru că până acum ai dus-o bine și nu ți-a trebuit. Și uneori mai târziu e mult prez târziu.

Recurent

Dar în Franța nu stai decât 3 zile? Poate îți fac o vizită.

Am primit un costum pe care va trebui să îl modific. Este foarte mare iar eu prea slăbită. Încerc să merg pe sârmă. Într-o mână am munca. Într-alta maserul. Și încerc să nu-mi cadă relația de care mă țin cu dinții. Și mă obosește.

Involuntar, nu mai arăt cum aș vrea. Recunosc și eu, într-un final că poate mi-ar sta mai bine dacă aș mai pune pe mine. Dar singurul lucru pe care-l vreau pe mine acum este acel costum, pe care-l voi purta în Franța, în delegație.

Iar când m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la jumătatea drumului, la un singur lucru m-am putut gândi, un lucru care s-a transformat într-o poveste. Eu, așteptându-l la aeroportul Charles de Gaulle. El, coborând. Noi, plecând cu un taxi în care se aude o melodie de-a lui Yann Tiersen. Turnul Eiffel. Cafenele, Parcuri, Champs Elysees. Iar la hotel, ajunși, vom fi fost din nou adolescenți. Ne vom fi purtat ca și când nu am mai văzut trupuri goale. Ca și când era primul sărut, prima îmbrățișare. Cearceafuri albe, o pilota mare și pufoasă, minim 3 perne. Și nicio haină.

Dar, din păcate. Nu am timp. Să visez. Să merg la aeroport. Să dorm. Și cu atât mai puțin timp de o escapadă în Nanterre.

Pe unii distanța îi ajută să ajungă mai aproape.

de împăcare

Ne certăm pentru că dacă am fi mereu de acord nu mi-ai mai plăcea. Ai fi pur și simplu un om simplu, fără gândire rațională, fără personalitate. Ne certăm mult și fiecare o ține pe a lui. Ceea ce uneori nu este așa de bine. Eu fac din ceartă o artă. Eu nu mă cert, eu mă lupt pentru părerea mea, o apăr mai ceva ca pe castitatea de mult dusă.
Ne certăm frecvent. Și dacă nu pot să câștig, apelez la memorie. Sigur găsesc eu ceva cu care să te pun la pământ. Pentru că așa sunt eu. trebuie să am ultimul cuvânt, țin cu „dreptatea” mai ales atunci când e de partea mea. Și în general este.
Cel mai mult îmi place la certurile noastre împăcarea. După câteva zile în care am trecut prin toate stările - furie, repulsie, enervare, tristețe, dor, liniște și iar furie - ajungem în locul acela unde totul devine de 10 ori mai grav decât era și se stinge într-un singur fel.
Există un mod de a mă face să tac, și tu te pricepi de minune la el - buzele mele nu se opresc niciodată, așa că cel mai bine mi le muști, ca să le pedepsești cumva că scot cuvinte veninoase.
Mâinile, când mă cert, sunt calme, controlate, nu arată nimic - așa ci mi le prinzi cu mâna și mi le pui deasupra capului, pentru un acces cât mai ușor. La fel ca mie, și ție îți place să mă pui la perete, să țipi la mine apoi să îmi șoptești răutăți la ureche. Și-ți place când mă enervez și mă zbat să plec. Dar ești mai puternic și tu o faci la propriu, eu la figurat.
Dacă nu ne-am certa, am fi foarte monotoni, și cu siguranță nu mi-ar mai plăcea de tine. Dar slavă cerului, eu pot scoate motive și din piatră seacă. Pentru că-mi place împăcarea.

Celui care nu vrea să audă

Cine merge dimineața în patru picioare, la prânz în două și seara în trei?

Când a venit toamna? Pentru că eu am avut impresia că e încă vară. Și că am încă 17 ani, că deciziile mele sunt doar ale mele și nu influențează viața nimănui. A venit toamna, a venit noaptea, a venit frigul.
Mă întreb unde a rămas primăvara în care ne-am cunoscut. Și dacă acum, în al patrulea an, Crăciunul tot singură îl voi petrece. Petrece... impropriu spus.
Aseară te-am dat afară și ți-am zis că nu vreau să te văd, că nu suport să te mai văd, că doar să te văd mă enervează. Și se pare că refuzi să auzi adevărul. Te-ai întors. Nu înțelegi? Am crescut cu un tată ca tine. Și mi-am promis că nu o să ajung ca mama. Drept pentru care sunt ca el...
Te-ai întors cu speranța că totul va fi bine între noi, că îți voi spune ce vrei să auzi - o să fie bine. Nu îmi place să mint, nimic nu este bine, nimic între noi nu mai este cum ar trebui de ceva vreme. Și când rătăceai pe nu știu unde cu bagajul în brațe am realizat că nu mi-e dor de tine, că nu vreau să te întorci. Urma să te înlocuiesc cu o pisică. Pe care ar fi chemat-o Leila.
Așa cum deciziile mele te afectează, deciziile tale imbecile mă distrug. Trei ani jumate mai târziu mi-am dat seama că am renunțat la cine eram pentru tine. Nu că mi-ai fi cerut-o vreodată. Dar nici nu trebuia să mă fi lăsat.

de la vreme

De la (o) vreme aș vrea să pot găsi pe ce să dau vina. Și îmi iese din ce în ce mai puțin.
Nu mai simt nevoia de contact uman, tot ce îmi doresc este o pisică pe care să o găsesc jucându-se prin casă când revin.
Nu îmi place prea mult să mai vorbesc, ceea ce este ciudat pentru mine. Pentru că dacă eu nu mai vorbesc, realizez că nici ceilalți nu au ce să-mi spună. Și mă închid din nou în turnul meu de fildeș sperând ca nimeni niciodată să nu ajungă sus.
Am observat ceva ciudat la mine, de la o vreme, ca să încerc să fac totul mai bine, apelez la îmbrățișări. Nu mi-au plăcut niciodată. Și acum le folosesc regulat. Poate pentru că am nevoie să țin ceva în brațe, poate că simt nevoia să sfărâm ceva sau să-mi fac interlocutorul să tacă.
Tot ce vreau este să plec. În vacanță. Nu de tot. Nu aș putea să plec de tot. Altfel cum aș mai avea regrete? Cum aș mai putea să visez la ceva mai bun. Nu îmi permit să le am pe toate. Și vreau. Vreau Paris în martie. Și Lisabona sau Valencia în aprilie. Vreau Vigo, miros de pește și străzi în pantă, oameni zâmbitori, molipsitori și rebajas. Vreau să plătesc în euro și să vorbesc în orice altă limbă. Să fiu cine sunt, nu cine vrea altcineva să fiu.
Vreau să fiu departe de orice relație convențională. Vreau să fiu curtată în timp ce beau un pahar de vin, singură într-un bar undeva în centrul unui orășel. Vreau să ies la întâlnire cu străini și să mă prefac că sunt cine mi-am dorit mereu să fiu. Să mă cheme altfel și să fiu azi din Anglia, mâine din Canada. Vreau să flirtez cu nemți cu simțul umorului, nemți înalți, blonzi, studenți la chimie. Care seamănă cu cineva din trecut dar nu vreau să recunosc.
De la vreme și de la o copilărie zbuciumată mă dor toate oasele care au fost rupte sau aproape - genunchii și nu mă pot așeza să mă rog (în parte și pentru că am uitat cum și de ce se face asta), spatele și nu ma simt în stare să stau dreaptă, gâtul și nu pot întoarce capul de la ceea ce am. Gleznele și nu pot să plec. Umărul. Și de aia nu mai stau cu mâna întinsă ci mă servesc singură!

Una după alta

Mi-aș dori tare mult să fi fumat în momentul ăsta.

Așa aș avea un motiv mai bun să ies pe balcon. Nu este deloc o zi bună să fi rămas fără vin. Și asta de întâmplă rar, și doar în momente inoportune. Nu-mi plac despărțirile, nici măcar pentru o săptămână. Fiecare este, desigur, liber să facă ce vrea cu viața sa, dar vă rog, nu o dați pe a mea peste cap mai mult decât este.
Nu am avut o relație. Nu una oficială, cum ar fi trebuit. Poate și pentru că nu aveam de ce. Pentru că mie, Dana mi-a fost suficientă. Dar acum că nu îmi mai sunt eu suficientă ei, încerc să evit legăturile cu oamenii. Nu am fost niciodată bună la legat prietenii. Și când nu știam suficient de bine persoana, când nu mă simțeam suficient de în largul meu să povestesc, ascultam. Nu, nu sunt deloc un bun ascultător. Nu sunt deloc genul de om care să facă schimb de politețuri în tren, în autobuz. Sunt genul de om care își crează o impresie din prima și nu o schimbă pentru nimic. Sunt omul din autobuz care râde pentru că prezentatorul emisiunii de dimineață de la radio este ilar și cel care se uită urât la alea cu șuncile pe afară, fără să se teamă că „dom'șoara” o avea prieteni cuțitari.

