Blocat

Nu te pregateste nimeni pentru momentul in care ramai singur si cel care te-a lasat in urma o ia inainte.
Nu este vorba de competitie, de cine isi revine mai repede ; este vorba despre faptul ca cel cu care iti doreai totul nu mai vrea nimic cu tine. Tu ramai blocat, la propriu, uitandu-te la ultimele mesaje, si il blochezi, pentru ca nu ai suporta sa vezi ca altcineva o sa ii dea tot ce isi doreste.
Renunt la cafea, de orice culoare, de orice fel, pentru ca o inima nu poate sa duca toata tristetea si singuratatea.
Si astept momentul in care, cum zice aici, o sa pot zambi din nou. Pentru moment, sunt bine, dar nu sunt fericita. Nu am mai fost de multa vreme.

Ancora

Într-o lună de zile îmi voi lua din nou casa în spinare și voi pleca la drum. Voi merge acolo unde ei gândesc ca mine, unde sunt la fel de meticuloși, atenți la detaliu și atât de respectuoși cu termenele de livrare.

Mă voi întoarce apoi, aici, la Iași, însă într-un alt apartament. Toate amintirile pe care le-am acumulat în patul din care scriu vor fi mai departe de mine.
Voi mai sta aici o vreme, nu aș putea spune cât, nu mult oricum. În iunie voi fi, din nou, sper, în altă parte, luând-o de la zero.

Nu am avut niciodată ancoră. Am fost nestatornică, din toate punctele de vedere. Nu am reușit niciodată să devin parte integrată din ceva. Însă mereu m-am adaptat. Adaptarea a devenit un stil de viață, un joc al imitării pentru a nu fi exclusă.

Am nevoie de o ancoră, am nevoie ca apa să se miște în jurul meu, să simt valurile, să mă legăn în larg și totuși să rămân pe loc. În curând o să am o ancoră, pentru totdeauna.

Discuția în care ne construiam o casă

Acum 5 ani, visam la ceea ce acum ne dorim amândoi. Visam că ne construiam o casă.
Erau vise modeste, la fel ca viețile noastre de atunci. Îmi imaginam, pe vremuri, că nimic în afară de mine și cu tine nu ar conta.

Acum discutăm despre o casă cu etaj. Dormitoare pentru musafiri și spațiu pentru chestii utile dar pe care nu le vrei la vedere când vine cineva la tine.
Am stabilit că avem nevoie de 5 dormitoare. Niciunul pentru copii. O baie mare, pentru noi, cu vedere la niște brazi înalți și verzi mereu. O bucătărie în care să încăpem mai mulți, și o cameră în care să putem lua cu toții masa. O terasă amenajată pentru bătrânețile noastre pe care le vom petrece împreună, afară, la aer, privind cerul.
Nu vrem foișor, vrem un fel de dining în aer liber, cu doi pereți și acoperiș, cu un grătar, masă, scaune și divane.
Vrem un câine. Mare și lățos, care să alerge pe afară. Și o pisică leneșă care să stea la noi în brațe și care să umple golul tău.

Acum 5 ani, visai la ceea ce eu nu cred că îți pot da vreodată.

Backspace

Încep propoziții. Șterg totul.

Gândesc în română ceea ce aș putea exprima mult mai ușor și mai simplu în engleză. Mă apuc să scriu și câteva minute mai târziu îmi dau seama că iară mă uit la un punct fix pe podea și că trebuie să dau repeat la melodie.

Revin la ideea inițială și schimb tastatura, din franceză în română. Mă gândesc la muncă, din nou, singurul lucru care mă ajută să uit, și în același timp lucrul care îmi aduce aminte, când merg cu mașina la birou, trecând de Otopeni.

Este primul februarie după atâția ani când nu am nicio poveste nouă de spus. Dacă să merg înapoi înseamnă să șterg... nu, mulțumesc!

