Așa te-aș fi iubit

Te-aș fi iubit fără diacritice. Nu aș fi lăsat convenții intre noi. Și nu aș fi scris nimic despre tine pentru că povestea noastră încă s-ar scrie și aș ține-o doar pentru mine.

Te-aș fi ținut în brațe până aș fi adormit. Până m-aș fi trezit. Și apoi în fiecare weekend mi-aș fi făcut culcuș între braț și corp. Aș fi respirat aerul tău abia trezit din somn.

Te-aș fi lăsat să îmi speli, cu sau fără burete, fiecare parte a corpului. Și am fi stat uzi în cabina aburindă, ne-am fi învelit cu același prosop și apoi am fi ieșit în parc să stăm mână în mână, lungiți în iarba, mâncând sendvișuri și bând vin roșu.

Am ajunge la tine. Am sta separat ca să nu ne sufocăm unul pe altul. Ca să ne dăm timp să ne fie dor. Ca reîntâlnirile să fie mai plăcute.

Ți-aș fi făcut masaj și te-aș fi învățat să mă dai cu oja. Chiar dacă știu ca aș face risipă.

Am fi mers la cumpărături. La film. În baruri.
Am fi plecat la mare și am fi stat pe plajă răzând de cei din jur pentru că oricum de altcineva în afară de celălalt nu ne-ar păsa.

Nu aș fi insistat să îți cunosc prietenii. Nu aș fi vrut nici să îi fi cunoscut tu pe ai mei. În momentul în care ei ar fi intervenit în relația noastră, am fi avut judecători. Verdicte și condamnări. În momentul ăla nu am mai fi putut fi noi, unul cu altul. Am fi fost ce se așteptau ei să fim. Mai rău, dacă unul dintre noi nu i-ar fi plăcut? Decizii de luat.

Acum tot ce vreau este să te văd. Să te văd cu altcineva ca să știu ca nu sunt eu. Că pur și simplu cineva te face să zâmbești.

Fragmente

Cu o gumă invizibilă, dar despre care cred că are forma buzelor altcuiva, s-a șters puținul trecut împreună, amintiri care nu trebuiau să dispară și care revin din când în când. Amintiri despre care nu am scris niciodată.

Herăstrău. Eu cu cineva. Altcineva cu o fată. Final.
Heaven and Hell. Un sărut între două sticle de bere. Pe atunci nu îmi plăcea berea.
Nicolae Grigorescu. Un buchet de ghiocei scos din geacă, după plimbare din nord cu autobuzele. printre care și 135,
Dristor. Trezită pe jumătate îmbrăcată, am plecat acasă cu o portocală în mână.
Herăstrău. Plimbare cu bicicletele, am uitat să schimb vitezele și nu am reușit să urc pe pod. Râsete.
Herăstrău. Întinși, pe iarbă, el în negru, eu în negru. În văzut tuturor dar nu vedeam pe nimeni. Pe nimeni altcineva.
Universitate. Plouă și stăm foarte aproape sub umbrelă. Trec cunoscuți de care nu mă feresc, pe care nu-i salut și despre care nu îmi fac griji.
AFI. Un film despre care nu îmi amintesc nimic. Doar ce purtam eu și unde am plecat după.
Control. Am pierdut controlul și am întors spatele. Și de atunci amintirile revin, una câte una,

 sursă

Dacă eu am uitat, temporar, evenimentele astea care mi-au dat tahicardie, pentru cei care mi le-au făcut cadou nici nu există.

M-ai întrebat cum de încă sunt nemăritată

Pentru ca încă nu știu ce mă face fericită. Și aș vrea să aflu cât încă am libertatea de a explora tot ce se poate.
Pentru că încă nu știu cine mă face fericită. Nu vreau să fac un compromis.
Pentru că pentru mine căsătoria nu este o joacă.
Pentru că mi-e frică de divorț.
Pentru că nu pot să vizualizez pe cineva lângă mine în „ziua cea mare”.
Pentru că nu vreau copii.
Pentru că voi vreți.
Pentru că am citit prea multe cărți și nimic nu cred că va egala vreodată poveștile alea.
Pentru că mai mult mi-ar păsa de rochie și de petrecere decât de cel față de care îmi iau angajamentul.
Pentru că vreau să pot să flirtez fără să mă simt vinovată. Să ajung dimineața acasă fără să dau explicații. Să dispar de pe fața pământului cu zilele. Să mă reinventez. Să redevin eu.
Pentru că din când în când apari tu. Și două săptămâni nu am nimic. Renunț la principii, renunț la haine, renunț la el și la biletul de avion. Și aș face orice numai să te conving să te mai culci o dată cu mine, să mă faci să tremur, să țip de plăcere și de ciudă a doua zi.