Sunt multe pe care nu am apucat să le facem. Iar tu te îndepărtezi de mine fix pentru că eu mă apropii prea tare?! OK, dacă tu nu mă vrei, eu te vreau. Departe!

Revenind la Dana ... oare o să revină și ea la mine? Eu am ajuns ea. Iar ea a devenit eu.

Am nevoie de stabilitate, iar dacă tu nu ești ancora mea... te voi arunca peste bord oricum.

Cu un motiv

Ai grijă ce îți dorești, poate se îndeplinește!

Mi-am dat cu rujul meu roșu pentru zile negre, m-am cățărat pe tocuri. Mi-am pus zâmbetul pe buze și totuși nimic nu e mai bine. Eforturile sunt acum zadarnice și trebuie să recunosc că este exact ce mi-am dorit acum ceva vreme. Însă realitatea bate filmul, bate orice imaginație, orice proiecție. Stând în pat, râzând zâmbind, fiind în brațele cui nu am mai fost de mult am simțit nevoia să o dau în plâns. Scurt, puternic. Ca o ploaie de vară. El, fără să mai știe cine sunt, a plecat pur și simplu iar eu am rămas așa cum ar fi trebuit de la început.

Voi continua, în schimb, să par ce nu pot să fiu!

approuvé CNIL

Pour un plus de clarté, merci de lire attentivement ce que je vais écrire. 

Lis tous ça à haute voix, en français, pour qu'on s'assure de la bonne compréhension...

Mi-am promis, când eram mică, că nu voi accepta să fiu într-o relație în care unul dintre noi să fie inferior celuilalt. Cei 7 ani de acasă (mai mult decât suficienți) mi-au arătat că diferențele vor face ca, în cele din urmă, unul să sufere. Și am zis că eu și partenerul meu vom fi egali.

Am visat că eram egali - amândoi ne înșelam partenerii și ne mințeam reciproc că cealaltă relație s-a terminat. A fost mai real decât ar fi trebuit și, în lumina ultimelor 2 luni, ceva s-a schimbat. Am devenit egali, sau aproape. Așa zice lumea, deși știm toți că nu este așa, că nu va fi niciodată așa. Iar în vis eram la fel.

Ți-aș zice să nu te mai uiți la mine, să nu mai faci cu ochiul, din reflex, atunci când încerci să îmi explici ceva sau când îmi dai dreptate. Să vorbești cu mine normal, fără teamă că nu o să înțeleg nimic. Să faci glume și pe seama mea, ca să văd că mă consideri egală cu ceilalți și că nu mă vezi ca pe o ființă rece, calculată, serioasă și pe care te poți mereu baza. Chiar dacă așa sunt, mi-aș dori să nu fiu. Să îmi poți face și mie observații, să râdem, să te bagi în seamă fără să te temi că te voi lăsa pe dinafară.

Je ne suis pas ce que tu attends de moi.

La nivel administrativ, frivol, suntem egali. Dar ție oricum îți e egal.

3D

Am ajuns, un pic mai devreme decât ar fi trebuit, în acel loc unde nimic nu pare să mai conteze. Am încercat să mă conving de ceva timp că asta e din cauză că am tot ce am vrut vreodată. Dar mi-am amintit că eu nu mă mulțumesc ușor. Că eu nu renunț.

Am renunțat să mai scriu, pentru că nu aveam, pur și simplu, despre ce. Am renunțat să mai visez, pentru că aveam tot. Am renunțat să mă lupt pentru că oricum luptam cu morile de vânt.

Eu nu sunt așa. Eu nu eram așa și nu vreau să accept versiunea asta a mea. Am mai mult decât ar putea spune majoritatea celor de vârsta mea - slujbă (foarte) bine plătită, o relație serioasă cu un bărbat care vrea aceleași lucruri, două familii care mă susțin, oameni care mă respectă, oameni care au nevoie de mine. Și mă întreb uneori ce am de fapt? O slujbă pe care nu mi-am dorit-o, care se vroia temporară - cât se termin studiile, o relație despre care nu credeam că va rezista, două familii cu care nu pot să petrec mai mult de o zi pentru că îmi vine să mă urc pe pereți, oameni care dau impresia că mă respectă, oameni care în curând se vor descurca foarte bine fără mine.

Acum 5 ani eram blocată în trecut. Acum sunt obsedată de viitor. Și rar, foarte rar, îmi amintesc să trăiesc clipa.

Oamenii pleacă

A fost o vreme când plecam eu. Și nu din teama de a mă atașa de cineva, ci din teama că cineva se va atașa de mine. Mi-a fost greu să înțeleg că unii au nevoie de mine, chiar dacă doar fizic. Mi-a luat și mai mult să accept asta și să accept să fiu persoana de încredere a cuiva. Mai ales din moment ce nu simțeam aceeași pornire.

Poate am fost un pic ciudată de mică, de când nu aveam nevoie de altcineva ca să mă joc. Ba din contră, „ca să fie joaca mai frumoasă” cel care vroia să se joace cu mine trebuia să facă ce ziceam eu, să spună ce îi ziceam eu. dacă refuza, putea să plece, eu mă puteam juca și singură iar regulile a fi fost respectate.

Prima dată când m-am atașat de cineva, am plâns. Am plâns mult, foarte foarte mult. Și mi-am promis să nu mai fac greșeala. Cu nicio tabără. Fetele sunt chiar mai rele ca băieții. Și îmi ajungea cine eram. Dar nu ce eram și am făcut tot posibilul să mă ridic și să plec, să ajung departe.

„Cine se arde o dată suflă și în iaurt”, așa că nu te supăra pe mine, pentru că eu încerc. Suntem așa aproape în fiecare zi, și mă gândesc doar la ziua în care nu vei mai fi. La cum va fi apoi. Pentru că acea zi va exista. Și din instinct voi trece mai departe. Oamenii pleacă. Este un cerc vicios, un cerc perfect. Am văzut prea mulți plecând. Și sunt unii care urmează să plece definitiv.

Nu te poți pregăti pentru așa ceva. Sau așa crede restul lumii. Dar ce nu cunoști nu te poate pune la pământ. Voi jeli din simpatie. Morbid, e drept. Dar îmi amintesc visul în care el murea. Și deși, în vis, sufeream și în realitate transpirasem, îmi sărea inima din piept și plângeam, gândindu-mă la vis am realizat că nu aș face așa ceva. Ba chiar aș fi mai liniștită. Oamenii pleacă. O să pleci și tu.

în imagini

„Dacă mă privesc pe mine, nu mai înțeleg ce înseamnă acest cuvânt. Eu nu mai sunt ceea ce cred că sunt - și mă schimb neîncetat, în așa fel încât de multe ori, dacă n-aș fi de față pentru a face legătura între ele, ființa mea de dimineață n-ar mai recunoaște-o pe cea de seară. Nimic nu poate fi mai deosebit de mine, decât eu însămi. Numai în solitudine îmi apare uneori substratul și realizez o anume continuitate fundamentală; dar atunci mi se pare că viața își încetinește cursul, că se oprește și pur și simplu încetez să mai fiu. Inima nu-mi bate decât din simpatie, nu trăiesc decât prin altul, prin procură, aș putea spune, prin logodnă și nicicând nu mă simt trăind mai intens decât atunci când scap de mine însămi spre a deveni indiferent cine...”

30 minute

Mi-e din ce în ce mai rău și totuși mă simt din ce în ce mai bine. Am ajuns la acel punct în care știu că fac ceva care contează.

Oamenii nu se schimbă. Suntem cine suntem și continuăm să fim așa mereu. Doar contextul se schimbă, enunțul, decorul. Eu rămân cine sunt, doar că acum am mai multe responsabilități. Nu mai sunt simplul „man in a box” căruia nu îi pasă de alții, pentru că acum alții depind de mine. Începutul este mereu greu, și pot doar să sper că finalul nu va fi tragic.

