În secret

Ține totul pentru tine. Și pentru mine.

Nu spune nimănui nici măcar cum mă cheamă, spune-le că te întâlnești cu cea mai frumoasă fată pe care ai cunoscut-o (așa cum îmi spui mie). Spune-le că deși este frumoasă, ce te-a atras prima dată la ea a fost nonșalanța cu care s-a urcat la tine în mașină chiar dacă ai întârziat la gară când te-a trimis cineva să o iei că nu știa să ajungă.

Spune-le că m-ai cunoscut la o petrecere, nu le spune care, ca să nu înceapă să caute poze, pentru că ne vor vedea dansând împreună. Spune-le mereu câte o poveste : lucrează mult, e în delegație, e acasă la ai ei. Caută-mi scuze că nu vin să îi cunosc, pentru că nu vreau ca după ce tu pleci, să mă ascund pe stradă pentru că nu vreau să îi văd fiindcă îmi amintesc de tine. Nu vreau să stau cu grija altora față de care trebuie să mă cenzurez.

Vă voi lăsa să plecați în vacanțe împreună, nu voi fi geloasă decât pe faptul că ei petrec timp cu tine și eu nu. Îmi vei scrie de câte ori vei putea că ai fi preferat să stai cu mine. Și că data viitoare ar trebui să vin.

Nu mă interesează decât părerea ta despre mine, și nu vreau să auzi povești (adevărate sau inventate) despre trecutul meu de la alții. Vreau să mă vezi, să te uiți la mine și prin mine pentru că e totul transparent și lipsit de haine. Uită-te la mine din față, din spate, de deasupra și în oglindă. O să vezi și tu același lucru - cu cât mă ții doar pentru tine, cu atât mai mult o să să fiu doar a ta.

Roaga-te

Inca mai plang (propriu sau figurat) din cand in cand, noaptea, sub patura, ghemuita la capatul patului sau la lumina ecranului telefonului, dupa viata pe care nu o sa o pot avea niciodata.

Mi-am pierdut acest drept cand am luat anumite decizii. Sau cand altcineva le-a luat pentru mine iar eu pur si simplu nu am zis nimic si am lasat lucrurile sa mearga de la sine in speranta ca la un moment dat avea sa se razgandeasca.

Tanjesc dupa viata altora. Si nu dupa cea de pe Facebook sau instagram, ci dupa viata pe care nu o afiseaza, pentru ca aia e cea adevarata. Vreau libertatea lor, vreau posibilitatea de a alege mobila cea estetica, nu pe cea practica. Stilul industrial, nu cel clasic sau contemporan. Vreau balconul deschis si nu ma intereseaza sa fac din el spatiu de depozitare pentru borcane de muraturi sau pentru truse de scule.

Vreau sa nu-mi mai pese de metrou ca sa ajung acasa, sa vin cu primul, dar a doua zi. Sau macar sa nu fiu batuta la cap cu intrebari despre unde sunt cu cine si la cat ajung.

Vreau sa imi permit sa dau ultimatumuri. Cui vreau eu si pentru cele mai banale motive. Fara sa fiu catalogata ca imatura, capricioasa sau ciudata. Vreau sa ma indragostesc de cine vreau eu, nu de cine consider ca este mai 'safe'. Vreau sa dau curs pasiunilor de moment si sa le las sa inforeasca sau sa se vestejeasca de la sine.

Imi doresc sa fiu mereu in dreapta, sa te ajut sa schimbi vitezele pentru ca mana ta e prin parul meu, sau da mai tare muzica de la radio, pentru ca imi place mie. Nu vreau sa mai petrec niciun weekend in casa, sau stand in pat, decat daca patul e folosit pentru orice activitate, alta decat dormitul sau uitatul la filme si nu implica haine, de niciun fel, indiferent de cat de frig este afara.

Mi-as dori sa pot gati in fiecare zi din an, de fiecare data cate ceva nou. Pentru mine si pentru prietenii mei care ar veni pe la mine oricand ii invit, pentru ca alte constrangeri nu ar fi reale. As fi o gazda buna, daca as avea suficiente scaune, nu dulapuri pentru toate chestiile din casa. In definitiv, nu am nimic de ascuns (care sa fie palpabil).

Gandurile pe care le am despre ce as putea sa fiu sunt departe de a fi ortodoxe. Nu, nu sunt Sfanta Ilana, iar daca as fi, as prefera sa ma serbati zilnic.

Biblioteca

„Dacă ai citi o carte și ți-ai da seama că este despre tine, ai citi-o până la capăt?”

Dacă ar exista o carte despre mine probabil că aș citi-o. De curiozitate să văd cum mă văd ei.

