Blocat

Nu te pregateste nimeni pentru momentul in care ramai singur si cel care te-a lasat in urma o ia inainte.
Nu este vorba de competitie, de cine isi revine mai repede ; este vorba despre faptul ca cel cu care iti doreai totul nu mai vrea nimic cu tine. Tu ramai blocat, la propriu, uitandu-te la ultimele mesaje, si il blochezi, pentru ca nu ai suporta sa vezi ca altcineva o sa ii dea tot ce isi doreste.
Renunt la cafea, de orice culoare, de orice fel, pentru ca o inima nu poate sa duca toata tristetea si singuratatea.
Si astept momentul in care, cum zice aici, o sa pot zambi din nou. Pentru moment, sunt bine, dar nu sunt fericita. Nu am mai fost de multa vreme.

Discuția în care ne construiam o casă

Acum 5 ani, visam la ceea ce acum ne dorim amândoi. Visam că ne construiam o casă.
Erau vise modeste, la fel ca viețile noastre de atunci. Îmi imaginam, pe vremuri, că nimic în afară de mine și cu tine nu ar conta.

Acum discutăm despre o casă cu etaj. Dormitoare pentru musafiri și spațiu pentru chestii utile dar pe care nu le vrei la vedere când vine cineva la tine.
Am stabilit că avem nevoie de 5 dormitoare. Niciunul pentru copii. O baie mare, pentru noi, cu vedere la niște brazi înalți și verzi mereu. O bucătărie în care să încăpem mai mulți, și o cameră în care să putem lua cu toții masa. O terasă amenajată pentru bătrânețile noastre pe care le vom petrece împreună, afară, la aer, privind cerul.
Nu vrem foișor, vrem un fel de dining în aer liber, cu doi pereți și acoperiș, cu un grătar, masă, scaune și divane.
Vrem un câine. Mare și lățos, care să alerge pe afară. Și o pisică leneșă care să stea la noi în brațe și care să umple golul tău.

Acum 5 ani, visai la ceea ce eu nu cred că îți pot da vreodată.

Anti-feminism

Doar tu te vezi mai jos cu o treaptă sau două ca mine. Amândoi stăm la aceeași înălțime, respiram același aer și împărțim... Împărțeam marea parte a viselor.

Doar tu ai dreptul să iei anumite decizii, pentru că ești tu, pentru că ești bărbat și nimeni nu se uită la tine așa cum se uită la mine când zic același lucru. Doar tu ai dreptul să câștigi mai mult, pentru că tu ești cel care trebuie să pună pâine pe masă. Indiferent că e mai puțină sau mai uscată. Sigur e mai bună a voastră.

Eu nu pot să vreau să plec de aici. Să fac altceva decât copii. Să îmi văd numele pe o ușă la câteva etaje mai sus. Să îți cer să îți pui naibii hainele la loc după o săptămână în care s-a pus praful pe ele la uscat.

Eu trebuie să o iau mai încet, să nu mă mai grăbesc, să te las să iei avans. Și dacă am pretenția la un orgasm, să fie după al tău.

Nu de feminism am eu nevoie ci să fim cum ar trebuie să fim - de la egal la egal.

Și mi-e egal de țara unde pleci fără mine, pentru că aici nu o să mă mai găsești.

Prea mult loc

Dacă la început ne ajungeau 2 metrii pătrați, acum cei 4 pe care îi avem sunt cât un ocean. Un ocean limpede, sărat, plin de pești, plin de creaturi, plin de cadavre ale celor cărora nu le-a fost frică să aleagă drumul cel dificil pentru a-și atinge idealul.

Oceanul ăsta e la îmbinarea a două plăci tectonice, iar apa caldă și cea rece par să nu se mai întâlnească. Suntem pe un teren neutru. Un teren pe care se mai joacă doar partide amicale. Nu mai există competiție, nu mai aclamă nimeni pe nimeni. Și nimeni nu mai cumpără bilete.