Somn ușor

Pentru prima dată, am rămas peste noapte. M-ai lăsat, nici nu prea mai aveai ce să spui când m-ai văzut doar în chiloți și cu tricoul tău pe mine. Tricoul pe care l-ai purtat aseară, care încă mirosea a parfumul care îmi dă sistemul peste cap chiar dacă nu îl porți tu și care să face să tresar în metrou, la terasă sau pe stradă.

M-ai luat în brațe și mă mângâiai pe păr. Îmi spuneai să nu plec, sau că dacă plec o să vii la mine pentru că nu ai văzut niciodată Lisabona. Apoi ai adormit. Te-am privit mult și nu puteam să adorm pentru că era prima dată când foloseam patul ăla la altceva.

Te-ai uitat la mine și ai început și îmi vorbești în franceză. Fluent, somnoros, și zâmbind. Îmi povesteai despre când vroiai să vii la mine la Paris. Și în Spania. Apoi m-am trezit.

Spre dimineață, mi-ai zis din nou să nu plec, dar de data asta să nu plec de la tine, pentru că trebuie să lucrăm la relația noastră. Care relație? Cea cu du-te-vino de mulți ani încoace. Ar trebui să fim împreună. Alt scenariu nu vezi. Am vrut să te iau în brațe. Dar erai cu spatele la mine, încă dormeai și mi-am dat seama că din nou am visat.

Am visat și că mă trezeam și mă priveai. Lumina inunda camera. Ți-am zis să facem micul dejun și ai fost de acord. Omletă și suc de portocale. În schimb, m-am trezit pentru că a început să cânte o muzică pe care nu știam că o asculți. Camera imensă era acum ordonată. Hainele nu mai erau pe jos, prosopul nu mai era pe partea mea de pat. Tu nu mai erai gol lângă mine. M-am ridicat și am venit la tine, te-ai uitat la mine, fără ochelari pentru că acum nu mai porți. Te-ai uitat la mine cum mă îmbrac și plec. De obicei încerci să mă săruți când vreau să plec, iar eu întorc obrazul. Tu ai întors roata de data asta.


Aici aș fi vrut să mă trezesc, dar am  deschis ușa apartamentului, am închis ușa taxiului și am plecat acasă. Singură.

Near-death experience

Avionul în care m-am urcat abia fusese „reparat”. Nu am decolat pentru că nu putea să plece de la sol.
Și totuși m-am urcat în el, cu inima cât se poate de ușoară, cu gândul că dacă ne prăbușim (speram totuși, puțin probabil)... asta e.
A fost pentru prima dată în zecile de zboruri când nu mi s-a făcut un gol în stomac când a decolat și când am prins turbulențe. Și nu am simțit nimic când am aterizat cu bine.
Viața nu mi-a defilat în față, nu m-am gândit cu regret la nimic. Nu m-a purtat gândul la niciunul dintre ei. Totul s-ar fi încheiat la fel cum a început - din nimic.

Nu e nimic schimbat acum, nu vreau să fac nimic deosebit, să recuperez din anii pe care unora li se pare că i-am pierdut, nu mă gândesc cu groază la următorul zbor, și am uitat deja fețele terifiate ale celor care erau lângă mine. Tot ce urcă trebuie să și coboare, într-un fel sau altul.

Pe ușă

Ca om care scrie, îmi este greu să mai pun aici totul. Pentru că în ciuda liniștii de la suprafață, curenți calzi și reci s-au făcut simțiți în adâncuri.

Ca om care scrie, am impresia că am scris eu totul. Că am pornit singură la drum lung și mi-am dat seama, uitându-mă în spate, că el e cu altcineva. Nu știu cum s-a întâmplat. Când?

Vreau obiectivitate, vreau adevărul gol, deși pentru moment nu sunt în stare să îl accept. Nu pot să accept că dintr-o dată nu mia sunt centrul cuiva, nu mai sunt interesul cuiva. Și că altcineva ocupă acea jumătate de pat.

Doar nu credeai că o să stea o viață după tine. Și nici nu îmi doream. Nu îmi doresc nici acum. Vreau libertate - libertatea de a alege. Dar ei și-au făcut alegerile. Fără să țină cont de mine, așa cum nici eu nu am ținut cont de ei.