Nu din lipsă de modestie spun că dacă fiecare ar scrie o carte despre mine, probabil ar exista multe. Și niciuna nu ar putea să spună adevărul.

Un anumit autor ar putea scrie mai mult decât alții, pentru că ar avea în primul rând ce scrie, și în al doilea talent. Mi-ar înșira povestea în mai multe volume, pe ani. O bibliografie cu citate originale, o carte făcută din scrisori pe care nu le-a pus niciunul dintre noi la poștă. Dar care au ajuns acolo unde trebuiau să ajungă.

Scrisorile mele sunt scrise de cele mai multe ori la lumina unei lumânări pentru a nu-i trezi pe ceilalți, scrise cu stilou și cerneală. Încercarea de a scris caligrafic ascunde urâțenia unor capitole.

Scrisorile lui vor fi reconstituiri pentru că nu mai are acces la ele, le-a transmis și rămân unele pe fundul mării, altele într-o cutie înfășurată în bandă adezivă ca să mă împiedice să o deschid. Și totuși o fac din când în când. Și-au păstrat mirosul pe care nu am cum să îl uit.

Ar fi cu siguranță cea mai citită trilogie din seria cărților despre mine. Iar eu nu aș mai lăsa-o din mână și nu mi-aș scoate-o din cap. Aș merge să caut autorul și să îi cer socoteală și un autograf.

Un alt autor ar putea scrie despre întâlnirea în zăpadă, despre sărutul de care îmi aduc aminte la fiecare primă zăpadă. Despre cum l-am făcut să nu mai aibă încredere în fete și cum acum nu se poate atașa de niciuna dar pe mine încă mă ține aproape pentru a vedea la fiecare pas ce am făcut. Acum, șase ani mai târziu, suntem prieteni foarte buni și apropiați, din păcate, și ne aducem aminte unul altuia de lipsurile pe care le avem și ne dorim să avem ce are celălalt.

Altul ar putea să scrie despre povestea furtunoasă și interzisă pe care am avut-o timp de câteva luni și care niciodată nu s-a concretizat prin nimic mai mult decât conversații pline de subînțeles. Ar fi singurul care ar putea scrie despre cum este să ai și să nu ai o relație cu mine. Primul care nu a avut parte de nimic și pentru care focul s-a stins fără o ploaie care să te facă să uiți de tine.

Ar fi o carte care încă se scrie, pentru că finalul nu îl vedem niciunul dintre noi. Trecutul, plin de aventuri ne urmărește și nu ne lasă să oprim nebunia asta de joc. Deși e clar că nu va câștiga nimeni niciodată. Este un joc în care toată lumea pierde mai mult cu cât crede mai mult că va câștiga.

Dacă ar fi să scriu eu o carte despre vreunul dintre voi, nu ați suporta să o citiți. Pentru că eu văd diferit și gândesc prea mult totul. Nu ați avea timp cât v-a mai rămas de trăit să o citiți și să mă convingeți să nu o public. Și v-ar mistui încercarea de a mă face să mai scriu una, complet diferită de ceea ce am trăit noi, cândva. Exact cum faceți cu blogul ăsta.

La Unirii

Zeci de drumuri cu tramvaiul, zeci de persoane pe care nu le-am văzut și în schimb te-am văzut doar pe tine. Până când nu te-am mai văzut. M-am mutat din oraș și acum stau cu capul plecat. Până acum câteva seri când l-am ridicat din greșeală.

Nu ești deloc ceea ce îmi face bine, dar ești exact ce îmi trebuia atunci. Știi, de fapt la tine nimic nu s-a schimbat. Doar orașul se schimbă, și acum nu mă mai pot întoarce acolo unde eram acum un an.

În urmă cu 12 luni decisesem să îmi fac poze de la balconul etajului 5 al unui hotel de ****, care este peste drum de o Gară, pentru că mi-ai zis că ai vrea să mă vezi cândva acolo. Pozele nu am apucat să și le arăt niciodată pentru că a trebuit să își arăt cum este să fi din nou tânăr, cum este să simți, să te bucuri la toate nimicurile. Tu mi-ai arătat cum este să fi urât, să te ascunzi, să minți.

O cafea tare nu poate șterge ce a fost. Și nu poate aduce nimic bun. Așa că, atunci când chiar te-am văzut, trebuia să te las să te uiți în continuare în cealaltă parte pentru că tocmai mă văzuseși, și să-mi văd mai departe de drum.