Mi-aș cumpăra un bilet dus către oriunde nu ești tu, către oriunde știu că nu te-ai gândi să mă cauți. Nu mai știu care e filmul tău preferat și nici nu cred că am știu vreodată ce aromă de înghețată ai alege între ciocolată și vanilie. Nu știu ce gen de muzică asculți. Nu știu nici măcar cum îți sună telefonul. Știu că nu mai sunt geloasă pe ea. Și asta e un semn rău. Nu îmi place să știu că nu am pentru ce lupta. Nu îmi place să primesc totul așa de-a gata.

Nu mai faci niciun gest un pic mai bizar. Nu mă mai aștepți la gară. Și asta a fost ultima lui greșeală. M-a lăsat să aștept la gară. Sute de oameni formau o tornadă care mi-a luat ce mai rămăsese din inimă și au dus-o departe. Un vârtej, un gol, amețeală și stare de vomă. Apoi nimic.

Garsoniera asta care părea suficientă, acum acoperă două lumi. Una în care este totul bine și merge strună. Și lumea mea.

Nobody's wife

Intrând în catedrală, mult mai târziu decât toți ceilalți, am făcut gălăgie. Și toți s-au întors să vadă cine  îndrăznit. Am râs cu poftă, și mi-am dat seama, și fără ochelari, că preotul se uită ciudat la mine. Am salutat pe toți pe care i-am recunoscut. Și am refuzat să mă închin.

Îmi place traiul în doi, cu Domnul Al. Îmi place să gătesc, de toate, oricând. Este o plăcere vinovată (și costisitoare). Îmi place să vorbesc despre noi, despre ce ne place, despre că am făcut și unde am fost. Dar nu sunt făcută din acel aluat. Iar aluatul încă de lipește de tava trecutelor obiceiuri.

Am obiceiul să mă îndrăgostesc pentru câteva zile, foarte intens, de câte cineva. Să visez cu ochii deschiși că se întâmplă inevitabilul. Că el vede și face ceva în privința asta. Niciodată nu este persoana cea mai potrivită. În general este cineva care stă în altă țară. Cineva însurat, nepotrivit, pe care nu suport, la care nu ar trebui să mă gândesc. Iar acum, inevitabilul l-a produs. Cineva apropiat. Cineva care arăta mai bine acum câțiva ani, acum a mai pus ceva pe el - și arată confortabil. Te îndeamnă la dormit în brațe. Cineva leu. Sau fecioară, la ora asta mi-e neclar. Cineva care ți-e dator cu un dans. Cineva care a rămas în urmă pentru tine, și nu a plecat cu ei. O persoană care, la fel ca mine, când prinde televizor, se uită la documentare, care poate purta o conversație, care recunoaște că nu știe să spună bancuri și care admite că deși răutăcioase, bancurile tale sunt bune.

Mă uitam în gol, în sala de gală din Brașov, la miri, la nuntași. Am realizat că nu pot fi eu pe tocuri, în alb, la ușă, zâmbind a prost și mulțumind lumii că a venit. Nu pot, pentru că treaba asta este serioasă. Iar eu pot fi serioasă, dar nu când îmi e frică că o să pierd tot.

Poate sunt ipocrită, mi-am găsit model de rochie, pentru orice eventualitate, de ceva vreme... Dar a văzut-o și el...

Ca în filme

Vreau să mergem împreună la film, într-o sală de cinema din aia veche, cu iz de demult. Să fim doar noi în sală, la un film nu musai siropos. Ci un film bun. Un film ca Les Misérables. Un film care să aibă o idee, actori, regie, scenografie. O poveste. Și, pe cât posibil, o traducere bună.

Vreau să te întinzi și apoi să lași mâna pe spătarul scaunului meu. Și să se audă pe fundal banda. Mi-e dor de filmele cu pauză pentru a derula banda. Popcorn cald și o seară ploioasă de vară ca tu să îmi oferi apoi haina ta. Apoi, când se va fi luminat, noi vom merge pe jos spre casă, de la Romană, pe Dorobanți și apoi vom trece prin parcul în care m-am îndrăgostit prima dată de tine. Prima dată, pentru că s-a întâmplat de mai multe ori. Tu te vei da peste cap să îmi găsești înghețată de lămâie iar eu o voi mânca oricum și pe a ta (că veni vorba, care e aroma ta preferată?).