Ca om care scrie, mă frământ pentru că eu ar trebui să fiu cea care pune ultimul punct pe foaie. Doar eu sunt cea care a creat totul. Dau vine pe Hollywood, pe literatură. Pe alții și în același timp pe ei.

Ca om care scrie, nu pot decât să mă gândesc că totul a fost doar în mintea mea. Și atunci cum de am niște magneți de frigider în plus, pe ușă?

Iadul pare de departe Rai

Am scris foarte mult, despre multe și despre mulți.

Rămân însă și mai multe despre care nu pot scrie. Vorbesc cu mine, mă cert cu mine, îmi reproșez. Formulez sentimente, caut melodii care se li se potrivească. Playlist-ul meu mă urăște. Îmi trage câte una în stomac. Imagini care să descrie mai bine decât 1000 de cuvinte ceea ce îmi trece prin cap. Compun propoziții. Lungi, scurte, clare și pompoase. Apoi ajung în fața tastaturii și o gumă imaginară sterge tot ceea ce cred, ce gândesc, ce simt.

E frig afară. E lună plină și stau la colț. Drept pedeapsă, îmi defilează prin fața ochilor, când privesc în gol prin ușa mare de sticlă de la balcon, Mihaii, Alini, Radu, Cristi, Alex D. Iar el stă fix, în patul din stânga. E frig, mi-au înghețat picioarele și îmi singură mușc buza de jos, pentru că el a încetat să o mai facă.

Fără gust, fără parfum. Fără durere sau plăcere fizică. Fără gol în stomac. Fără aritmie și fără febră musculară. Și totuși unele palme dor mai tare.

Între friendzone și clișee

Demult, foarte demult, a fost un băiat cu care puteam vorbi despre orice. Fără probleme, fără griji și fără flirturi. Băiatul ăla mi-a fost prieten. Băiatul ăla nu a fost singurul. Și la fel ca ceilalți, a ieșit de acolo pentru a deveni mai mult. Am mâncat zeci de kilograme de înghețată împreună. Sute de salate, mii de bomboane.

Istoria nu se repetă, doar istoricii. Și nimeni nu învață din trecut. Nu vreau mai mult, ci vreau altceva.

Vreau să urc în mașina neagră, într-o seară de vară, cu muzica la maxim, părul desfăcut, unghiile colorate și scoase afară pe geam. Să trecem în viteză pe lângă lanuri cu maci. Să ne ajungă doar uitatul unul la celălalt.Să ajungem departe, unde nimeni să nu știe că existăm și doar să stăm pe o bancă și să vorbim... pentru că nu suntem nici măcar așa de buni prieteni încă încât să ne permitem anumite glume.

Copilul din mine nu se bucură la ambalaje. Copilului din mine nu îi pasă de astfel de banalități, oricât de mult am încercat să fiu superficială și să scap gândindu-mă că nu arată așa cum mulți și-ar imagina. Sau cum arăta acum câțiva ani. Ambalajul este neimportant, atâta timp cât ce ascunde ți se potrivește perfect.

Rezistența

Nu sunt imună, sunt doar puțin defectă. Sau așa ar zice alții.

După ani de „evoluție”, am ajuns, la fel ca un animal rănit de prea multe ori, să am un sistem de apărare. Unul complicat, ce trece neobservat de adversar. Mai greu este atunci când emoția, durerea, bucuria pe care involuntar le experimentez sunt bune... sau măcar normale.
Mai greu atunci când mama a avut accidentul și a rămas fără rotulă și a ajuns la spital și eu m-am întors în camera mea pentru că trebuia să termin capitolul de citit, nu puteam lăsa lucrurile la jumătate.
Mai greu a doua dată când am găsit-o pe mama, pe jos, într-o baltă de sânge în camera ei (pata este încă pe mocheta gri și nu mă lasă să uit). Am luat-o personal, de ce nu mi-a zis și mie că nu e bine ? De ce a trebuit să aflu ultima, în felul ăsta ?
Mai greu când cineva din grupul meu de prieteni tocmai a fost ucis, într-un accident rutier. Și n-am simțit nimic până ieri când a fost înmormântarea. Și mi s-a făcut rău. Greață, amețeală, dificultate în a mă ține pe picioare, în a respira, în a vorbi. Febră chiar. Abia atunci am conștientizat că omul ăla nu mai este și că nu-l voi mai vedea niciodată. 3 zile mai târziu.