Rămân cine sunt - un om lipsit de timp, ros de griji, pus la pământ de răceală, fără drept de alegere și cu multe drepturi de decizie. Și 30 de minute de pauză nu ajung.

Sacrificiul este destul de mare și sunt anumite lucruri la care nu vreau să renunț. De înțeles mă înțelegi, sper. Dar de iertat, mă ierți ?

ca chiorii

A trecut mult timp, dar unele lucruri nu se pot uita. Nu pot trece peste țipetele care mă îngrozeau și mă făceau să mă ascund, peste ușile trântite care mă făceau să tresar, peste cuvintele grele cu care a fost lovită sau peste gemetele de durere când totul se termina.

Așa că scuzați-mă, vă rog, dacă nu stau cu voi doar ca să vă aud certându-vă ca proștii pe niște fleacuri. Scuzați-mă pentru că am responsabilități și țelui. Scuzați-mă, dar totuși mie îmi este egal.

între oglinzi

Cine știe, poate am făcut rău că m-am apucat de scris, căci nu izbutești să exprimi decât o foarte mică parte din ceea ce se petrece în sufletul tău. Gândurile tale, chiar și cele josnice, sunt mai profunde atâta timp cât le păstrezi pentru tine. Îndată ce încerci să le formulezi, par mai ridicole și mai necinstite decât sunt în fond. Mi s-a spus că numai ticăloșilor li se întâmplă contrariul. Lor le vine ușor să mintă în toate împrejurările; eu însă mă străduiesc să aștern pe hârtie întregul adevăr, ceea ce e teribil de greu!

~ Fiodor Dostoievski

Înțeleg

Un pic prea târziu, dar am înțeles ce ai simțit tu când ți-am zis că plec din țară într-o lună, pentru un an.

Mi-a spus și el mie, pleacă luni pentru doi. Și în momentul ăla m-am gândit ce greu îmi va fi să nu îi zic nimic. Să nu știe. Să nu schițez niciun gest, ca el să nu plece cu părere de rău. Așa cum am făcut-o și eu. În schimb, el nu va plânge după mine în momentul în care se va îmbarca și nici atunci când va ajunge acolo.

La fel ca el, atunci și eu simțeam că nimic nu este mai important. Dar față de mine, el nu va regreta nimic. Nici măcar noaptea în care am dormit împreună, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici dimineața în care eu am plecat și apoi nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Acum e diferit. Acum tu nu vei reuși să umpli ca atunci 2 ani din viață ca eu să nu mai am nevoie de el. Pentru că în momentul în care am ajuns acolo, ecuadorianul Xaime semăna cu el. Și la petrecerea din Urzaiz 42 la el m-am gândit, nu la tine. Iar când m-am întors el a fost singurul care mi-a ascultat avid poveștile despre Vigo. El a fost singurul care a vrut să știe mai multe, deși trecuse deja un an de când revenisem.

Nici nu a fost în stare să zică ceva aseară, după ce a plecat. Doar se uita înapoi, la mine, ca și când avea multe să îmi spună și nu îndrăznea. În doi ani va uita ce avea să-mi spună. Iar ultimele mele cuvinte către el nu au cum să fie hai pleacă odată! și ultima dată când l-am văzut nu trebuie să fie cu ochii mari, în spatele lentilelor, la volan, plecând.

Acum înțeleg cum te-ai simțit când am plecat, când am ajuns acolo, când uitam de tine. Dar nu voi știi niciodată cum te-ai simțit când m-am întors.

începutul

S-au văzut prima dată într-o zi de iulie. Ea avea părul scurt, el bălai.

Ea a văzut că 3 tipi se uitau insistent la ea și rânjeau. Așa că s-a dus la ei, i-a spus lui pe nume și l-a întrebat ceva. El a rămas șocat. Ea îl știa pentru că cel mai bun prieten al ei era coleg cu el de clasă, iar el urma să fie șef de promoție. Îl știa drept „tocilarul de la A”.

Câteva zile mai târziu, ea primește un sms de la el, întrebând-o dacă vrea să iasă împreună. Și au ieșit. Și a fost o întâlnire tare drăguță. Au făcut schimb de adrese de mess iar ea, ca toanta, a salvat-o greșit. El, evident, a crezut că ea nu vrea nimic cu el. Și asta a fost. 

Până câteva luni mai târziu. Când ea a realizat greșeala. Oricum, el acum avea pe altcineva. Iar ea nu era oricum pregătită pentru ceva serios. Abia împlinise 18 ani. Și vroia să se bucure de libertate. De aceea s-a îndrăgostit de cel mai bun prieten. Care o iubea deja, de ceva vreme aparent. Și l-a pierdut și pe acesta.

Acum, prietenul cel mai bun este persoana cu care vorbește de 2 ori pe an, maxim 3. Iar celălalt... celălalt e Portocale.

Ipotetic vorbind

Ai mai tot ce ți-ai dorit vreodată. Mai demult ți-a plăcut cineva care nu te-a plăcut, sau care nu a știut să o arate. Și puf, totul a dispărut. Acum ai o relație fructuoasă, care te satisface din mai toate punctele de vedere. Și acea persoană, în mod miraculos, revine în viața ta pentru că într-o zi te plictiseai așa de tare, aveai atâta nevoie de ceva nou încât ai decis să o suni.

Dintr-o dată, persoana asta are impresia că tu nu mai ești într-o relație.Și tu lași să creadă asta în continuare. Te sună. Și te invită în oraș. Sau acasă, la o bere și un poker. Tu ce faci? Când te sună, stai de vorbă și râdeți? Vă povestiți chestii? Te întorci la „bunele obiceiuri”?

Vezi diferența între bine și rău, corect și greșit, pentru că ai câte un picior în fiecare parte. Și râzi ca prostul, zicându-ți că nu o să sari, ca mai demult, în extrema care nu trebuie. Zici că poți să te retragi la timp.

Tot auzi că dacă râzi cu cineva, cel mai sigur este ceva între voi. Ipotetic vorbind, urmează altceva. Dar unde se oprește ipoteza și când se pune problema? Pentru că, efectiv, cineva o să aibă mari probleme. Ipotetic vorbind.

de mâine

Ieri m-am umflat în pene iar azi tot ce mi-a rămas este frica. Îmi este frică de ziua de mâine și de toate cele care vor urma.

10 oameni cu care nu mai vorbisem în viața mea mi-au decis viitorul. După ei, merit, sunt pregătită, o să fac față. I-am fraierit. Eu nu știu să fac toate lucrurile alea, dar m-am descurcat. Pentru că de asta sunt capabilă - să mă descurc. Și cam atât.

De mâine o să trebuiască să reproșez unora tot ce făceam eu până acum o oră. De mâine o să intru în rândul ipocriților care uită de unde au plecat, pentru că fișa postului îi obligă, nu pentru că nu înțeleg situația.

De mâine fundul meu va fi mai lucios, de la atâtea pupături. Iar spatele o să mă doară, de la câte o să trebuiască să duc.

Doamne ajută!

Aș putea să mă obișnuiesc cu o altă viață, să o iau mereu de la zero și să fiu mereu eu, fără să lezez pe nimeni.

În apa de 130 metrii adâncime ai timp de gândire, nu te chinui să te menți la suprafață, tot ce conta nu mai contează pentru că fiecare gură de aer sărat este prea curată pentru plămânii tăi terminați de București.Obligat-forțat stai în plută și vezi cât de senin este cerul. Și noaptea încă te dor membrele de la atâta încercat să ajungi înapoi la mal doar ca să te poți hidrata și apoi să intri înapoi în apa caldă.

Undeva, în România și totuși așa departe de români, este un ținut unde este bine, unde mănânci sănătate pe pâine, respiri sănătate. Aici nimeni nu spune „La revedere!” sau „O zi bună!”. Aici lumea crede în cu totul altceva față de ce suntem noi obișnuiți. Aici oamenii cânde se despart chiar vor binele celuilalt. Doamne ajută!

Faust

"Trecut! Stupid cuvant. Trecut. De ce?
Trecut sau pir neant,totuna e!
Creatia din veac,la ce-mi slujeste?
Ce s-a creat,nimicul il rapeste!
Trecut,mai poti afla vreun rost?
Este la fel ca daca n-ar fi fost.
Dar ca si cum ar fi..."

control

Pentru mine totul est o competiție. Totul. De la cine este mai înalt, la cine poartă mai mult la pantof, la cine găsește primul slujba visurilor sau care termină primul paharul de limonadă.

