Omul să fie mulţumit cu sarăcia sa,
căci,
dacă e vorba,
nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.
În nopți cum e asta, nopți în care nu mai
cred decât în coșmarul de noaptea trecută,mă simt captivă. Mi-e fizic imposibil
să fug. Să mă ascund. Să fac ceva ca să devin invizibilă. Oamenii din jur mă
distrează. Le văd tristețile cotidiene pe chip și mă bufnește râsul.
Deși nu a trecut
bine o jumătate de an de când am început să devin cine
sunt, viața mea mi se pare așa departe în timp și spațiu. Mai
exact, abia mi-am amintit, azi, în timpul unei ședințe despre amortizarea
costurilor, cum, într-o iarnă, am fost sărutată. Cum nu am fost în stare să
reacționez, la cât de înghețată eram și cum m-a încălzit, cum am
simțit că încep să ard.
În astfel de momente, memoria mea pune
stăpânire pe mine și începe să își facă de cap. Să-și facă de cap pe bancheta
din spate a unui Passat cu număr de înmatriculare ironic.
Uneori mă simt captivă în propria mea casă
și caut motive să plec. Să mă așez în colțul meu, pe fotoliul meu, cu căștile
mele în urechi. Umplu cada și nu mai pot număra mai mult de maxim 48 secunde
sub apă. Am nevoie de aer ca de libertate!
Sunt prinsă între oglinzile care mă fac să par altceva decât ar trebui să fiu.