Procesul

Între trecut și niciun viitor, în Piața Victoriei, fără pic de glorie.

Mă trezesc din când în când spunând cu voce tare că nu am ce zice. Am ajuns să nu mai pot spune nimic, să nu mai pot scrie nimic. Să mă gândesc că dacă nu am văzut raportul de trimitere al mesajului, nici nu a fost trimis, apoi îmi amintesc că am văzut în detalii că l-a primit imediat. L-a primit, a închis telefonul și a plecat.

Nu mai vreau să scriu, nu mai pot să scriu, melodiile mi se par suficiente. Las pe alții să îmi urle gândurile la maxim, să îmi deranjeze vecinii. Eu mă baricadez sub pătură, îmi strâng genunchii la piept și mă blamez pentru prostia mea.

De ce mă chinui să fiu monogamă dacă e clar că nu asta vreau. Și mai mult, de ce dracului îmi iese? Să fi fost făcută pentru a fi într-o relație (se gândi ea după 4 ani)? Sau e pur și simplu o coincidență? Recunosc, nu am ce-i reproșa, în afară de faptul că nu își spală vasele și că atunci când pleacă dimineața mă pupă și, fără să vrea, mă trezește. Și că-și lasă încălțămintea în drum. Sau că nu răspunde la telefon, feri-l-ar sfântu. Dar nici eu nu sunt perfectă.

Și totuși, realizez că iar am deviat de la subiect și revin - e clar că vreau altceva și e cu atât mai evident că nu știu să formulez ce vreau.

Because all things are great either because they are new or because they are really great! Și mi-e dor să nu mai aud româna! Să nu știu limba. Să zâmbesc ca tembela pentru că nu înțeleg ce a zis. Și asta se poate întâmpla în foarte puține țări, and one in particular pops up in my mind...

Mai nou îmi plac lalelele.

Statui triste

Are 23 de ani și un pic, dar nu vrea ca nimeni să afle. Mai toți știu, cum i-a lăsat să creadă, că are 27 - era mai simplu decât să îndure faptul că este, ierarhic doar, superioară lor, deși cu mult mai tânără.
A fost suficient să treacă prin respingerea și refuzul celorlalți. Și în fiecare zi trebuie să uite că ei nu au vrut-o acolo, în scaunul acela de pe colț, cu vedere de ansamblu, responsabilă de soarta lor. Și zâmbetul care acum 6 luni era real acum este un spasm.

Nu uită de la ce birou a plecat, dar nici nu se poate întoarce la el, trebuie să se supună regulilor pe care trebuie să le aplice.

Are 23 de ani și un pic și știe despre viață mai mult decât și-ar fi dorit vreodată. De fiecare dată când cineva glumește la adresa mâncării gătite cu care se laudă se gândește că a fost nevoită să învețe să facă mâncare pentru a supraviețui, pentru că mama ei a plecat iar tatăl ei nu știa să pună nimic pe masă. Dar ei nu trebuie să știe. Și pleacă privirea ca ei să nu vadă că îi sticlesc ochii a lacrimi.

Are un loc de muncă fără program fix, de luni până duminică, o zi de salariu fixă  și bonuri de masă. Îi place să se piardă în magazinele mari, cum e noul Mega Image de la Gemenii. Care sunt șansele ca cineva să o vadă? Mai mult, mereu a evitat să iasă în evidență prin haine, machiaj sau accesorii. O altă față în mulțime. O altă pereche de ochelari.