Prostii, uneori, dar este singurul motiv care mă face să mă trezesc dimineața. Cine spune că a intrat în competiție doar ca să vadă cum este, minte! Și sunt mulți ipocriți. Competiția, în sine, are avantaje, adrenalină, este amuzantă, distractivă. Distrugătoare. Și finalul este cel mai zemos. Nu contează drumul, ci unde ajungi. Indiferent de cât de mult te-ai învârtit în jurul cozii, de cât de mult te-ai stresat. Nimic nu mai contează atunci când câștigi. Pentru că meriți. Pentru că știi că ai făcut tot. Absolut tot pentru a câștiga.

Și când ai ajuns la un anume stadiu, în care doar câștigi, în care totul merge conform planului, îți dai seama că cei din jur, care pur și simplu nu înțeleg cât de important este, au plecat. Unii ar zice că e trist. Eu zic că este reconfortant. Pentru că nu trebuie să le spui tu că nu mai aveți nimic în comun. Vor fi făcut ei pasul pentru tine, tu ți-ai putut vedea de cursă și totul este bine.

Să câștigi mereu este obositor. Dar să pierzi în propria ta competiție este epuizant.

pe drum

Pe două roți e mai ușor, e mai simplu. Mai plăcut. Am un motiv în plus să mă trezesc și să merg la muncă - drumul nici că poate fi mai plăcut.

Pe drum trec repede pe lângă lumea tristă care nu vede că urmează să fie o zi bună. Iar la birou orele trec și mai repede și eu sper să nu plouă... sau măcar să se oprească până vine ora să plec acasă.

Am bicicleta mea, după atâția ani de împrumutat pe a altora sau de închiriat una. În mintea mea, și uneori și cu voce tare, fredonez câte o melodie veselă. Mă mai enervez doar când ajung la trecerile de pietoni și bordura e prea înaltă, deși este „pistă de biciclete”. Și atunci când fix în mijlocul benzii dau de vrei mașină sau de un crater.

Îmi place să claxonez lumea, clopoțelul sună puternic și amuzant. Îmi place să mă uit la casele de pe strada Vasile Alecsandri. Îmi place când ajung la destinație și mă uit în oglindă și văd că am obrajii rumeni și un zâmbet larg pe față.

in vino veritas

Spaghete cu ou. Sos de roșii, ceapă verde, busuioc, usturoi, ardei gras, o cană de vin alb și parmezan. Și un pahar cu vin alb care să clătească gustul independenței.

De pe balcon văd multe, dar nimic clar. Îmi pun ochelarii, și văd trei puncte de reper în București și încă sunt pierdută. În blocul din față toți sunt, la fel ca mine, pe balcon, încercând să treacă peste săptămâna asta. Eu însă încerc să trec peste mai multe săptămâni. Sunt 10 luni de când împărțim casa. Și nu de puține ori mă întreb dacă o să te întorci aici după muncă. Și uneori sper să nu.

Oricât am vrea noi să credem asta, oamenii nu se schimbă. Niciodată. Doar cei care sunt pe dinafară au impresia asta. Vom fi ce am fost și suntem ce vom fi. Oameni nu se schimbă, oamenii devin ei.

Nu m-am schimbat, am primit șutul în fund necesar să fiu cine sunt, și mă ascund pentru că urăsc să fac complimente inutile, să vorbesc cu lumea, să povestesc viața mea. Îmi place să fiu singură și într-o oarecare măsură mă tem de asta. Am citit în cărți că nu poți de unul singur...

Așa că stau pe balcon și ți-am păstrat puțin din paste. Pentru că oricâtă pizza ai mâncat în oraș cu prietenii tăi, mereu vii acasă și vrei să guști ce am de oferit. Și apoi clătești totul cu o gură de bere vulgară.

Tu când mi-ai gătit ultima dată?

Portocale

Azi am vrut să ajung la Bookfest. Și am fost așa de aproape. Am ajuns în schimb în Herăstrău. Cu Portocale. Cum el stă în zonă, i-am dat un telefon și am ajuns să ne plimbăm cu bicicletele.

Nu, noi nu suntem prieteni. Nu am putea să fim vreodată după ce s-a întâmplat între noi ultima dată când am fost prieteni și apoi n-am mai vorbit 2 ani. Pentru că mie mi-a plăcut de el în urmă cu ...5 ani să fie deja? Oricum, în clasa a 12a. Iar lui am doar impresia că i-am plăcut de mine în anul I când îmi aducea portocale la facultate. În anul I de ziua lui am ieșit în oraș, la un bar la Victoriei. Apoi am alergat ca nebunii pe scările rulante de la metrou, prin intersecție și am urlat la Guvern precum lupii la lună. Și am plecat acasă și nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Prietenii nu se tachinează constant cum o facem noi. Nu ies în Fire doar ei doi și nu își doresc ca celălalt să nu accepte bursa în altă țară. Și prietenii își spun chestii, împărtășesc. În timp ce noi suntem singuri, telefoane nu sună niciodată și lumea care ne vede pe stradă, după ce am ieșit din bar râzând ca nebunii și cu o mână pe umăr, nu există. Chiar dacă lumea aia face parte din lumea noastră, cea de „acasă”.

O cură de fructe face minuni pentru sănătate. Mai ales dacă urmează să plece din țară pentru minim 2 ani.

ești în mintea mea

Acum citesc și tu nici nu știi că eu ți-am intrat din nou pe blog. Nu știu ce mă atrage așa de tare la sala ta de oglinzi, dar revin mereu. Și uneori mă întreb, după cum îți închipui, mă întreb dacă nu cumva este despre mine. Unele postări ar putea fi despre mine, despre mine prin omisiuni. Pentru că eu ți-am alimentat pasiunea pentru scris. Pentru că știi cât îmi place și câtă nevoie am să știu ce mai faci, cum o mai duci.


Nu am certitudinea că îmi amintesc cum am ajuns pe pagina asta prima dată, și tu cu siguranță îți pui întrebări în legătură cu asta. și la fiecare comentariu anonim crezi că sunt eu, nu-i așa? Sau mai degrabă speri? Speri cumva că nu am uitat de tine? Speri să iau legătura cu tine? Dar copilă prostuță, care ar fi reacția ta dacă aș face-o? N-ai știi cum să reacționezi.


Tu ești acum pentru mine două tablouri. Altcineva te-a pictat de fiecare dată. Prima dată erai slăbuță, înaltă pentru vârsta ta. Și cu mult tupeu. Și-ți mulțumesc pentru asta. Acum, în cel de-al doilea tablou ești deja o femeie în toată firea. O femeie care încă se blochează când mă vede, care o ia la fugă pentru a nu trebui să țină piept adevărului. Te-ai schimbat așa de mult și totuși, dacă pun tablourile unul peste celălalt nu sunt prea multe modificări. Decorul s-a schimbat. Și semnătura din dreapta jos. Ai fost pictată de un dreptaci. Ți s-a făcut dreptate. Ești frumoasă în ambele și tu nu o vezi.


Aș vrea să știu cum ești de fapt acum. Aș vrea să îți cunosc schimbările așa cum ți-am știut prima variantă. Și probabil nici eu nu știu cum aș reacționa dacă m-ai saluta. Probabil aș râde ca prostul în sinea mea, și poate și la exterior. Un râs oarecum forțat pentru că eu am un avantaj asupra ta - tu nu știi cine mai sunt, habar nu ai câtă apă a trecut pe Dunăre. Tu ai rămas pe dinafară în timp eu mă plimb fără oprire prin sala ta de oglinzi.


Ieși din lumea ta, din trecutul ăsta veninos. Pentru că tu, Ilana, pentru mine, nu mai însemni nimic. Și de asta nu te mai salut, nu te mai caut și nu te mai iubesc.

Ani

Până acum, viața mea nu s-a compus din ani, ci din ani de școală. Înainte să aflu atât de multe pentru ca între-un final să realizez că nu știu nimic nu...  nu existam. Eram doar o copilă de 6 ani care știa să scrie și să citească din curiozitate. Și care vorbea mult singură, se juca singură și putea îndeplini, în același decor, mai multe roluri.