Somn ușor

Pentru prima dată, am rămas peste noapte. M-ai lăsat, nici nu prea mai aveai ce să spui când m-ai văzut doar în chiloți și cu tricoul tău pe mine. Tricoul pe care l-ai purtat aseară, care încă mirosea a parfumul care îmi dă sistemul peste cap chiar dacă nu îl porți tu și care să face să tresar în metrou, la terasă sau pe stradă.

M-ai luat în brațe și mă mângâiai pe păr. Îmi spuneai să nu plec, sau că dacă plec o să vii la mine pentru că nu ai văzut niciodată Lisabona. Apoi ai adormit. Te-am privit mult și nu puteam să adorm pentru că era prima dată când foloseam patul ăla la altceva.

Te-ai uitat la mine și ai început și îmi vorbești în franceză. Fluent, somnoros, și zâmbind. Îmi povesteai despre când vroiai să vii la mine la Paris. Și în Spania. Apoi m-am trezit.

Spre dimineață, mi-ai zis din nou să nu plec, dar de data asta să nu plec de la tine, pentru că trebuie să lucrăm la relația noastră. Care relație? Cea cu du-te-vino de mulți ani încoace. Ar trebui să fim împreună. Alt scenariu nu vezi. Am vrut să te iau în brațe. Dar erai cu spatele la mine, încă dormeai și mi-am dat seama că din nou am visat.

Am visat și că mă trezeam și mă priveai. Lumina inunda camera. Ți-am zis să facem micul dejun și ai fost de acord. Omletă și suc de portocale. În schimb, m-am trezit pentru că a început să cânte o muzică pe care nu știam că o asculți. Camera imensă era acum ordonată. Hainele nu mai erau pe jos, prosopul nu mai era pe partea mea de pat. Tu nu mai erai gol lângă mine. M-am ridicat și am venit la tine, te-ai uitat la mine, fără ochelari pentru că acum nu mai porți. Te-ai uitat la mine cum mă îmbrac și plec. De obicei încerci să mă săruți când vreau să plec, iar eu întorc obrazul. Tu ai întors roata de data asta.


Aici aș fi vrut să mă trezesc, dar am  deschis ușa apartamentului, am închis ușa taxiului și am plecat acasă. Singură.

De pe Coasta de Vest

Am fost în atâtea locuri amândoi, dar niciodată în același timp.

A ajuns într-o seară, din nou în acel apartament toxic, mare, gol și plin de dezamăgire. Și-a dat ochelarii jos și s-a uitat pe geam, dar de când nu a mai fost acolo i s-au triplat dioptriile. Nu mai vede bine și dă vina pe asta. Totul pare altfel, vede cu alți ochi.

Știa ce urma să se întâmple, știa că are să fie dezamăgită dar a continuat. S-a gândit c-o merită.

S-a apropiat de fereastră și a început jocul de-a cine cedează primul. Câte un pas din fiecare direcție, și dintr-o dată o căldură i-a ars mâna pentru că în frenezia fizică a uitat să ia mâna de pe calorifer.

A luat-o în brațe și a dus-o în patul înalt din cealaltă cameră. A scos cadoul pe care nu i l-a dat niciodată deși i-a spus că i l-a luat de Crăciun, acum câțiva ani - o pereche de cătușe metalice, reci, care nu au piedică de siguranță. Iar ea i-a mulțumit pentru cadou lăsându-l să-l încerce primul.

Hainele nu au început să zboare decât aproape o oră mai târziu.


Sex. Dar nu despre sex este vorba, ci de a restabili o ordine într-un univers dat peste cap de atâte ori încât excepțiile sunt reguli. Atracție mai presus de fizic. Pentru că fizicul nu o atrage, ba din contră. Este mai mult decât satisfacția fizică, pentru că nu o satisface deloc. Dar asta o lasă mereu cu dorința de a-și demonstra că poate găsi plăcere în orice.

S-a îmbrăcat la loc așa cum a văzut că fac amantele în filme, trăgându-ți languros dresul pe picior în penumbră, zâmbind și spunând că mâine îi va găsi sigur ceva uitat printre cearceafuri. Nu a stat nicio clipă pe gânduri dacă să rămână sau nu și nici nu i-a trecut prin cap că el ar vrea asta.

L-a lăsat să repare rama de pat și a dat să plece, să ia un taxi. A oprit-o și a încercat să o sărute, dar ea l-a pupat simplu pe obraz, a urcat în mașină și i-a zâmbit cu coada ochiului.

 Uneori poveștile sunt inspirate din realitate. Alteori, realitatea e inspirată din povești. Din basme.