Fiind mult prea energici, în loc să mergem acasă, vom merge în parcul în care m-ai lovit cu cuvintele „de-aia te iubesc!”. Același parc în care ai avut stop respirator când, câteva luni mai târziu ți-am zis și eu același lucru. Parcul cu ponton pe care pierdeam nopțile în facultate, în toboganul în care ne-am adăpostit câteva ore și am apoi am răcit.

Eram copii, eram nebuni, eram tineri și uitam mai des de griji.

Cer prea mult?

Sofisme

(De prea multe ori) EU devine NOI. Și eu încetez să mai exist.

Acum ceva (prea multă) vreme, eram fie eu, fie noi, fiecare pronume avea propria jurisdicție. Eu eram fără tine, doar cu ei sau ele. Eram fără griji și fără gândul că aș putea să rămân doar eu, și nici nu mă temeam de mine.

Îmi fac planurile în funcție de noi, și dacă „noi” nu putem, atunci nu e o tragedie, „că ne avem unul pe altul”. Și apoi, 10 minute mai târziu, eu îmi dau seama că iară am renunțat la mine. Și trag de tine, pentru că eu singură nu pot.

Ne știu foarte bine, și abia în dimineața asta mi-am dat seama că eu, pe tine, în afara noastră, nu te știu. Eu pe tine nu te-am văzut niciodată în afara cuștii, de departe, nu te-am studiat prea mult, pentru că ai sărit ca nebunul într-un tren care era în mers și te-ai așezat pe scaunul din fața mea. Nu, n-a fost dragoste la prima vedere. Nici măcar la a doua. 

Te-am folosit pe post de fond de ten, ca să-mi acopăr cicatricile, și erai nuanța perfectă. Te-ai adaptat perfect la mine, iar eu, machiată fiind, m-am purtat „ca-n societate”. Și nici tu nu cred că știi cum sunt „fără machiaj”. Așa cum nici eu nu știu cine ești după ce mă spăl pe față.

Suntem un sofism. Și încă unul al naibii de elaborat, că nimeni nu mai știe cine suntem cu adevărat.

printre rânduri

Din lipsă de timp, viața mea nu îmi mai aparține. Nu îmi mai calc cămăși și merg la muncă așa cum ma simt - liberă, alternativă, neșelfuită. Obosită. Ăsta e cuvântul cel mai potrivit.

Nu mai citesc nici măcar printre rânduri. Nu mai suport căștile, am nevoie de liniște. Și e bizar pentru că niciodată nu mi-a plăcut liniștea. Aveam nevoie de gălăgie ca să știu că încă mai e lume în jurul meu, că nu sunt chiar atât de singură.

Albul paginilor mă deranjează iar lentilele heliomate nu ajută - tot trebuie să îmi mijesc ochii. Și apoi prefer să să uit în gol pe fereastră decât să mai citesc despre povești triste. Sau erotice. Cele cu final fericit nu-mi plac. Nici cele polițiste. Au ceva fals, totul se termină prea abrupt.

Nici tu nu citești printre rânduri. Și uneori, în tine văd pe alții. Îi văd pe cei pe care nu-i pot avea. Iar respirația ta pe gâtul meu îmi provoacă iritații. Tu n-ai nimic. N-ai minte, n-ai muncă, n-ai cunoștințe despre viață. Pentru că până acum ai dus-o bine și nu ți-a trebuit. Și uneori mai târziu e mult prez târziu.