Am fost un copil destul de agitat. Joaca era de fapt joc. Și jocul trebuia să fie jucat după regulile, sau mai bine zis, replicile mele. Le spuneam celorlalți ce trebuie să spună „ca să iasă joaca mai frumoasă”. Și ei s-au supărat și nu s-au mai jucat. S-au maturizat, ziceau ei. Credeau că dacă ești clasa a 5-a nu mai ești popular dacă te joci. Și am rămas, din nou, a mia oară, singură, cu pisicile mele, cu păpușile și cu podul pe care îl transformasem în casă. Mare a fost surpriza maică-mii când a văzut „instalația sanitară” de la „bucătăria” din casa mea. Nu o să fiu modestă și o să recunosc că mă pricepeam la asta. Jocul, încadrarea lui în spațiu, timp și context, era calitatea mea.

Ți-am zis, îți aduci aminte, că am schimbat școala la fiecare 4 ani. Și la fiecare 4 ani mergeam la școală mai departe de casa mea. Astfel că azi încă mai găsesc în pod jucării și rama patului, pătuțul în care stă o păpușă fără un ochi și masa de bucătărie care avea un raft secret. Intacte, pline de praf și de amintiri. Și gol. Pentru că nu mai aveam cu cine să mă joc. încă de pe atunci lăsam în urmă ce mă trăgea în jos.

Anii de generală... în anii de generală am fost o lipitoare. Am secat de sânge orice am putut. M-am înfruptat până am al refuz. Dar niciodată nu am întrecut propriile mele limite. De cele ale societății nici că mi-a păsat.

Liceul a reprezentat anii cei mai tulburați. Până mi-am găsit locul, s-a dus - abia am apucat să mă odihnesc un pic că am luat-o de la capăt. În liceu am fost îndrăgostită, poate că am și iubit dar nu îmi mai aduc aminte. Nu cred că am fost rebelă, ci doar ambițioasă. Nu am fost infidelă. Nu există așa ceva - pentru că dacă nu știi că ceva există, pentru tine de fapt nu există. Mai rău era atunci când nu exista și credeai că vezi semne peste tot.

Clasa a 10-a a fost cea mai grea. Apoi tot răul a fost spre bine.

Azi s-a mai dus un an. Și a fost penultimul meu an din viață.

timp de trei ani

Tu rămâi același personaj care m-a indus în eroare. Întâi tupeist, apoi când eu n-am avut rețineri în fața ta, te-ai retras. O să fii mereu cel căruia îi era teamă să mă atingă, să mă cuprindă în brațe, să mă sărute. Teamă că m-aș putea face mii și mii de cioburi și atunci ai fi avut un puzzle în plus de rezolvat.

Tu vei fi mereu cel pe care l-am văzut urâțel dar sexi. Îmi plăcea inteligența ta, îmi plăcea zâmbetul și felul în care îmi vorbeai. Mesajele pe care mi le dădeai, spațiul pe care-l umpleai. Aveai și continui să ai, sunt convinsă, cele mai puternice brațe care nu m-au lăsat să plec. Niciodată nu ai renunțat să nu mă lași să renunț.

Tu ești cel care minte că vrea să știe tot despre mine. Dar când vreau să îți vorbesc de alții nu mă lași. Și ca un copil, fix ca un copil, îți bagi degetele în urechi și începi să scoți sunete ciudate ca să nu mă auzi. Tu îmi ignori blogul, ai pus la păstrare în ultimul sertare din memorie ideea asta - că el, ei, alții, încă mă inspiră. Încă mă fac să mă gândesc la ce a fost.

Dar nu îți face griji, dragul meu, dacă o să ajungi și tu unul dintre ei, pentru că dragostea durează trei ani, și de tine voi scrie, nu știu cât sau cum. Dar atunci și tu, ca și ei, te vei căuta în fiecare postare și își va sălta inima de bucurie atunci când te vei regăsi.

Colecționara de coșmaruri

Am colecționat chei, sperând în van că atunci când mi se va închide o ușa în nas voi avea cum să o deschid, fără să o forțez, fără să recurg le șiretlicuri sau la intrat pe fereastră.

Am colecționat zaruri, pentru că, pe lângă datul cu banul, este una dintre cele mai eficiente moduri de a afla ce vreau. Apelam mereu la zaruri pentru a decide : 1, 3 sau 6 însemnau Da. Sau el...Cel mai adesea el. Și de fiecare dată, în timp ce vedeam zarurile rostogolindu-se, îmi dădeam seama ce parte a zarului vreau să pice.

Am colecționat săruturi. Și încă nu am finalizat colecția.

Am colecționat parfumuri. Și cel mai des imagini vizuale. Sunt câteva imagini de care nu pot scăpa. Oricât îmi doresc. Și am impresia că sunt doar un spectator. Îmi aduc aminte mai tot, fiecare părticică a corpului, fiecare fir de păr, fiecare semn distinctiv de pe față, gât, brațe sau abdomen. Fiecare decor în care am sărutat vreodată pe cineva. Văd totul tridimensional, văd ca și cum nu sunt eu, mă uit la mine și îmi vine să mă duc să-mi dau o palmă. Dar dacă asta s-ar întâmpla, ar fi doar o amintire în plus, o altă scrisoare trimisă către o cutie neagră a trecutului, de care nu voi avea cum să scap.

Colecționez coșmaruri, din teama că dacă aș colecționa vise frumoase m-aș obișnui cu ele.

Sunt aici

Nu știu unde ești tu. Nu mai știu nimic de tine. Dar eu sunt aici. Eu am rămas aici în sală, aici unde m-ai găsit. Mă plimb în continuare iar oglinzile astea par a fi de la circ. Sau așa sper. Realitatea actuală nu mai seamănă cu ce știam eu. Totul este deformat. Mă văd diformă. Diferită.

Tu, ei, voi, mereu vă plimbați pe aici. Și vă văd în oglindă, abia vă recunosc. Sala este acum formată din oglinzi care schimbă totul, un labirint.

Și sper că nu a fost așa mereu. Sper să pot rămâne aici și totul să revină la normal. La normalul cu care eram eu obișnuită.

Goală

Este din nou cald și îmi amintesc cât de goală mă simțeam vara. Vara nu aveam nimic, pentru că preferam, fie eu, fie altcineva, o vacanță. Doar că libertatea pentru mine a fost un chin. Nu știu ce să fac cu libertatea, nu știu cum să fiu dacă nu trebuie să fac ceva, dacă nu trebuie „să dau cuiva raportul”, dacă nu am cui să îi spun unde sunt, cu cine și când mă întorc.

Și mă întorceam. Toamna. Când venea răcoarea, când nu mai gândeam la cald, la propriu. Când piscinele nu mai erau deschise, când trebuia să pun îmbrăcăminte pe pielea bronzată. Toamna mă simt mereu rumenă, și poate sunt, în gândire, în purtare și între cearceafurile albe care îmi fac pielea să fie și mai închisă la culoare.

Culorile au contat mereu pentru mine. Vara am nevoie de verde. De albastru. De roșu aprins. Și de negru. Negru nu se demodează niciodată, negrul merge la orice. Vara, toamna, ziua în zori când e prea mult soare și nu mai pot să dorm, seara când ies și mă plimb aiurea prin parc pentru că iar ne-am certat și nu vreau să mă observe nimeni.

Nimeni nu o să mă vadă cum mă vezi tu. Tu mă vezi așa cum sunt, tu mă vezi goală. Fără haine. Fără obiecte amplasate „strategic” la o ședință foto. Nu ești primul, nu ești singurul și nu vei fi ultimul. Dar în fața ta am fost mai goală ca niciodată. Pentru că în fața ta am putut să renunț la tot. De bună voie.

Despre M

Am avut inima frântă. Am avut și oase frânte. Și un student la chimie care mi-a făcut durerile mai adânci pentru o scurtă perioadă. Și dacă e să recunosc, tot el este cel care, indirect, mi-a rupt clavicula. Inima mi-am frânt-o eu, am dat cu ea de pământ.

După atâta timp și după tot ce s-a întâmplat, nu mare lucru dar niciodată lucid, încă putem discuta. Și mă bucur să aflu că acum, la 25 de ani este un chimist cunoscut în 2 state, publicat și apreciat. Mă bucur să văd că substanțele alea cu care se joacă el mereu nu i-au afectat spiritul.

Da, era genul meu. Înalt, blond, ochi albaștrii, bilingv, neamț, aiurit, sensibil, năuc, perfecționist, năucitor, cu un accent ciudat, plăcut. Uneori îmi închipui că nimic nu m-ar fi chemat înapoi în România, că am rămas în Vigo, că am distrus orice punte. Și că trăiesc în mod spaniol. Că nu îmi pasă de nimic, că mă plimb pe plajă, că ieșim la nenorocita aia de cafea, că mie îmi face poze fără oprire.