Marsilia

Îmi fac din nou bagajul.
O să miroasă iar a mare, a sărat și a departe. O să fie soare, o să fie cum nu a mai fost de ceva vreme aici. Aici a fost întuneric, pe bulevarde puternic luminate nu ne mai vede nimeni, ne pierdem cu toții în beznă și facem chestii nesăbuite, ascunzându-ne după un fular imens și după o glugă neagră.
Nu ne gândim că o să vină iară soarele, lumina zilei. Și atunci ce mai facem ?
O să mă plimb în port gândindu-mă că în ajunul Crăciunului m-am făcut nevăzută, la fel ca mai demult. Însă atunci dintr-o serie de întâmplări nu tocmai întâmplătoare am dat unul de altul.
Nu ai nevoie de o confidentă și eu nu am nevoie de un amic în plus. Ai nevoie de curajul pe care ți l-ai scris pe mână cu cerneală acum mulți ani. Ai nevoie să arăți respectul care e împletit acolo cu curajul. Și acum înțeleg - era ceea ce-ți lipsea. Iar eu prefer să mă lipsesc de toate astea.
Trag fermoarul și scot din sertar pașaportul. Cine știe unde mai ajung apoi?
Fără niciun „la revedere”.

Cealaltă femeie

O să ne cunoaștem într-un loc complet neutru, unde nu am mai fost până acum. Un bar, o cafenea. O librărie.

O să zâmbesc. O să-i zâmbesc. Așa cum tu nu o faci niciodată. La lumina unui bec care curând se va arde. O să-i zâmbesc cu un zâmbet care spune „Vorbește cu mine, nu o să te mușc. Și dacă o să o fac, o să îți placă!”. În ultima vreme, el nu te mai vede ca acum ceva vreme. Ești stresată, speriată că ai putea să-l pierzi, ai probleme la muncă și le aduci acasă. Ai uitat să fii sexi. Nu mai radiezi când îl vezi și te repezi la el în public. Într-o încăpere plină de lume, nu îi mai atragi atenția decât prin vulgaritate.

Nu e o persoană rea. Nici tu. Pur și simplu, totul este mai dificil acum și toată fericirea aia a voastră a dispărut.

Prima dată când mă va atinge, o să îmi ardă mâna, O să am un gol în stomac și apoi focul o să îmi urce în obraji care vor fi mai rumeni decât au fost ai tăi vreodată. Se va uita la mine și mă va trage după el în mulțime. Vom ieși afară și ne vom preface că nu s-a întâmplat nimic extraordinar.

Când vom purta prima conversație, la bar, în cafenea, în librărie sau pe gangul din Lipscani, el va fi uitat cum să vorbească cu o fată. Ceva ce îi era foarte natural, o limbă pe care o vorbea fluent, acum îi este dificil să articuleze.

Primul lucru la care se va gândi ești tu. Și e lese de înțeles de ce. Eu știu că exiști, desigur, dar asta este unul dintre motivele pentru care îl vreau cu atât mai mult. De fapt, cred că ăsta este singurul motiv pentru care acum îl vreau. Vom spune lucruri în dodii, vom lăsa multe să se subînțeleagă. O să roșesc. O să mă așez lângă el, după ce toate locurile vor fi ocupate, ca să mă asigur că trebuie să fiu cât mai aproape de el. O să mă așez și din greșeală o să pun mâna mea strângă peste mâna lui dreaptă iar la contact o voi retrage și apoi, câteva secunde, îmi voi frământa mâinile, roșind în continuare.

O să ne mai vedem întâmplător, atunci când prietenul nostru comun ne va invita în oraș. Eu cu el. El cu tine. Față în față, ca să îți pot analiza fiecare trăsătură și să încerc să îmi dau seama ce vede la tine. Tu nu vei bănui nimic, vei fi mult prea atentă la tine.

La mine nu vom putea să mergem. Așa că vom alege cel mai apropiat hotel. Totul va fi nou și excitant pentru amândoi. Aici nu sunt probleme, nu sunt certuri, nu sunt rufe întinse la uscat și nici pijamale. Telefoanele sunt lăsate să sune iar vecinii nu contează. Aici totul este plăcere și nimic nu are nicio poveste în afară de noi.

Prietenele mele se vor întreba de ce mereu aleg pe cineva care nu este potrivit. Le voi spune că nu știu, că nu înțeleg nici eu dar că este ceea ce trebuie să fac, există ceva în a te furișa, în a-l vedea că-și scoate verigheta la recepție, ceva care mă face să mă simt ciudat și bine în același timp. Știu că sunt secretul lui, un secret ce trebuie să rămână ascuns, dar încă mai există în capul meu gândul ăla că secretele sunt speciale și trebuiesc păstrate cu atenție. Nu știu. Poate pentru că știu că altfel nu ar merge, și sincer, nici nu mi-aș dori. Nici nu știu ce nume de familie are.

