Am ajuns, un pic mai devreme decât ar fi trebuit, în acel loc unde nimic nu pare să mai conteze. Am încercat să mă conving de ceva timp că asta e din cauză că am tot ce am vrut vreodată. Dar mi-am amintit că eu nu mă mulțumesc ușor. Că eu nu renunț.
Am renunțat să mai scriu, pentru că nu aveam, pur și simplu, despre ce. Am renunțat să mai visez, pentru că aveam tot. Am renunțat să mă lupt pentru că oricum luptam cu morile de vânt.
Eu nu sunt așa. Eu nu eram așa și nu vreau să accept versiunea asta a mea. Am mai mult decât ar putea spune majoritatea celor de vârsta mea - slujbă (foarte) bine plătită, o relație serioasă cu un bărbat care vrea aceleași lucruri, două familii care mă susțin, oameni care mă respectă, oameni care au nevoie de mine. Și mă întreb uneori ce am de fapt? O slujbă pe care nu mi-am dorit-o, care se vroia temporară - cât se termin studiile, o relație despre care nu credeam că va rezista, două familii cu care nu pot să petrec mai mult de o zi pentru că îmi vine să mă urc pe pereți, oameni care dau impresia că mă respectă, oameni care în curând se vor descurca foarte bine fără mine.
Acum 5 ani eram blocată în trecut. Acum sunt obsedată de viitor. Și rar, foarte rar, îmi amintesc să trăiesc clipa.