Nu prea mai știe ce să facă, acum că tot ce i-a rămas este munca. Sigur un alt master, în toamnă. Poate școala de șoferi dar îi este prea frică de responsabilitatea asta. E singura de care se teme. Dar i-ar plăcea să poată da muzica la maxim și să se plimbe noaptea prin București, singură între atâția oameni.

Nu v-am mai povestit de multă vreme despre Alexandra. Pentru că nici Alexandra nu mai povestește despre ea.

Recurent

Dar în Franța nu stai decât 3 zile? Poate îți fac o vizită.

Am primit un costum pe care va trebui să îl modific. Este foarte mare iar eu prea slăbită. Încerc să merg pe sârmă. Într-o mână am munca. Într-alta maserul. Și încerc să nu-mi cadă relația de care mă țin cu dinții. Și mă obosește.

Involuntar, nu mai arăt cum aș vrea. Recunosc și eu, într-un final că poate mi-ar sta mai bine dacă aș mai pune pe mine. Dar singurul lucru pe care-l vreau pe mine acum este acel costum, pe care-l voi purta în Franța, în delegație.

Iar când m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la jumătatea drumului, la un singur lucru m-am putut gândi, un lucru care s-a transformat într-o poveste. Eu, așteptându-l la aeroportul Charles de Gaulle. El, coborând. Noi, plecând cu un taxi în care se aude o melodie de-a lui Yann Tiersen. Turnul Eiffel. Cafenele, Parcuri, Champs Elysees. Iar la hotel, ajunși, vom fi fost din nou adolescenți. Ne vom fi purtat ca și când nu am mai văzut trupuri goale. Ca și când era primul sărut, prima îmbrățișare. Cearceafuri albe, o pilota mare și pufoasă, minim 3 perne. Și nicio haină.

Dar, din păcate. Nu am timp. Să visez. Să merg la aeroport. Să dorm. Și cu atât mai puțin timp de o escapadă în Nanterre.

Pe unii distanța îi ajută să ajungă mai aproape.

3D

Am ajuns, un pic mai devreme decât ar fi trebuit, în acel loc unde nimic nu pare să mai conteze. Am încercat să mă conving de ceva timp că asta e din cauză că am tot ce am vrut vreodată. Dar mi-am amintit că eu nu mă mulțumesc ușor. Că eu nu renunț.

Am renunțat să mai scriu, pentru că nu aveam, pur și simplu, despre ce. Am renunțat să mai visez, pentru că aveam tot. Am renunțat să mă lupt pentru că oricum luptam cu morile de vânt.

Eu nu sunt așa. Eu nu eram așa și nu vreau să accept versiunea asta a mea. Am mai mult decât ar putea spune majoritatea celor de vârsta mea - slujbă (foarte) bine plătită, o relație serioasă cu un bărbat care vrea aceleași lucruri, două familii care mă susțin, oameni care mă respectă, oameni care au nevoie de mine. Și mă întreb uneori ce am de fapt? O slujbă pe care nu mi-am dorit-o, care se vroia temporară - cât se termin studiile, o relație despre care nu credeam că va rezista, două familii cu care nu pot să petrec mai mult de o zi pentru că îmi vine să mă urc pe pereți, oameni care dau impresia că mă respectă, oameni care în curând se vor descurca foarte bine fără mine.

Acum 5 ani eram blocată în trecut. Acum sunt obsedată de viitor. Și rar, foarte rar, îmi amintesc să trăiesc clipa.

Oamenii pleacă

A fost o vreme când plecam eu. Și nu din teama de a mă atașa de cineva, ci din teama că cineva se va atașa de mine. Mi-a fost greu să înțeleg că unii au nevoie de mine, chiar dacă doar fizic. Mi-a luat și mai mult să accept asta și să accept să fiu persoana de încredere a cuiva. Mai ales din moment ce nu simțeam aceeași pornire.

Poate am fost un pic ciudată de mică, de când nu aveam nevoie de altcineva ca să mă joc. Ba din contră, „ca să fie joaca mai frumoasă” cel care vroia să se joace cu mine trebuia să facă ce ziceam eu, să spună ce îi ziceam eu. dacă refuza, putea să plece, eu mă puteam juca și singură iar regulile a fi fost respectate.