De îndată ce sexul nostru devine la fel de sporadic ca cel cu tine, de îndată ce deschide subiectul despre o relație sau despre tine, voi pleca. Voi găsi o scuză bună și voi pleca. Iar el, ca un bărbat care se simte trădat, se va întoarce la tine și la monotonia voastră.

Va crede în continuare că mereu am sperat să te părăsească pentru mine, dar eu am știut de la început că nu o va face. Niciodată ei nu fac asta. Îi ești ca o mamă, în multe  feluri, și cu siguranță într-o zi vei fi și mama copiilor lui.

Deși nu ai confirmarea, vei știi mereu că te-a înșelat, niciodată cu cine. Vei crede că a făcut-o pentru că tu nu îi erai de ajuns. Nu e adevărat. Te-a înșelat pentru că este genul de bărbat care înșeală, iar eu am acceptat pentru că îmi place genul ăsta de bărbat. Până și faptul că sunt extrem de previzibili este foarte incitant și excitant. Un bărbat decent, crezi tu, ar fi stat cu tine în momentele în care ți-era greu și ți-ar fi fost fidel indiferent de cât de mult l-aș fi întărâtat eu.

Ți-ar fi mai bine fără el.

O să mă culc cu soțul tău amintindu-i de ceea ce nu mai poate avea cu tine, și o să-l pierd arătându-i că după primele câteva dăți, după căldura pe care corpul meu o emana prima în prima noapte, după privirea care îl întărâta la început, sunt exact ca tine. Sunt o femeie care poate să devină rece și care poate să arate neîngrijit dimineața, o femeie căreia îi place că iasă și să se simtă observată de bărbații din jur și care se ceartă cu mama ei la telefon. O să mă culc cu el zeiță și o să mă trezesc într-o dimineață că-l pierd ca simplu muritor de rând, pentru că trebuie să plec iară la Paris, cu ultimul zbor.

Pe ușă

Ca om care scrie, îmi este greu să mai pun aici totul. Pentru că în ciuda liniștii de la suprafață, curenți calzi și reci s-au făcut simțiți în adâncuri.

Ca om care scrie, am impresia că am scris eu totul. Că am pornit singură la drum lung și mi-am dat seama, uitându-mă în spate, că el e cu altcineva. Nu știu cum s-a întâmplat. Când?

Vreau obiectivitate, vreau adevărul gol, deși pentru moment nu sunt în stare să îl accept. Nu pot să accept că dintr-o dată nu mia sunt centrul cuiva, nu mai sunt interesul cuiva. Și că altcineva ocupă acea jumătate de pat.

Doar nu credeai că o să stea o viață după tine. Și nici nu îmi doream. Nu îmi doresc nici acum. Vreau libertate - libertatea de a alege. Dar ei și-au făcut alegerile. Fără să țină cont de mine, așa cum nici eu nu am ținut cont de ei.

Ca om care scrie, mă frământ pentru că eu ar trebui să fiu cea care pune ultimul punct pe foaie. Doar eu sunt cea care a creat totul. Dau vine pe Hollywood, pe literatură. Pe alții și în același timp pe ei.

Ca om care scrie, nu pot decât să mă gândesc că totul a fost doar în mintea mea. Și atunci cum de am niște magneți de frigider în plus, pe ușă?

Între friendzone și clișee

Demult, foarte demult, a fost un băiat cu care puteam vorbi despre orice. Fără probleme, fără griji și fără flirturi. Băiatul ăla mi-a fost prieten. Băiatul ăla nu a fost singurul. Și la fel ca ceilalți, a ieșit de acolo pentru a deveni mai mult. Am mâncat zeci de kilograme de înghețată împreună. Sute de salate, mii de bomboane.

Istoria nu se repetă, doar istoricii. Și nimeni nu învață din trecut. Nu vreau mai mult, ci vreau altceva.

Vreau să urc în mașina neagră, într-o seară de vară, cu muzica la maxim, părul desfăcut, unghiile colorate și scoase afară pe geam. Să trecem în viteză pe lângă lanuri cu maci. Să ne ajungă doar uitatul unul la celălalt.Să ajungem departe, unde nimeni să nu știe că existăm și doar să stăm pe o bancă și să vorbim... pentru că nu suntem nici măcar așa de buni prieteni încă încât să ne permitem anumite glume.