Somn ușor

Pentru prima dată, am rămas peste noapte. M-ai lăsat, nici nu prea mai aveai ce să spui când m-ai văzut doar în chiloți și cu tricoul tău pe mine. Tricoul pe care l-ai purtat aseară, care încă mirosea a parfumul care îmi dă sistemul peste cap chiar dacă nu îl porți tu și care să face să tresar în metrou, la terasă sau pe stradă.

M-ai luat în brațe și mă mângâiai pe păr. Îmi spuneai să nu plec, sau că dacă plec o să vii la mine pentru că nu ai văzut niciodată Lisabona. Apoi ai adormit. Te-am privit mult și nu puteam să adorm pentru că era prima dată când foloseam patul ăla la altceva.

Te-ai uitat la mine și ai început și îmi vorbești în franceză. Fluent, somnoros, și zâmbind. Îmi povesteai despre când vroiai să vii la mine la Paris. Și în Spania. Apoi m-am trezit.

Spre dimineață, mi-ai zis din nou să nu plec, dar de data asta să nu plec de la tine, pentru că trebuie să lucrăm la relația noastră. Care relație? Cea cu du-te-vino de mulți ani încoace. Ar trebui să fim împreună. Alt scenariu nu vezi. Am vrut să te iau în brațe. Dar erai cu spatele la mine, încă dormeai și mi-am dat seama că din nou am visat.

Am visat și că mă trezeam și mă priveai. Lumina inunda camera. Ți-am zis să facem micul dejun și ai fost de acord. Omletă și suc de portocale. În schimb, m-am trezit pentru că a început să cânte o muzică pe care nu știam că o asculți. Camera imensă era acum ordonată. Hainele nu mai erau pe jos, prosopul nu mai era pe partea mea de pat. Tu nu mai erai gol lângă mine. M-am ridicat și am venit la tine, te-ai uitat la mine, fără ochelari pentru că acum nu mai porți. Te-ai uitat la mine cum mă îmbrac și plec. De obicei încerci să mă săruți când vreau să plec, iar eu întorc obrazul. Tu ai întors roata de data asta.


Aici aș fi vrut să mă trezesc, dar am  deschis ușa apartamentului, am închis ușa taxiului și am plecat acasă. Singură.

De pe Coasta de Vest

Am fost în atâtea locuri amândoi, dar niciodată în același timp.

A ajuns într-o seară, din nou în acel apartament toxic, mare, gol și plin de dezamăgire. Și-a dat ochelarii jos și s-a uitat pe geam, dar de când nu a mai fost acolo i s-au triplat dioptriile. Nu mai vede bine și dă vina pe asta. Totul pare altfel, vede cu alți ochi.

Știa ce urma să se întâmple, știa că are să fie dezamăgită dar a continuat. S-a gândit c-o merită.

S-a apropiat de fereastră și a început jocul de-a cine cedează primul. Câte un pas din fiecare direcție, și dintr-o dată o căldură i-a ars mâna pentru că în frenezia fizică a uitat să ia mâna de pe calorifer.

A luat-o în brațe și a dus-o în patul înalt din cealaltă cameră. A scos cadoul pe care nu i l-a dat niciodată deși i-a spus că i l-a luat de Crăciun, acum câțiva ani - o pereche de cătușe metalice, reci, care nu au piedică de siguranță. Iar ea i-a mulțumit pentru cadou lăsându-l să-l încerce primul.

Hainele nu au început să zboare decât aproape o oră mai târziu.


Sex. Dar nu despre sex este vorba, ci de a restabili o ordine într-un univers dat peste cap de atâte ori încât excepțiile sunt reguli. Atracție mai presus de fizic. Pentru că fizicul nu o atrage, ba din contră. Este mai mult decât satisfacția fizică, pentru că nu o satisface deloc. Dar asta o lasă mereu cu dorința de a-și demonstra că poate găsi plăcere în orice.