de împăcare

Ne certăm pentru că dacă am fi mereu de acord nu mi-ai mai plăcea. Ai fi pur și simplu un om simplu, fără gândire rațională, fără personalitate. Ne certăm mult și fiecare o ține pe a lui. Ceea ce uneori nu este așa de bine. Eu fac din ceartă o artă. Eu nu mă cert, eu mă lupt pentru părerea mea, o apăr mai ceva ca pe castitatea de mult dusă.
Ne certăm frecvent. Și dacă nu pot să câștig, apelez la memorie. Sigur găsesc eu ceva cu care să te pun la pământ. Pentru că așa sunt eu. trebuie să am ultimul cuvânt, țin cu „dreptatea” mai ales atunci când e de partea mea. Și în general este.
Cel mai mult îmi place la certurile noastre împăcarea. După câteva zile în care am trecut prin toate stările - furie, repulsie, enervare, tristețe, dor, liniște și iar furie - ajungem în locul acela unde totul devine de 10 ori mai grav decât era și se stinge într-un singur fel.
Există un mod de a mă face să tac, și tu te pricepi de minune la el - buzele mele nu se opresc niciodată, așa că cel mai bine mi le muști, ca să le pedepsești cumva că scot cuvinte veninoase.
Mâinile, când mă cert, sunt calme, controlate, nu arată nimic - așa ci mi le prinzi cu mâna și mi le pui deasupra capului, pentru un acces cât mai ușor. La fel ca mie, și ție îți place să mă pui la perete, să țipi la mine apoi să îmi șoptești răutăți la ureche. Și-ți place când mă enervez și mă zbat să plec. Dar ești mai puternic și tu o faci la propriu, eu la figurat.
Dacă nu ne-am certa, am fi foarte monotoni, și cu siguranță nu mi-ar mai plăcea de tine. Dar slavă cerului, eu pot scoate motive și din piatră seacă. Pentru că-mi place împăcarea.

Înțeleg

Un pic prea târziu, dar am înțeles ce ai simțit tu când ți-am zis că plec din țară într-o lună, pentru un an.

Mi-a spus și el mie, pleacă luni pentru doi. Și în momentul ăla m-am gândit ce greu îmi va fi să nu îi zic nimic. Să nu știe. Să nu schițez niciun gest, ca el să nu plece cu părere de rău. Așa cum am făcut-o și eu. În schimb, el nu va plânge după mine în momentul în care se va îmbarca și nici atunci când va ajunge acolo.

La fel ca el, atunci și eu simțeam că nimic nu este mai important. Dar față de mine, el nu va regreta nimic. Nici măcar noaptea în care am dormit împreună, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici dimineața în care eu am plecat și apoi nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Acum e diferit. Acum tu nu vei reuși să umpli ca atunci 2 ani din viață ca eu să nu mai am nevoie de el. Pentru că în momentul în care am ajuns acolo, ecuadorianul Xaime semăna cu el. Și la petrecerea din Urzaiz 42 la el m-am gândit, nu la tine. Iar când m-am întors el a fost singurul care mi-a ascultat avid poveștile despre Vigo. El a fost singurul care a vrut să știe mai multe, deși trecuse deja un an de când revenisem.

Nici nu a fost în stare să zică ceva aseară, după ce a plecat. Doar se uita înapoi, la mine, ca și când avea multe să îmi spună și nu îndrăznea. În doi ani va uita ce avea să-mi spună. Iar ultimele mele cuvinte către el nu au cum să fie hai pleacă odată! și ultima dată când l-am văzut nu trebuie să fie cu ochii mari, în spatele lentilelor, la volan, plecând.

Acum înțeleg cum te-ai simțit când am plecat, când am ajuns acolo, când uitam de tine. Dar nu voi știi niciodată cum te-ai simțit când m-am întors.

in vino veritas

Spaghete cu ou. Sos de roșii, ceapă verde, busuioc, usturoi, ardei gras, o cană de vin alb și parmezan. Și un pahar cu vin alb care să clătească gustul independenței.

De pe balcon văd multe, dar nimic clar. Îmi pun ochelarii, și văd trei puncte de reper în București și încă sunt pierdută. În blocul din față toți sunt, la fel ca mine, pe balcon, încercând să treacă peste săptămâna asta. Eu însă încerc să trec peste mai multe săptămâni. Sunt 10 luni de când împărțim casa. Și nu de puține ori mă întreb dacă o să te întorci aici după muncă. Și uneori sper să nu.

Oricât am vrea noi să credem asta, oamenii nu se schimbă. Niciodată. Doar cei care sunt pe dinafară au impresia asta. Vom fi ce am fost și suntem ce vom fi. Oameni nu se schimbă, oamenii devin ei.