Copilul din mine nu se bucură la ambalaje. Copilului din mine nu îi pasă de astfel de banalități, oricât de mult am încercat să fiu superficială și să scap gândindu-mă că nu arată așa cum mulți și-ar imagina. Sau cum arăta acum câțiva ani. Ambalajul este neimportant, atâta timp cât ce ascunde ți se potrivește perfect.

Nimic mai mult

Cărțile te fac neprost. Iar sexul opus, sau în unele cazuri persoanele de același sex, fiecare cu orientarea lui, te face prost. Prost rău. Prost ca în liceu.

Doar în liceu stăteam atât de mult pe messenger. Și aveam o imagine cu o fată tunsă scurt, cu părul mov. Fără status. Că nici el nu își schimba avatarul și nici nu punea ceva ca mesaj. Niciodată. Uneori avea Yahoo Radio. Fără vreo intenție, ascultam aceeași muzică și astfel aveam motiv să mă bag în seamă.

Sunt în stare de ebrietate, iar primăvara nici nu este încă aici. Nu am pe ce da vina, și îmi asum responsabilitatea. Poate nu ar fi trebuit să mă fi uitat niciodată la „Butterfly effect”. Acum psihicul nu mi-ar da palme.

În liceu eram proastă. În liceu am stat ore întregi cu el pe messenger, ca amici. Râdeam, povesteam, webcam , un Paște reușit, în care am rămas acasă pentru că aveam gâtul rupt, coloana tasată și orice mișcare bruscă a mașinii îmi dădea dureri cumplite. Multe calmante mai târziu eram în friendzone.

Și abia m-am dat seama de asta....

În sală goală

Față de toți cei care mă cunosc, sunt scuzată; bărbatul care m-a îmbrățișat duminica trecută se ține de capul meu de multă vreme. Poate n-oi fi părând prea ispititoare. Dar pentru el așa sunt. Și nu se poate face nimic împotriva lui, soțul meu a trebuit să se împace cu ideea asta; dacă vrea să își păstreze slujba asta, trebuie să îndure căci băiatul ăsta e student și pesemne o să ajungă la un post înalt. 

~ Kafka

Tu nu o să vezi niciodată ce a fost prin ochii mei. Avem dioptrii diferite.

Arestarea

Omul să fie mulţumit cu sarăcia sa, căci, 

dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.

În nopți cum e asta, nopți în care nu mai cred decât în coșmarul de noaptea trecută,mă simt captivă. Mi-e fizic imposibil să fug. Să mă ascund. Să fac ceva ca să devin invizibilă. Oamenii din jur mă distrează. Le văd tristețile cotidiene pe chip și mă bufnește râsul.

Deși nu a trecut bine o jumătate de an de când am început să devin cine sunt, viața mea mi se pare așa departe în timp și spațiu. Mai exact, abia mi-am amintit, azi, în timpul unei ședințe despre amortizarea costurilor, cum, într-o iarnă, am fost sărutată. Cum nu am fost în stare să reacționez, la cât de înghețată eram și cum m-a încălzit, cum am simțit că încep să ard.

În astfel de momente, memoria mea pune stăpânire pe mine și începe să își facă de cap. Să-și facă de cap pe bancheta din spate a unui Passat cu număr de înmatriculare ironic.

Uneori mă simt captivă în propria mea casă și caut motive să plec. Să mă așez în colțul meu, pe fotoliul meu, cu căștile mele în urechi. Umplu cada și nu mai pot număra mai mult de maxim 48 secunde sub apă. Am nevoie de aer ca de libertate!

Sunt prinsă între oglinzile care mă fac să par altceva decât ar trebui să fiu.

Procesul

Între trecut și niciun viitor, în Piața Victoriei, fără pic de glorie.

Mă trezesc din când în când spunând cu voce tare că nu am ce zice. Am ajuns să nu mai pot spune nimic, să nu mai pot scrie nimic. Să mă gândesc că dacă nu am văzut raportul de trimitere al mesajului, nici nu a fost trimis, apoi îmi amintesc că am văzut în detalii că l-a primit imediat. L-a primit, a închis telefonul și a plecat.

Nu mai vreau să scriu, nu mai pot să scriu, melodiile mi se par suficiente. Las pe alții să îmi urle gândurile la maxim, să îmi deranjeze vecinii. Eu mă baricadez sub pătură, îmi strâng genunchii la piept și mă blamez pentru prostia mea.