S-a îmbrăcat la loc așa cum a văzut că fac amantele în filme, trăgându-ți languros dresul pe picior în penumbră, zâmbind și spunând că mâine îi va găsi sigur ceva uitat printre cearceafuri. Nu a stat nicio clipă pe gânduri dacă să rămână sau nu și nici nu i-a trecut prin cap că el ar vrea asta.

L-a lăsat să repare rama de pat și a dat să plece, să ia un taxi. A oprit-o și a încercat să o sărute, dar ea l-a pupat simplu pe obraz, a urcat în mașină și i-a zâmbit cu coada ochiului.

 Uneori poveștile sunt inspirate din realitate. Alteori, realitatea e inspirată din povești. Din basme.

Nimic mai mult

Cărțile te fac neprost. Iar sexul opus, sau în unele cazuri persoanele de același sex, fiecare cu orientarea lui, te face prost. Prost rău. Prost ca în liceu.

Doar în liceu stăteam atât de mult pe messenger. Și aveam o imagine cu o fată tunsă scurt, cu părul mov. Fără status. Că nici el nu își schimba avatarul și nici nu punea ceva ca mesaj. Niciodată. Uneori avea Yahoo Radio. Fără vreo intenție, ascultam aceeași muzică și astfel aveam motiv să mă bag în seamă.

Sunt în stare de ebrietate, iar primăvara nici nu este încă aici. Nu am pe ce da vina, și îmi asum responsabilitatea. Poate nu ar fi trebuit să mă fi uitat niciodată la „Butterfly effect”. Acum psihicul nu mi-ar da palme.

În liceu eram proastă. În liceu am stat ore întregi cu el pe messenger, ca amici. Râdeam, povesteam, webcam , un Paște reușit, în care am rămas acasă pentru că aveam gâtul rupt, coloana tasată și orice mișcare bruscă a mașinii îmi dădea dureri cumplite. Multe calmante mai târziu eram în friendzone.

Și abia m-am dat seama de asta....

Arestarea

Omul să fie mulţumit cu sarăcia sa, căci, 

dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.

În nopți cum e asta, nopți în care nu mai cred decât în coșmarul de noaptea trecută,mă simt captivă. Mi-e fizic imposibil să fug. Să mă ascund. Să fac ceva ca să devin invizibilă. Oamenii din jur mă distrează. Le văd tristețile cotidiene pe chip și mă bufnește râsul.

Deși nu a trecut bine o jumătate de an de când am început să devin cine sunt, viața mea mi se pare așa departe în timp și spațiu. Mai exact, abia mi-am amintit, azi, în timpul unei ședințe despre amortizarea costurilor, cum, într-o iarnă, am fost sărutată. Cum nu am fost în stare să reacționez, la cât de înghețată eram și cum m-a încălzit, cum am simțit că încep să ard.

În astfel de momente, memoria mea pune stăpânire pe mine și începe să își facă de cap. Să-și facă de cap pe bancheta din spate a unui Passat cu număr de înmatriculare ironic.

Uneori mă simt captivă în propria mea casă și caut motive să plec. Să mă așez în colțul meu, pe fotoliul meu, cu căștile mele în urechi. Umplu cada și nu mai pot număra mai mult de maxim 48 secunde sub apă. Am nevoie de aer ca de libertate!

Sunt prinsă între oglinzile care mă fac să par altceva decât ar trebui să fiu.

Plaza Espana

Ce faci în ultima săptămână din martie?

Eu voi asculta flamenco și voi merge foarte mult pe jos. Din nou, cu harta în mână, voi străbate străzile uitând că starea este doar temporară. Și nu voi vrea să mă întorc, deși e inevitabil.
De data asta, cineva îmi va țina palma strâns, pentru că acolo te pierzi. Cu totul. Îți pierzi mințile și tare mi-aș dori să mă pierd în brațele...cuiva, oricine, de fapt.
O să stau iar la soare, cu orele, pe marginea fântânii. Au trecut doi ani, doi ani lungi. Și nu va fi prima dată, dar voi vedea locurile cu alți ochi.