Nu m-am schimbat, am primit șutul în fund necesar să fiu cine sunt, și mă ascund pentru că urăsc să fac complimente inutile, să vorbesc cu lumea, să povestesc viața mea. Îmi place să fiu singură și într-o oarecare măsură mă tem de asta. Am citit în cărți că nu poți de unul singur...

Așa că stau pe balcon și ți-am păstrat puțin din paste. Pentru că oricâtă pizza ai mâncat în oraș cu prietenii tăi, mereu vii acasă și vrei să guști ce am de oferit. Și apoi clătești totul cu o gură de bere vulgară.

Tu când mi-ai gătit ultima dată?

timp de trei ani

Tu rămâi același personaj care m-a indus în eroare. Întâi tupeist, apoi când eu n-am avut rețineri în fața ta, te-ai retras. O să fii mereu cel căruia îi era teamă să mă atingă, să mă cuprindă în brațe, să mă sărute. Teamă că m-aș putea face mii și mii de cioburi și atunci ai fi avut un puzzle în plus de rezolvat.

Tu vei fi mereu cel pe care l-am văzut urâțel dar sexi. Îmi plăcea inteligența ta, îmi plăcea zâmbetul și felul în care îmi vorbeai. Mesajele pe care mi le dădeai, spațiul pe care-l umpleai. Aveai și continui să ai, sunt convinsă, cele mai puternice brațe care nu m-au lăsat să plec. Niciodată nu ai renunțat să nu mă lași să renunț.

Tu ești cel care minte că vrea să știe tot despre mine. Dar când vreau să îți vorbesc de alții nu mă lași. Și ca un copil, fix ca un copil, îți bagi degetele în urechi și începi să scoți sunete ciudate ca să nu mă auzi. Tu îmi ignori blogul, ai pus la păstrare în ultimul sertare din memorie ideea asta - că el, ei, alții, încă mă inspiră. Încă mă fac să mă gândesc la ce a fost.

Dar nu îți face griji, dragul meu, dacă o să ajungi și tu unul dintre ei, pentru că dragostea durează trei ani, și de tine voi scrie, nu știu cât sau cum. Dar atunci și tu, ca și ei, te vei căuta în fiecare postare și își va sălta inima de bucurie atunci când te vei regăsi.

Departe

Acum sunt mai departe ca oricand de ceea ce cunosc. Departe de diacritice, de obiceiurile de dimineata, de seara, de pranz si de Pasti, de sensul pe care il stiu eu, noi, muntenii, al cuvintelor.

Aici se folosesc cuvinte ciudate si aerul e curat. Oamenii, toti, zambesc si te saluta. La muzee nu trebuie sa platesti suplimentar ca sa primesti explicatii si nici nu ti se cere sa dovedsti intr-un fel ca intr-adevar esti student ca sa primeste reducere. Parcarile sunt fara plata si miroase a paine de casa.

Acum cateva zile am descoperit ca lumea nu este cum credeam eu, cum o vedeam eu. Lumea este mai frumoasa, are contur si culori aprinse. Nu mai vad la departare. Si am incredere doar in ce e langa mine. Am aflat ca ce e departe de mine, fizic, nu este ceea ce pare. Si astfel am realizat ca ce ochii nu vad, inima nu cere. Asa ca stati departe de mine! O sa port ochelari si o sa va vad mai bine, pe voi, cei care nu vreti sa va apropiati.

Departe in timp, scriam tot la tastatura asta, scriam dintr-un pat strain care ma acceptase asa cum eram.

Wannabe

Pentru că dragostea trece prin stomac, am încercat și noi să luăm prânzul în oraș și ne-a ieșit. Am plecat de acolo sătui, fără să ne mai trebuiască nici măcar înghețata de la Mc pe care ne-o dorim de atâta vreme.

Am fost și-n parc, și mirosea frumos și-mi vemea să o rup la fugă, dar de data asta parcă nici unul din noi nu mai dorea să meargă sub pomul ăla, pe marginea lacului, unde cu ceva vreme în urmă m-ai lăsat să-ți stau în brațe, fără să-ți pese că-ți murdărești hainele de verdele ierbii proaspete. Acum eu purtam fustă, tu cămasă frumos călcată. Veneam de la restaurant, eram sătui, ne trecuseră poftele și foamea.