Și când realizez că ce scriu aici ar putea răni pe cineva, îmi doresc să nu fi abuzat niciodată de alcool, de aerul curat, de atmosfera de acolo.

hapciu

Eu: nu mă îndur să merg să fac testele alergologice.
mă tot lovește câte o alergie, dar nu vreau să mă feresc de anumite chestii toată viața, să stau cu grija lor
crezi că e ciudat sau infantil din partea mea?

El: multe cupluri aleg să nu se cunoască mai deloc de-a lungul relaţiei lor (relaţie de multe ori lungă de multe decenii) pentru a ţine o flacără vie.
 e de înţeles reticenţa ta

Departe

Acum sunt mai departe ca oricand de ceea ce cunosc. Departe de diacritice, de obiceiurile de dimineata, de seara, de pranz si de Pasti, de sensul pe care il stiu eu, noi, muntenii, al cuvintelor.

Aici se folosesc cuvinte ciudate si aerul e curat. Oamenii, toti, zambesc si te saluta. La muzee nu trebuie sa platesti suplimentar ca sa primesti explicatii si nici nu ti se cere sa dovedsti intr-un fel ca intr-adevar esti student ca sa primeste reducere. Parcarile sunt fara plata si miroase a paine de casa.

Acum cateva zile am descoperit ca lumea nu este cum credeam eu, cum o vedeam eu. Lumea este mai frumoasa, are contur si culori aprinse. Nu mai vad la departare. Si am incredere doar in ce e langa mine. Am aflat ca ce e departe de mine, fizic, nu este ceea ce pare. Si astfel am realizat ca ce ochii nu vad, inima nu cere. Asa ca stati departe de mine! O sa port ochelari si o sa va vad mai bine, pe voi, cei care nu vreti sa va apropiati.

Departe in timp, scriam tot la tastatura asta, scriam dintr-un pat strain care ma acceptase asa cum eram.

De sus

Lucrurile se văd altfel de la etajul 8.

Niciodată nu o să îți fie frică să stai la balconul unui apartament de la etajul 3 sau 4, poate doar dacă, la fel ca mine, într-o noapte de 31 decembrie, puțin umplut de alcool, frică și o senzație de nedescris (pe blog), ai stat la un asemenea balcon, având impresia că trotuarul vine după tine și apoi nu-ți mai aduci aminte nimic.

Tot la etajul al 3lea s-au întâmplat multe. Unele bune, altele mai bune, și câteodată unele de care nu îmi aduc aminte.

De aici de la mine am impresia că văd tot. De aici chiar văd tot, văd multe. Văd vecinii care nu știu că sunt urmăriți atunci când se ceartă. Văd studenții de la construcții care fac măsurători pentru practică la topografie. Văd studenți care stau liniștiți în camerele lor de cămin și văd studenți care se agită în camera pe care trebuie să o părăsească, pentru că au terminat anul 2 de master și trebuie să își găsească o slujbă.

Văd mame care își duc copii la grădinița de peste drum și rar tați care vin să-i ia acasă. Văd pisici, multe pisici, de toate culorile, rasele, mărimile și vârstele. Și vreau și eu una, să-mi țină de urât atunci când sunt, ca acum, deprimată, obosită, singură acasă, așteptând să se întoarcă cu ciocolată.

De pe balconul meu de vede mai bine apusul, și răsăritul mă pleznește dimineața. Deși nu se aude, se vede tramvaiul. Toți par mici de aici, nimeni nu știe că sunt afară, pe terasă, sprijinită de balustrada vopsită maro.

Dacă acum stau la etajul 8, se numește că am progresat, sau doar că am fugit de trecutul meu cu 5 niveluri mai jos?

Wannabe

Pentru că dragostea trece prin stomac, am încercat și noi să luăm prânzul în oraș și ne-a ieșit. Am plecat de acolo sătui, fără să ne mai trebuiască nici măcar înghețata de la Mc pe care ne-o dorim de atâta vreme.

Am fost și-n parc, și mirosea frumos și-mi vemea să o rup la fugă, dar de data asta parcă nici unul din noi nu mai dorea să meargă sub pomul ăla, pe marginea lacului, unde cu ceva vreme în urmă m-ai lăsat să-ți stau în brațe, fără să-ți pese că-ți murdărești hainele de verdele ierbii proaspete. Acum eu purtam fustă, tu cămasă frumos călcată. Veneam de la restaurant, eram sătui, ne trecuseră poftele și foamea.

 Când m-am întrebat acum aproape doi ani cum ar arăta viitorul meu lângă tine, nu mi l-am văzut pe tocuri, într-un restaurant pretențios cu feluri de mâncare irlandeze ieșite din comun. Mi-l imaginam așa cum a fost atunci - plin de timiditate, de dorințe ascunse, de ieșiri în secret, de refuzuri care se concluzionau în acceptare, în jeanși și hanorce din liceu.

Suntem niște proști pretențioși!

1000 80 8

Nu sunt genul care să se mulțumească cu ce are, dar în cazul ăsta, nu cred că îmi doresc mai mult. Încă n-am apucat să fac tot ce se poate, încă nu am simțit tot ce am gândit vreodată că voi simți.

M-aș simți lezată dacă el... ar face-o. Dacă mi-ar zice...m-ar întreba... M-aș simți pusă la pământ și băgată într-o cămașă de forță. Mai sunt guri pe care vreau să le sărut, mâini pe care vreau să le țin, corpuri pe care vreau să le ating, imagini pe care vreau să le pun în mișcare.

Și mă mulțumesc cu ce am. Cu un copil într-un corp minunat de bărbat. Cu un bărbat care știe cum să se joace cu mine fără să mă deterioreze. Un prieten care ascultă atent și care își spune sincer părerea pentru că așa suntem noi. Am un chip care se vede dimineața de sub pătură, un piept pe care adorm, un braț puternic care mă înconjoară. Un abdomen pe care pot să desenez cu cretă un șotron perfect. Picioare care mă aleargă prin pat, cu succes. Ochi care zâmbesc. Buze pe care nu le văd, sunt prea aproape și doar le simt. Degete care îmi mângâie fiecare parte a corpului și care încă mă fac să tresar.

Am un viitor inginer, un fost handbalist, un actual student și un bucătar de ocazie. Un ajutor la curățenie, un dușman în materie de dulciuri, ne batem mereu pentru ele.

O apă din care beau când alții m-au secat. O felie de pâine din care mușc când mi-e foame de plăceri trupești. Un foc care îmi îngheață sângele atunci când țipă și o bucată de gheață atunci când fac pe deșteapta. Un pământ care nu mă lasă să mă desprind de el. Un magnet care mă atrage, pozitiv și negativ. Un cutremur când îmi spune „cuvintele interzise”.

Am o cană de cafea din care abia dacă sorb și îmi face inima să sară din piept, care îmi acutizează tahicardia. Care îmi pune sângele în mișcare și îmi face mușchii să se contracte.

Am ceva ce nu ar fi trebuit să fie al meu. Și, pentru moment, nu vreau nimic mai mult.

acasă

Îmi amintesc cu drag de orașul în care am copilărit, dar prefer să uit de cel în care am crescut. Aș vrea să alerg din nou pe aleile parcului și să nu trebuiască niciodată să mă întorc acasă.

De câte ori vin, îmi aduc aminte de R. Și îl visez. Uneori greșesc eu, uneori greșește el - nici măcar în vis nu se mai poate repara răul.

De câte ori vin, îmi aduc aminte de nopțile pe care nu le putea dormi, numărând înapoi zilele care rămâneau până aveam să plec de aici. Îmi aduc aminte zilele pe care le blestemam, sperând să vină noaptea, să pot trăi în lumea pe care mi-o creasem în minte.

Nu pot să mă plâng, n-am avut o copilărie grea, plină de lipsuri. Am avut una normală, aș îndrăzni să zic chiar una fericită. Dar mereu am vrut mai mult. Pentru că îmi intrase în cap ideea că pot mai mult, că merit mai mult pentru că pot. Am crescut cu „După faptă și răsplată”, în teorie și în practică. 

Aș vrea să le mulțumesc celor care m-au desconsiderat, celor care n-au avut încredere în mine. Grație lor m-am autodepășit. Și aș vrea să le râd în față celor care m-au susținut, pentru că nu de susținere aveam nevoie, ci de combustibil pentru flacăra care mă propulsa.