Dacă în Paris s-ar fi întâmplat cum mi-aș fi dorit - o singură noapte care ar fi contat mai mult decât cei 5 ani de tachinare, în Madrid este imposibil. Nu voi alerga pe banda de la metrou și nici nu mă voi lungi pe iarbă, în parc, lângă lac. Nu voi comanda eu un hamburger cu cartofi prăjiți pentru tine și paella pentru mine. Nu voi ieși seara la barul de lângă motel pentru câteva shoturi de tequila, cât timp un el se odihnește. Nu ne vom lua la revedere pe terminalul 2. Oricum, nu ți-ar plăcea orașul, viața de acolo. Și ai râde de mine în timp ce aș cere informații ca să ne putem întoarce la motel cu bine... și cu portofelele la locul lor.

Pământ către Delft

ce program ai iarna asta?

Unul mult prea încărcat, prea plin pentru tot ce ar trebui să  fac. Unul care include o pisică pentru o scurtă perioadă. Terapia cu blăniță este cea mai bună.

Am un program care cere zile de 36 de ore, minim. Și toate lucrătoare. Vreau să fac prea multe și simt că nu-mi ajunge viața. Viața mi se scurge prin tălpi. Și în loc că îmi iau eu seva de la planeta asta, simt cum mă suge înapoi. Și din o pajiște infinit de verde devin un asfalt călcat în picioare, plin de scuipat și de gumă mestecată,

pff..o sa iti fac o vizita intre craciun si anul nou

Nu știu dacă vreau să te văd, pentru că va fi cum a mai fost. Și cel mai probabil ai nevoie, deja, de o categorie a ta...doar pentru tine, așa cum aș fi vrut eu, cândva, să fiu...

Recurent

Dar în Franța nu stai decât 3 zile? Poate îți fac o vizită.

Am primit un costum pe care va trebui să îl modific. Este foarte mare iar eu prea slăbită. Încerc să merg pe sârmă. Într-o mână am munca. Într-alta maserul. Și încerc să nu-mi cadă relația de care mă țin cu dinții. Și mă obosește.

Involuntar, nu mai arăt cum aș vrea. Recunosc și eu, într-un final că poate mi-ar sta mai bine dacă aș mai pune pe mine. Dar singurul lucru pe care-l vreau pe mine acum este acel costum, pe care-l voi purta în Franța, în delegație.

Iar când m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la jumătatea drumului, la un singur lucru m-am putut gândi, un lucru care s-a transformat într-o poveste. Eu, așteptându-l la aeroportul Charles de Gaulle. El, coborând. Noi, plecând cu un taxi în care se aude o melodie de-a lui Yann Tiersen. Turnul Eiffel. Cafenele, Parcuri, Champs Elysees. Iar la hotel, ajunși, vom fi fost din nou adolescenți. Ne vom fi purtat ca și când nu am mai văzut trupuri goale. Ca și când era primul sărut, prima îmbrățișare. Cearceafuri albe, o pilota mare și pufoasă, minim 3 perne. Și nicio haină.

Dar, din păcate. Nu am timp. Să visez. Să merg la aeroport. Să dorm. Și cu atât mai puțin timp de o escapadă în Nanterre.

Pe unii distanța îi ajută să ajungă mai aproape.

Înțeleg

Un pic prea târziu, dar am înțeles ce ai simțit tu când ți-am zis că plec din țară într-o lună, pentru un an.

Mi-a spus și el mie, pleacă luni pentru doi. Și în momentul ăla m-am gândit ce greu îmi va fi să nu îi zic nimic. Să nu știe. Să nu schițez niciun gest, ca el să nu plece cu părere de rău. Așa cum am făcut-o și eu. În schimb, el nu va plânge după mine în momentul în care se va îmbarca și nici atunci când va ajunge acolo.

La fel ca el, atunci și eu simțeam că nimic nu este mai important. Dar față de mine, el nu va regreta nimic. Nici măcar noaptea în care am dormit împreună, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici dimineața în care eu am plecat și apoi nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Acum e diferit. Acum tu nu vei reuși să umpli ca atunci 2 ani din viață ca eu să nu mai am nevoie de el. Pentru că în momentul în care am ajuns acolo, ecuadorianul Xaime semăna cu el. Și la petrecerea din Urzaiz 42 la el m-am gândit, nu la tine. Iar când m-am întors el a fost singurul care mi-a ascultat avid poveștile despre Vigo. El a fost singurul care a vrut să știe mai multe, deși trecuse deja un an de când revenisem.