 Când m-am întrebat acum aproape doi ani cum ar arăta viitorul meu lângă tine, nu mi l-am văzut pe tocuri, într-un restaurant pretențios cu feluri de mâncare irlandeze ieșite din comun. Mi-l imaginam așa cum a fost atunci - plin de timiditate, de dorințe ascunse, de ieșiri în secret, de refuzuri care se concluzionau în acceptare, în jeanși și hanorce din liceu.

Suntem niște proști pretențioși!

1000 80 8

Nu sunt genul care să se mulțumească cu ce are, dar în cazul ăsta, nu cred că îmi doresc mai mult. Încă n-am apucat să fac tot ce se poate, încă nu am simțit tot ce am gândit vreodată că voi simți.

M-aș simți lezată dacă el... ar face-o. Dacă mi-ar zice...m-ar întreba... M-aș simți pusă la pământ și băgată într-o cămașă de forță. Mai sunt guri pe care vreau să le sărut, mâini pe care vreau să le țin, corpuri pe care vreau să le ating, imagini pe care vreau să le pun în mișcare.

Și mă mulțumesc cu ce am. Cu un copil într-un corp minunat de bărbat. Cu un bărbat care știe cum să se joace cu mine fără să mă deterioreze. Un prieten care ascultă atent și care își spune sincer părerea pentru că așa suntem noi. Am un chip care se vede dimineața de sub pătură, un piept pe care adorm, un braț puternic care mă înconjoară. Un abdomen pe care pot să desenez cu cretă un șotron perfect. Picioare care mă aleargă prin pat, cu succes. Ochi care zâmbesc. Buze pe care nu le văd, sunt prea aproape și doar le simt. Degete care îmi mângâie fiecare parte a corpului și care încă mă fac să tresar.

Am un viitor inginer, un fost handbalist, un actual student și un bucătar de ocazie. Un ajutor la curățenie, un dușman în materie de dulciuri, ne batem mereu pentru ele.

O apă din care beau când alții m-au secat. O felie de pâine din care mușc când mi-e foame de plăceri trupești. Un foc care îmi îngheață sângele atunci când țipă și o bucată de gheață atunci când fac pe deșteapta. Un pământ care nu mă lasă să mă desprind de el. Un magnet care mă atrage, pozitiv și negativ. Un cutremur când îmi spune „cuvintele interzise”.

Am o cană de cafea din care abia dacă sorb și îmi face inima să sară din piept, care îmi acutizează tahicardia. Care îmi pune sângele în mișcare și îmi face mușchii să se contracte.

Am ceva ce nu ar fi trebuit să fie al meu. Și, pentru moment, nu vreau nimic mai mult.

renunț

You might be my Superman, but I am no Wonder Woman.

Am obosit. Iar tu ai obosit mai mult ca mine, fizic vorbind.

Tu habar nu ai ce am mai zis eu de când n-am mai vorbit. Și asta mă sperie, pentru că încă nu ai acceptat partea asta din mine, ai ales să o ignori. Iar ea își face de cap, spune tot ce vrea și ce poate. Și tu nu știi.

Am obosit să fiu cine am fost. Și oricât de mult mă simt vexată, trebuie să renunț. E drept, o fac șase luni mai târziu decât anticipat. Tu mă aprobi, pentru că partea asta este atât la noi în garsonieră, cât și aici, în sală.

Am obosit să fiu cine se vrea să fiu. Pentru că mi-am dat seama că nu-i pot lăsa să-și trăiască visul prin mine, în timp ce eu sunt măcinată ca boabele de cafea.

Tu ești Superman dinainte să te cunosc. Dar eu n-am fost decât pentru tine și în ochii altora o Femeie minune, care face de toate pentru că poate. Nu, le făceam pentru că trebuie.

dureri - 2

De nimic nu mi-e frică în afară de durerea fizică.

