Demult, foarte demult, a fost un băiat cu care puteam vorbi despre orice. Fără probleme, fără griji și fără flirturi. Băiatul ăla mi-a fost prieten. Băiatul ăla nu a fost singurul. Și la fel ca ceilalți, a ieșit de acolo pentru a deveni mai mult. Am mâncat zeci de kilograme de înghețată împreună. Sute de salate, mii de bomboane.
Istoria nu se repetă, doar istoricii. Și nimeni nu învață din trecut. Nu vreau mai mult, ci vreau altceva.
Vreau să urc în mașina neagră, într-o seară de vară, cu muzica la maxim, părul desfăcut, unghiile colorate și scoase afară pe geam. Să trecem în viteză pe lângă lanuri cu maci. Să ne ajungă doar uitatul unul la celălalt.Să ajungem departe, unde nimeni să nu știe că existăm și doar să stăm pe o bancă și să vorbim... pentru că nu suntem nici măcar așa de buni prieteni încă încât să ne permitem anumite glume.
Copilul din mine nu se bucură la ambalaje. Copilului din mine nu îi pasă de astfel de banalități, oricât de mult am încercat să fiu superficială și să scap gândindu-mă că nu arată așa cum mulți și-ar imagina. Sau cum arăta acum câțiva ani. Ambalajul este neimportant, atâta timp cât ce ascunde ți se potrivește perfect.
skip to main |
skip to sidebar