Nici nu a fost în stare să zică ceva aseară, după ce a plecat. Doar se uita înapoi, la mine, ca și când avea multe să îmi spună și nu îndrăznea. În doi ani va uita ce avea să-mi spună. Iar ultimele mele cuvinte către el nu au cum să fie hai pleacă odată! și ultima dată când l-am văzut nu trebuie să fie cu ochii mari, în spatele lentilelor, la volan, plecând.

Acum înțeleg cum te-ai simțit când am plecat, când am ajuns acolo, când uitam de tine. Dar nu voi știi niciodată cum te-ai simțit când m-am întors.

începutul

S-au văzut prima dată într-o zi de iulie. Ea avea părul scurt, el bălai.

Ea a văzut că 3 tipi se uitau insistent la ea și rânjeau. Așa că s-a dus la ei, i-a spus lui pe nume și l-a întrebat ceva. El a rămas șocat. Ea îl știa pentru că cel mai bun prieten al ei era coleg cu el de clasă, iar el urma să fie șef de promoție. Îl știa drept „tocilarul de la A”.

Câteva zile mai târziu, ea primește un sms de la el, întrebând-o dacă vrea să iasă împreună. Și au ieșit. Și a fost o întâlnire tare drăguță. Au făcut schimb de adrese de mess iar ea, ca toanta, a salvat-o greșit. El, evident, a crezut că ea nu vrea nimic cu el. Și asta a fost. 

Până câteva luni mai târziu. Când ea a realizat greșeala. Oricum, el acum avea pe altcineva. Iar ea nu era oricum pregătită pentru ceva serios. Abia împlinise 18 ani. Și vroia să se bucure de libertate. De aceea s-a îndrăgostit de cel mai bun prieten. Care o iubea deja, de ceva vreme aparent. Și l-a pierdut și pe acesta.

Acum, prietenul cel mai bun este persoana cu care vorbește de 2 ori pe an, maxim 3. Iar celălalt... celălalt e Portocale.

Portocale

Azi am vrut să ajung la Bookfest. Și am fost așa de aproape. Am ajuns în schimb în Herăstrău. Cu Portocale. Cum el stă în zonă, i-am dat un telefon și am ajuns să ne plimbăm cu bicicletele.

Nu, noi nu suntem prieteni. Nu am putea să fim vreodată după ce s-a întâmplat între noi ultima dată când am fost prieteni și apoi n-am mai vorbit 2 ani. Pentru că mie mi-a plăcut de el în urmă cu ...5 ani să fie deja? Oricum, în clasa a 12a. Iar lui am doar impresia că i-am plăcut de mine în anul I când îmi aducea portocale la facultate. În anul I de ziua lui am ieșit în oraș, la un bar la Victoriei. Apoi am alergat ca nebunii pe scările rulante de la metrou, prin intersecție și am urlat la Guvern precum lupii la lună. Și am plecat acasă și nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Prietenii nu se tachinează constant cum o facem noi. Nu ies în Fire doar ei doi și nu își doresc ca celălalt să nu accepte bursa în altă țară. Și prietenii își spun chestii, împărtășesc. În timp ce noi suntem singuri, telefoane nu sună niciodată și lumea care ne vede pe stradă, după ce am ieșit din bar râzând ca nebunii și cu o mână pe umăr, nu există. Chiar dacă lumea aia face parte din lumea noastră, cea de „acasă”.

O cură de fructe face minuni pentru sănătate. Mai ales dacă urmează să plece din țară pentru minim 2 ani.

Primavara precoce

Un buchet, maricel , ce-i drept, de ghiocei, pitit in hanorac cateva ore ... Dat la despartire, dupa niste peripetii prin jumatate din Bucuresti. Nu o sa ma intreb de unde il avea, frumos gestul.
Ca sa vezi, exista viata pe pamantul asta...
Si exista si o curva, numita Roata, care se intoarce... mereu cam prea tarziu."Cetatea" asta a fost deja cucerit.