Am fost un copil care și-a trăit la maxim copilăria, care în adolescență se hrănea cu durere psihică iar acum sunt o tânără care se deplasează greoi, din cauza durerilor fizice.
Când eram mică, nu mă deranja dacă mă juleam când cădeam din pomul sau de pe gardul pe care eram cocoțată. Iar în liceu vedeam durerea ca pe o trezire la realitate. Acum merg precaut pe stradă, nu cumva să alunec, să cad și să-mi rup iară câte ceva. Pentru că doare, pentru că i-am văzut pe alții suferind, pentru că doctorilor nu le mai pasă. Și pentru că nu îmi place să iau pastile.
Mă uit uneori la emisiuni pe Discovery sau la House, și văd oameni tăiați, sângerând. Și durerea lor se transferă, o simt. Dacă îl taie pe picior, am impresia că simt sânge curgându-mi pe gambă.
Pot suporta durerea psihică, pentru că știu că e doar în capul meu, pentru că am control asupra ei. Pentru că asta nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să mă ridic din pat și să mă prefac că sunt bine.

Așa că spune-mi, te rog, dacă te doare, să nu stau cu impresia că mă minți...

pe hol

O să fiu acolo când o să adormi, când o să numeri înapoi de la 10 și te vei opri la 7.
O să fiu acolo în timp ce cineva va prelua tacticos un bisturiu și va îți va cresta pielea și atunci când te vor crede un goblen și te vor coase la loc.

Cicatricile tale îmi vor părea sexi și o să râd multă vreme de tine că or să bipuie toate aparatele de siguranța din cauza metalului din tine.

O să fiu acolo și o să mă uit la uși. Tu o să fii acolo, pe o masă sterilă, gol, inert iar ei or să taie din tine și ele se vor întreba ce noroc le-a lovit să vadă un așa bărbat pe masa lor.

O să dormi liniștit, iar eu o să-mi fac griji pe hol. Apoi tu o să dormi liniștit, umplut până la refuz de calmante. Eu o să fiu în continuare pe hol, cerând să mi te dea înapoi, așa cum ești tu acum.

Omerta, 2

If I live, I’ll kill you. If I die, I forgive you.

În ultima vreme găsesc mai ușor să spun ce simt prin imagini, să arăt ce vreau printr-o melodie. În utlima vreme dau vina pe cafeaua fără cafeină pentru felul în care inima îmi bate.

M-am săturat să mă trezesc cu gusturi amare. De la prea multe vise în care sunt înapoi în Vigo. De la un soare prea puternic și capricios care intră pe fereastră de la bucătărie - și spun mereu că o să-mi pun draperie și acolo și niciodată nu o fac pentru că altfel m-aș simți mult prea confortabil în bucătărie și mi s-ar năzări că acolo mi-ar fi locul. De la prea multe nopți în care visez viitorul și zic NU și plec. De la faptul că, atunci când va veni vremea viitorului, nu voi fi în stare, cel mai probabil să zic acel nu cu aceeași greutate cu care el mă apasă și mă sufocă în somn și cu forța cu care îmi apasă tâmplele când mă trezesc.

În ultima vreme mă trezesc recitindu-mi blogul, știind că cineva mi-l citește. Și încerc să caut acele  postări, să-mi amintesc ce am scris în ferenezia care mă apucă atunci când mă așez în scaunul meu și mă apuc să scriu.

Am devenit cel mai plictisitor om din lume, un om care tot ce vrea este să știe. Care tot ce face este să citească știrile externe. Și care se îndepărtează zilnic, puțin câte puțin de ceea ce era, de ceea ce are. Un om care își închipuie că într-o bună zi ar putea fi el cel care vorbește în microfonul ăla.


Tu cum mă vezi? Tu mă vezi doar când dorm, tu mă vezi doar când zâmbesc dimineața imediat după ce mă trezești că pleci la muncă. Tu nu mai întrebi, nu mai citești, nu mai vezi, nu mai observi, nu mai iei inițiativa.

Și uite că tocmai te-ai ridicat, tocmai ai întrebat... tocmai ai ridicat fix problema.
Dar, ca întotdeauna, eu sunt pe locul trei...

uneori

Uneori îți propun chestii tâmpite. Și spun lucruri aiurea. Sau fac câte ceva ce nu e bine. Doar ca să ai și tu dreptate...