Nu îmi este rușine că întorc spatele vulgarităților, ignoranței, „șmecheriei”. Nu sunt ca ei pentru că am ales să nu fiu. Fiecare și-a făcut alegerea și eu ales să nu bat pasul pe loc.

Nu aș schimba cu nimic ce am făcut, ce am fost și cine am ajuns. Aș schimba oricând bucuroasă faptul că trebuie să vin, din când în când, aici și că-mi aduc mereu aminte de toate astea.

evoluție

We grew up, we grew older, and then we grew apart.

Eu sunt mulțumită cu ce sunt, cu cine am ajuns să fiu.
Nu m-am temut de singurătate, ci chiar m-am bucurat de ea. Și nu mi-a păsat niciodată de ce ar putea crede alții, sau cel puțin nu cu voce tare.
Pentru că nimeni nu mă cunoaște așa cum sunt, pentru că nimeni nu știe cât îmi place primăvara și cum îmi amintesc de trecut. Pentru că toți au impresii despre mine și își dau cu părerea. Și pentru că, oricum, ei vin și pleacă. Și cel mai ascuțit instinct de-al meu este cel de autoconservare.

Nu-mi place să fac conversație. Nu îmi place să fiu sociabilă cu cine nu am ce discuta.
Personalitatea mea este cine sunt. Atitudinea mea depinde în funcție de cine ești tu.

renunț

You might be my Superman, but I am no Wonder Woman.

Am obosit. Iar tu ai obosit mai mult ca mine, fizic vorbind.

Tu habar nu ai ce am mai zis eu de când n-am mai vorbit. Și asta mă sperie, pentru că încă nu ai acceptat partea asta din mine, ai ales să o ignori. Iar ea își face de cap, spune tot ce vrea și ce poate. Și tu nu știi.

Am obosit să fiu cine am fost. Și oricât de mult mă simt vexată, trebuie să renunț. E drept, o fac șase luni mai târziu decât anticipat. Tu mă aprobi, pentru că partea asta este atât la noi în garsonieră, cât și aici, în sală.

Am obosit să fiu cine se vrea să fiu. Pentru că mi-am dat seama că nu-i pot lăsa să-și trăiască visul prin mine, în timp ce eu sunt măcinată ca boabele de cafea.

Tu ești Superman dinainte să te cunosc. Dar eu n-am fost decât pentru tine și în ochii altora o Femeie minune, care face de toate pentru că poate. Nu, le făceam pentru că trebuie.

dureri - 2

De nimic nu mi-e frică în afară de durerea fizică.

Am fost un copil care și-a trăit la maxim copilăria, care în adolescență se hrănea cu durere psihică iar acum sunt o tânără care se deplasează greoi, din cauza durerilor fizice.
Când eram mică, nu mă deranja dacă mă juleam când cădeam din pomul sau de pe gardul pe care eram cocoțată. Iar în liceu vedeam durerea ca pe o trezire la realitate. Acum merg precaut pe stradă, nu cumva să alunec, să cad și să-mi rup iară câte ceva. Pentru că doare, pentru că i-am văzut pe alții suferind, pentru că doctorilor nu le mai pasă. Și pentru că nu îmi place să iau pastile.
Mă uit uneori la emisiuni pe Discovery sau la House, și văd oameni tăiați, sângerând. Și durerea lor se transferă, o simt. Dacă îl taie pe picior, am impresia că simt sânge curgându-mi pe gambă.
Pot suporta durerea psihică, pentru că știu că e doar în capul meu, pentru că am control asupra ei. Pentru că asta nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să mă ridic din pat și să mă prefac că sunt bine.

Așa că spune-mi, te rog, dacă te doare, să nu stau cu impresia că mă minți...

pe hol

O să fiu acolo când o să adormi, când o să numeri înapoi de la 10 și te vei opri la 7.
O să fiu acolo în timp ce cineva va prelua tacticos un bisturiu și va îți va cresta pielea și atunci când te vor crede un goblen și te vor coase la loc.

Cicatricile tale îmi vor părea sexi și o să râd multă vreme de tine că or să bipuie toate aparatele de siguranța din cauza metalului din tine.

O să fiu acolo și o să mă uit la uși. Tu o să fii acolo, pe o masă sterilă, gol, inert iar ei or să taie din tine și ele se vor întreba ce noroc le-a lovit să vadă un așa bărbat pe masa lor.

O să dormi liniștit, iar eu o să-mi fac griji pe hol. Apoi tu o să dormi liniștit, umplut până la refuz de calmante. Eu o să fiu în continuare pe hol, cerând să mi te dea înapoi, așa cum ești tu acum.

emoțional

Noi nu trebuie să vorbim. Noi nici nu mai ținem legătura de atâta amar de vreme. Și tot știu la ce te-ai gândi dacă ai vedea ce scrie la metrou.

În ultima vreme te văd peste tot, și ei se uită ciudat la mine. Și-ncerc să-mi amintesc cum arăți de fapt. Pentru că tu ești acum atât de departe, fizic. Atunci erai departe...emoțional. Erai un retardat emoțional.

Acum nu știu cum mai ești, știu doar cum sunt eu fără tine, cum sunt eu după tine. Tu și zăpezile alea n-ați fost o perioadă, ci o epocă.

Dacă  ai vedea că scrie la metrou mi-ai zice din nou, cu vocea ta blândă Vai! Dar de ce citești asta? Pentru tine eram o fată în fotoliu care citea o carte pe care vroia să o arunce pe geam de la etajul 9(parcă).

Azi am realizat că în ultima vreme mă gândesc la tine. Fără să vreau, mă gândesc la tot ceea ce nu a fost, la ceea ce ar fi putut să fie. Noi n-am ajuns niciodată pe Magheru. Noi am rămas la subsolul din ceainărie, sau poate în Parcul Izvor.

Eu am lăsat câte un pic din tine în mai multe locuri și foarte multe părți din mine în niște paturi, în speranța că o să scap și de tine.

Aici am fost eu retardată...emoțional...

Răzvan

eu sunt ceea ce tu ai făcut din mine

Deși nu cu aceeași greutate ca alții, Răzvan și-a lăsat amprenta.
Răzvan era stilul... artistic. Visător. Și trist, la fel ca mine. Răzvan a făcut un pariu cu cineva în ceea ce mă privea și l-a câștigat, dar a pierdut altceva.
Răzvan a fost primul care mi-a dat un șut ca să mă trezească, primul care a renunțat pentru mine, în locul meu.
Ori de câte ori am avut nevoie, chiar dacă nu putea să mă mai suporte, era lângă mine, mă ajuta apoi pleca, din orgoliu. Da, asta îl caracterizează cel mai bine.
Răzvan, la fel ca toți cei care au contat, înțelege urmările drumului pe care a luat-o. Dar față de ei, lui nu-i pasă că este ridiculizat. Pentru că știe ce poate.

Deși nu știe, încă mai folosesc cana pe care mi-a dat-o acum câțiva ani, în 2006, atunci când mi-a făcut o surpriză, la el pe hol... dar de lumânare nu m-am atins, nu am ars-o. Răzvan a fost cel care mi-a pus paie pe focul colecțiilor, pentru că știa ce-mi place și-i făcea plăcere să mă facă să zâmbesc.

cu nasul pe sus

Nu sunt eu mare, sunteți voi pitici!

Tu cum mă vezi pe mine ? Când ne-am cunoscut, acum mult timp, parcă acum o viață, cum m-ai văzut? Ce ai observat întâi la mine ?
Tot ce am observat eu era că sunt mai înaltă. Și că trebuie să mă port ca atare. Nu ți-am zis niciodată, dar din cauza înălțimii mele cred că trebuie să fiu... la înălțimea așteptărilor.
De ce cred eu că oamenii mă văd altfel, în loc să mă vadă doar mai înaltă? De ce sunt intimidați de mine ? De ce am impresia că nu ar trebui să dansez sau să stau în față la o poză de grup? Și de ce de fiecare dată când fac o poză flexez genunchii? De ce cred că e ceva burlesc în mișcările mele? Și mai important când am dezvoltat complexul ăsta?
Nu îmi place când mă uit de sus la oameni, la propriu! Nu îmi place când nu pot să port tocuri. Nu îmi place să stau mereu cu grija că unei fete înaltă îi stă bine doar slabă băț. Și nu îmi place când trebuie să mă aplec după ceva... e un drum așa de lung până jos și înapoi, că amețesc.