De ce mă chinui să fiu monogamă dacă e clar că nu asta vreau. Și mai mult, de ce dracului îmi iese? Să fi fost făcută pentru a fi într-o relație (se gândi ea după 4 ani)? Sau e pur și simplu o coincidență? Recunosc, nu am ce-i reproșa, în afară de faptul că nu își spală vasele și că atunci când pleacă dimineața mă pupă și, fără să vrea, mă trezește. Și că-și lasă încălțămintea în drum. Sau că nu răspunde la telefon, feri-l-ar sfântu. Dar nici eu nu sunt perfectă.

Și totuși, realizez că iar am deviat de la subiect și revin - e clar că vreau altceva și e cu atât mai evident că nu știu să formulez ce vreau.

Because all things are great either because they are new or because they are really great! Și mi-e dor să nu mai aud româna! Să nu știu limba. Să zâmbesc ca tembela pentru că nu înțeleg ce a zis. Și asta se poate întâmpla în foarte puține țări, and one in particular pops up in my mind...

Mai nou îmi plac lalelele.

Plaza Espana

Ce faci în ultima săptămână din martie?

Eu voi asculta flamenco și voi merge foarte mult pe jos. Din nou, cu harta în mână, voi străbate străzile uitând că starea este doar temporară. Și nu voi vrea să mă întorc, deși e inevitabil.
De data asta, cineva îmi va țina palma strâns, pentru că acolo te pierzi. Cu totul. Îți pierzi mințile și tare mi-aș dori să mă pierd în brațele...cuiva, oricine, de fapt.
O să stau iar la soare, cu orele, pe marginea fântânii. Au trecut doi ani, doi ani lungi. Și nu va fi prima dată, dar voi vedea locurile cu alți ochi.

Dacă în Paris s-ar fi întâmplat cum mi-aș fi dorit - o singură noapte care ar fi contat mai mult decât cei 5 ani de tachinare, în Madrid este imposibil. Nu voi alerga pe banda de la metrou și nici nu mă voi lungi pe iarbă, în parc, lângă lac. Nu voi comanda eu un hamburger cu cartofi prăjiți pentru tine și paella pentru mine. Nu voi ieși seara la barul de lângă motel pentru câteva shoturi de tequila, cât timp un el se odihnește. Nu ne vom lua la revedere pe terminalul 2. Oricum, nu ți-ar plăcea orașul, viața de acolo. Și ai râde de mine în timp ce aș cere informații ca să ne putem întoarce la motel cu bine... și cu portofelele la locul lor.

Surogat

Mi-a spus că m-a visat. Așa că eu, ca să mă răzbun, am visat pe altcineva.

Eram acolo unde tot timpul a fost acasă - pe treptele de lângă blocul din Sinaia. Acolo unde mi-am promis că voi juca volei de performanță. Unde am iubit, am suferit, am plâns.
Stăteam pe scări și el a venit lângă mine, urmat de ea. S-au așezat amândoi lângă mine. Și cum vorbeam cu el, ea devenea transparentă. Era la fel de înalt. blond și bine făcut. Ochii îi erau blânzi, căutau împăcare. Și am intrat în apartamentul meu de la parter. Nimic nu era schimbat.
Dormitorul care a fost al meu, care a fost al mamei, era același. Pe pat încă atârna greu cuvertura neagră, cu roșu. Pe dulap cutia de Assos iar după ușă, imediat, biblioteca ce are un sertar cu jucăriile noastre încă în ea. Și o cutie metalică, verde, în care sunt creioane colorate.
Ca nebunii, am făcut dragoste. Și sex. Mai mult sex. Umbrele erau așa de bine conturate. Stând în brațele lui, mă strângea la piept iar eu vedea pe perete cum părul, scurt ca pe atunci. flutura în toate direcțiile.

Dimineața asta a fost foarte tristă.

Cu lațul de gât

Am rămas în urmă. Toți din jur au făcut ceva cu viața lor. Și cei mai mulți se însoară.
Nu sunt adepta căsătoriei, e o capcană! Un carusel din care cu greu te mai poți da jos și dacă scapi, ți-e greață mult timp după. Iar la nunți nu îmi place să merg. „E cea mai fericită zi din viața mea!” De ce? Pentru că ai găsit pe unu' să te ia de nevastă? Pentru că nu o să mai ai libertate? De când e dragostea o competiție? Nu înțeleg nebunia asta - NU trebuie să ai cei mai mulți invitați. NU trebuie să ai cea mai pufoasă și sclipitoare rochie! Și NU trebuie să îți distrugi sănătatea ca să încapi în ea.

Într-o relație, cei doi nu vor fi niciodată egali. Nici veniturile nu vor fi egale. E pur și simplu o investiție proastă. E ca și când te înscri la ruleta rusească și butoiul este plin.