Prima dată când m-am atașat de cineva, am plâns. Am plâns mult, foarte foarte mult. Și mi-am promis să nu mai fac greșeala. Cu nicio tabără. Fetele sunt chiar mai rele ca băieții. Și îmi ajungea cine eram. Dar nu ce eram și am făcut tot posibilul să mă ridic și să plec, să ajung departe.

„Cine se arde o dată suflă și în iaurt”, așa că nu te supăra pe mine, pentru că eu încerc. Suntem așa aproape în fiecare zi, și mă gândesc doar la ziua în care nu vei mai fi. La cum va fi apoi. Pentru că acea zi va exista. Și din instinct voi trece mai departe. Oamenii pleacă. Este un cerc vicios, un cerc perfect. Am văzut prea mulți plecând. Și sunt unii care urmează să plece definitiv.

Nu te poți pregăti pentru așa ceva. Sau așa crede restul lumii. Dar ce nu cunoști nu te poate pune la pământ. Voi jeli din simpatie. Morbid, e drept. Dar îmi amintesc visul în care el murea. Și deși, în vis, sufeream și în realitate transpirasem, îmi sărea inima din piept și plângeam, gândindu-mă la vis am realizat că nu aș face așa ceva. Ba chiar aș fi mai liniștită. Oamenii pleacă. O să pleci și tu.

ca chiorii

A trecut mult timp, dar unele lucruri nu se pot uita. Nu pot trece peste țipetele care mă îngrozeau și mă făceau să mă ascund, peste ușile trântite care mă făceau să tresar, peste cuvintele grele cu care a fost lovită sau peste gemetele de durere când totul se termina.

Așa că scuzați-mă, vă rog, dacă nu stau cu voi doar ca să vă aud certându-vă ca proștii pe niște fleacuri. Scuzați-mă pentru că am responsabilități și țelui. Scuzați-mă, dar totuși mie îmi este egal.

control

Pentru mine totul est o competiție. Totul. De la cine este mai înalt, la cine poartă mai mult la pantof, la cine găsește primul slujba visurilor sau care termină primul paharul de limonadă.

Prostii, uneori, dar este singurul motiv care mă face să mă trezesc dimineața. Cine spune că a intrat în competiție doar ca să vadă cum este, minte! Și sunt mulți ipocriți. Competiția, în sine, are avantaje, adrenalină, este amuzantă, distractivă. Distrugătoare. Și finalul este cel mai zemos. Nu contează drumul, ci unde ajungi. Indiferent de cât de mult te-ai învârtit în jurul cozii, de cât de mult te-ai stresat. Nimic nu mai contează atunci când câștigi. Pentru că meriți. Pentru că știi că ai făcut tot. Absolut tot pentru a câștiga.

Și când ai ajuns la un anume stadiu, în care doar câștigi, în care totul merge conform planului, îți dai seama că cei din jur, care pur și simplu nu înțeleg cât de important este, au plecat. Unii ar zice că e trist. Eu zic că este reconfortant. Pentru că nu trebuie să le spui tu că nu mai aveți nimic în comun. Vor fi făcut ei pasul pentru tine, tu ți-ai putut vedea de cursă și totul este bine.

Să câștigi mereu este obositor. Dar să pierzi în propria ta competiție este epuizant.

Ani

Până acum, viața mea nu s-a compus din ani, ci din ani de școală. Înainte să aflu atât de multe pentru ca între-un final să realizez că nu știu nimic nu...  nu existam. Eram doar o copilă de 6 ani care știa să scrie și să citească din curiozitate. Și care vorbea mult singură, se juca singură și putea îndeplini, în același decor, mai multe roluri.