Palme, partea 20

Ca tine, am vrut și eu să las ceva în urma mea.

Dar față de tine, eu îmi cunosc limitele. Eu am prea multe limite. Limită de credit, limită de debit. Limită de timp.
O să mor singură, bătrână, într-o casă plină de pisici. O să mor în mizerie. Pentru că, din nu știu ce motiv, într-o zi am decis să te exclud din viața mea. În fiecare zi câte puțin, m-am convins să te las, și nu din dragoste sau prietenie. Ci din nevoia de a-mi fi milă de mine. Pentru că dacă ai mai fi stat lângă mine, mi-aș fi pus o altă limită, care nu făcea parte din ce-mi doream de fapt.
De fapt, eu o să trăiesc veșnic, cu fiecare filă din chestia aia pe care o să o public de îndată ce va fi gata. O să trăiesc veșnic pe un raft dintr-o bibliotecă a Facultății de Limbi Străine.
Când ne-am cunoscut, puteam vorbi despre orice, oricând. Fără limită de timp, loc sau spațiu. Iar acum realizez că nu știu despre ce am mai putea vorbi.
Ți-am povestit despre planurile mele. Despre mine și despre ei. Te-am făcut să înțelegi că lor le datorezi că m-ai cunoscut așa cum sunt și te-am făcut să vrei să le mulțumești.

Eu te-am lăsat pe tine în urmă, tu n-ai lăsat nimic.

epic fail

Nimic nu doare mai tare decât să pici un examen pentru prima dată.
Poate doar să pici la singurul examen la care te așteptai să iei, și chiar o notă mare, și să nu ai drept de apel.
Atunci vezi cum tot ce ai construit frumos în mintea ta se duce dracului. Atunci începi să îți pui întrebări, să îți faci griji. Să te îndoiești de ce știi, ce faci, cine ești, ce ai făcut, ce urmează să faci.

Exemple de momente în care plăcile tectonice ale realității s-au ciocnit și au dus la cutremure, tsunami și alte dezastre emoționale asemănătoare? Poate doar când am aflat că nu există Moș Crăciun.

PS: nu, nu mă încălzește cu nimic că doar 17 % din tot anul au promovat... adică... 3!

utopie

Dacă aș putea face niște schimbări majore pentru țara asta le-aș face!

Sunt de părere că ce se întâmplă acasă, cum ești crescut are influență asupra a ceea ce ajungi să fii! Și mă oripilează zilnic, scuzați-mi franceza, idioțenia unor r****i de copii care nu știu ce-i ăla respect, care nu știu ce sunt ale reguli.

• ca urmare a chiulului sau a repetenției - nemotivate de probleme de sănătate sau familiale, aș face ca francezii - nu aș mai da familiei niciun fel de ajutor social până ce nu și-ar învăța odrasla că școala e acolo cu un scop!
• aș amenda familiile delincvenților minori pentru faptele acestora, pe lângă o perioadă pe măsura faptei, într-o casă de corecție.
• nicio ilegalitate n-ar trece nepedepsită - iar munca în folosul comunității mi se pare o măsură tare interesantă - nimic nu-i umilește pe cei ce ne constituie viitorul mai mult decât să fie văzuți de prietenii sau colegii lor îmbrăcați în salopete, dând cu mătura prin oraș sau alte cele!
• tunsorile imbecile, jumătate de sticlă de parfum la o singură utilizare sau machiajul care le face să arate ca niște prostituate bătrâne ar fi, prin lege, interzise și pedepsite!

Evident, pentru a evita ca plozii ăștia să mai facă prostii, ar trebui „educați” și părinții.

• abandon familial în afara divorțului - amenzi de nu or să se mai poată așeza o lună!
• violența domestică ar avea pedepse legale muuult mai drastice.

Alcoolul, țigările, mâncarea fast food - procurate, evident, pe bază de buletin. În alte state se poate.

La dracu cu liberul arbitru sau cu puterea de decizie sau dictonul eu te-am făcut eu te omor. 

Am ajuns să-mi fie scârbă de țara mea, de istoria mea, de felul în care suntem văzuți din cauza imbecilității. Și este dreptul meu să fiu evaluată după cine sunt, nu după alții.

Mihai

eu sunt ceea ce tu ai făcut din mine

Ca orice altă fată, pentru că nu sunt cu nimic mai presus ca altele în materie de băieți, am fost atrasă de ceea ce nu atrăgeam. Iar tot ce atrăgeam, respingeam.

Așa s-a întâmplat cu Mihai. Pe atunci, aveam un modus operandi, aveam un gen. Iar genul meu erau băieții blonzi, cu ochi albaștrii.

Tocmai îmi semnasem decalarația de independență, din toate punctele de vedere. Și l-am văzut pe el. În poze. Era diferit. Când l-am cunoscut, prin cineva, o persoană de legătură, era altfel. Altfel în sensul ăla bun. Și mi-a plăcut de el, recunosc.

Asta se întâmpla toamna, în 2007, înainte să înceapă clasa a 12a.

Mult blablabla pe care nu vreau (sau nu se merită) să-l povestesc. El era anul I la Politehnică, deși cu o lună mai mic decât mine. Doar că în noiembrie eu m-am reorientat către, da, Radu. Și cum conștiința nu mi-ar fi permis să fac vreo mârșăvie, i-am dat mesaj - asta fiind, de fapt, o mârșăvie, că merita o explicație...sau măcar un telefon.

Cum cu Radu deja știți că n-am mers, am reluat legătura cu Mihai, el fiind mereu acolo când deschideam messul. Și-am vorbit, și vorbit... și părea schimbat, mai puțin copilăros, parcă îl schimbase facultatea - în și mai bine.

Și am decis să îi mai dau o șansă, prin primăvară. A fost o vară agitată, plăcută.

Dar a venit toamna și mi-am dat seama că vreau ceva mai matur - asta când l-am cunoscut pe Alex.

Mi-a plăcut în Politehnică, îmi plăcea atmosfera din cămin, drumul cu metroul din Sălăjan până acolo, gălăgia din noapte și liniștea de dimineață.

Mi-a plăcut să fug dintr-un loc în altul, eu fiind la acea vreme încă nomadă.

Dar începuse să-mi placă de el doar ca amic. Era cu un cap mai mic ca mine, și mie îmi place, din când în când, să port tocuri. Îmi place să ies, să umblu, să mă plimb. Iar lui îi plăcea doar să stăm în camera lui de cămin, doar noi doi.

Și în plus, cine s-a crezut să-mi spună cum să dorm? Dacă vreau să dorm cu spatele la tine, o fac și gata! Dacă pur și simplu vreau să dorm după o zi de alergătură, dorm. Zi mersi că dorm la tine.

Și asta a fost. Punct.

le mâle

Am nevoie de aer, am nevoie de odihnă. Simt nevoia să vorbesc, să spun cuiva. Și nu pot.
Am nevoie de aer pentru că în nări mi-a rămas un miros de parfum. Și nu pot să respir fără să îmi amintesc.
trebuie să mă odihnesc, pentru că sinapsele se încing ori de câte ori știu că acea persoană va fi mândră de mine, că trebuie să fac așa încât să nu o dau în bară. și muncesc, lucrez, trag cât pot eu de tare. Și uneori peste măsură.
Când vreau să spun-i spun câte ceva, mi se împiedică limba, nu pot să spun nimic, nu îmi mai amintesc cum se vorbește corect, am impresia că aș spune niște enormități. Și tac. Nu-i mai cer ajutorul, deși în destul de multe instanțe fără să întreb dacă e în regulă să înot văd cum mă duc la fund...
Și nu pot să fac nimic, sper doar să treacă într-o zi.

Here comes a regular

De ce vor toți cafea cu lapte, când cafeaua normală este mult mai bună?

De fiecare dată când ajung acasă, mă gândesc, automat, la diverși indivizi.  A devenit reflex. La unii mai mult la ca la alții, la unii zâmbind, la alții înjurând și blestemând. La unii dorind să mă sune fix în momentul ăla (da, cred în coincidențe), la alții dorind să nu-mi afle niciodată numărul de telefon.

Ultima dată, acum o săptămână, m-am gândit la cel la care mă gândesc mai des, prea des. Și am scos la lumină cutia neagră. Cutia încă miroase a ciocolată.

Și eu am vrut cafea cu lapte, sau măcar cu mentă. Și-am ajuns la concluzia că o cană de cafea normală este mult mai bună.