Iar căsătoria înainte de 25 de ani mi se pare o prostie. Sau poate cred asta pentru că e a doua oară când se întâmplă ca un el să ceară pe altcineva, nu pe mine...

Pământ către Delft

ce program ai iarna asta?

Unul mult prea încărcat, prea plin pentru tot ce ar trebui să  fac. Unul care include o pisică pentru o scurtă perioadă. Terapia cu blăniță este cea mai bună.

Am un program care cere zile de 36 de ore, minim. Și toate lucrătoare. Vreau să fac prea multe și simt că nu-mi ajunge viața. Viața mi se scurge prin tălpi. Și în loc că îmi iau eu seva de la planeta asta, simt cum mă suge înapoi. Și din o pajiște infinit de verde devin un asfalt călcat în picioare, plin de scuipat și de gumă mestecată,

pff..o sa iti fac o vizita intre craciun si anul nou

Nu știu dacă vreau să te văd, pentru că va fi cum a mai fost. Și cel mai probabil ai nevoie, deja, de o categorie a ta...doar pentru tine, așa cum aș fi vrut eu, cândva, să fiu...

approuvé CNIL

Pour un plus de clarté, merci de lire attentivement ce que je vais écrire. 

Lis tous ça à haute voix, en français, pour qu'on s'assure de la bonne compréhension...

Mi-am promis, când eram mică, că nu voi accepta să fiu într-o relație în care unul dintre noi să fie inferior celuilalt. Cei 7 ani de acasă (mai mult decât suficienți) mi-au arătat că diferențele vor face ca, în cele din urmă, unul să sufere. Și am zis că eu și partenerul meu vom fi egali.

Am visat că eram egali - amândoi ne înșelam partenerii și ne mințeam reciproc că cealaltă relație s-a terminat. A fost mai real decât ar fi trebuit și, în lumina ultimelor 2 luni, ceva s-a schimbat. Am devenit egali, sau aproape. Așa zice lumea, deși știm toți că nu este așa, că nu va fi niciodată așa. Iar în vis eram la fel.

Ți-aș zice să nu te mai uiți la mine, să nu mai faci cu ochiul, din reflex, atunci când încerci să îmi explici ceva sau când îmi dai dreptate. Să vorbești cu mine normal, fără teamă că nu o să înțeleg nimic. Să faci glume și pe seama mea, ca să văd că mă consideri egală cu ceilalți și că nu mă vezi ca pe o ființă rece, calculată, serioasă și pe care te poți mereu baza. Chiar dacă așa sunt, mi-aș dori să nu fiu. Să îmi poți face și mie observații, să râdem, să te bagi în seamă fără să te temi că te voi lăsa pe dinafară.

Je ne suis pas ce que tu attends de moi.

La nivel administrativ, frivol, suntem egali. Dar ție oricum îți e egal.

Înțeleg

Un pic prea târziu, dar am înțeles ce ai simțit tu când ți-am zis că plec din țară într-o lună, pentru un an.

Mi-a spus și el mie, pleacă luni pentru doi. Și în momentul ăla m-am gândit ce greu îmi va fi să nu îi zic nimic. Să nu știe. Să nu schițez niciun gest, ca el să nu plece cu părere de rău. Așa cum am făcut-o și eu. În schimb, el nu va plânge după mine în momentul în care se va îmbarca și nici atunci când va ajunge acolo.

La fel ca el, atunci și eu simțeam că nimic nu este mai important. Dar față de mine, el nu va regreta nimic. Nici măcar noaptea în care am dormit împreună, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici dimineața în care eu am plecat și apoi nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Acum e diferit. Acum tu nu vei reuși să umpli ca atunci 2 ani din viață ca eu să nu mai am nevoie de el. Pentru că în momentul în care am ajuns acolo, ecuadorianul Xaime semăna cu el. Și la petrecerea din Urzaiz 42 la el m-am gândit, nu la tine. Iar când m-am întors el a fost singurul care mi-a ascultat avid poveștile despre Vigo. El a fost singurul care a vrut să știe mai multe, deși trecuse deja un an de când revenisem.

Nici nu a fost în stare să zică ceva aseară, după ce a plecat. Doar se uita înapoi, la mine, ca și când avea multe să îmi spună și nu îndrăznea. În doi ani va uita ce avea să-mi spună. Iar ultimele mele cuvinte către el nu au cum să fie hai pleacă odată! și ultima dată când l-am văzut nu trebuie să fie cu ochii mari, în spatele lentilelor, la volan, plecând.

Acum înțeleg cum te-ai simțit când am plecat, când am ajuns acolo, când uitam de tine. Dar nu voi știi niciodată cum te-ai simțit când m-am întors.