Am fost un copil destul de agitat. Joaca era de fapt joc. Și jocul trebuia să fie jucat după regulile, sau mai bine zis, replicile mele. Le spuneam celorlalți ce trebuie să spună „ca să iasă joaca mai frumoasă”. Și ei s-au supărat și nu s-au mai jucat. S-au maturizat, ziceau ei. Credeau că dacă ești clasa a 5-a nu mai ești popular dacă te joci. Și am rămas, din nou, a mia oară, singură, cu pisicile mele, cu păpușile și cu podul pe care îl transformasem în casă. Mare a fost surpriza maică-mii când a văzut „instalația sanitară” de la „bucătăria” din casa mea. Nu o să fiu modestă și o să recunosc că mă pricepeam la asta. Jocul, încadrarea lui în spațiu, timp și context, era calitatea mea.

Ți-am zis, îți aduci aminte, că am schimbat școala la fiecare 4 ani. Și la fiecare 4 ani mergeam la școală mai departe de casa mea. Astfel că azi încă mai găsesc în pod jucării și rama patului, pătuțul în care stă o păpușă fără un ochi și masa de bucătărie care avea un raft secret. Intacte, pline de praf și de amintiri. Și gol. Pentru că nu mai aveam cu cine să mă joc. încă de pe atunci lăsam în urmă ce mă trăgea în jos.

Anii de generală... în anii de generală am fost o lipitoare. Am secat de sânge orice am putut. M-am înfruptat până am al refuz. Dar niciodată nu am întrecut propriile mele limite. De cele ale societății nici că mi-a păsat.

Liceul a reprezentat anii cei mai tulburați. Până mi-am găsit locul, s-a dus - abia am apucat să mă odihnesc un pic că am luat-o de la capăt. În liceu am fost îndrăgostită, poate că am și iubit dar nu îmi mai aduc aminte. Nu cred că am fost rebelă, ci doar ambițioasă. Nu am fost infidelă. Nu există așa ceva - pentru că dacă nu știi că ceva există, pentru tine de fapt nu există. Mai rău era atunci când nu exista și credeai că vezi semne peste tot.

Clasa a 10-a a fost cea mai grea. Apoi tot răul a fost spre bine.

Azi s-a mai dus un an. Și a fost penultimul meu an din viață.

Sunt aici

Nu știu unde ești tu. Nu mai știu nimic de tine. Dar eu sunt aici. Eu am rămas aici în sală, aici unde m-ai găsit. Mă plimb în continuare iar oglinzile astea par a fi de la circ. Sau așa sper. Realitatea actuală nu mai seamănă cu ce știam eu. Totul este deformat. Mă văd diformă. Diferită.

Tu, ei, voi, mereu vă plimbați pe aici. Și vă văd în oglindă, abia vă recunosc. Sala este acum formată din oglinzi care schimbă totul, un labirint.

Și sper că nu a fost așa mereu. Sper să pot rămâne aici și totul să revină la normal. La normalul cu care eram eu obișnuită.

dureri - 2

De nimic nu mi-e frică în afară de durerea fizică.

Am fost un copil care și-a trăit la maxim copilăria, care în adolescență se hrănea cu durere psihică iar acum sunt o tânără care se deplasează greoi, din cauza durerilor fizice.
Când eram mică, nu mă deranja dacă mă juleam când cădeam din pomul sau de pe gardul pe care eram cocoțată. Iar în liceu vedeam durerea ca pe o trezire la realitate. Acum merg precaut pe stradă, nu cumva să alunec, să cad și să-mi rup iară câte ceva. Pentru că doare, pentru că i-am văzut pe alții suferind, pentru că doctorilor nu le mai pasă. Și pentru că nu îmi place să iau pastile.
Mă uit uneori la emisiuni pe Discovery sau la House, și văd oameni tăiați, sângerând. Și durerea lor se transferă, o simt. Dacă îl taie pe picior, am impresia că simt sânge curgându-mi pe gambă.
Pot suporta durerea psihică, pentru că știu că e doar în capul meu, pentru că am control asupra ei. Pentru că asta nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să mă ridic din pat și să mă prefac că sunt bine.

Așa că spune-mi, te rog, dacă te doare, să nu stau cu impresia că mă minți...