Oamenii pleacă

A fost o vreme când plecam eu. Și nu din teama de a mă atașa de cineva, ci din teama că cineva se va atașa de mine. Mi-a fost greu să înțeleg că unii au nevoie de mine, chiar dacă doar fizic. Mi-a luat și mai mult să accept asta și să accept să fiu persoana de încredere a cuiva. Mai ales din moment ce nu simțeam aceeași pornire.

Poate am fost un pic ciudată de mică, de când nu aveam nevoie de altcineva ca să mă joc. Ba din contră, „ca să fie joaca mai frumoasă” cel care vroia să se joace cu mine trebuia să facă ce ziceam eu, să spună ce îi ziceam eu. dacă refuza, putea să plece, eu mă puteam juca și singură iar regulile a fi fost respectate.

Prima dată când m-am atașat de cineva, am plâns. Am plâns mult, foarte foarte mult. Și mi-am promis să nu mai fac greșeala. Cu nicio tabără. Fetele sunt chiar mai rele ca băieții. Și îmi ajungea cine eram. Dar nu ce eram și am făcut tot posibilul să mă ridic și să plec, să ajung departe.

„Cine se arde o dată suflă și în iaurt”, așa că nu te supăra pe mine, pentru că eu încerc. Suntem așa aproape în fiecare zi, și mă gândesc doar la ziua în care nu vei mai fi. La cum va fi apoi. Pentru că acea zi va exista. Și din instinct voi trece mai departe. Oamenii pleacă. Este un cerc vicios, un cerc perfect. Am văzut prea mulți plecând. Și sunt unii care urmează să plece definitiv.

Nu te poți pregăti pentru așa ceva. Sau așa crede restul lumii. Dar ce nu cunoști nu te poate pune la pământ. Voi jeli din simpatie. Morbid, e drept. Dar îmi amintesc visul în care el murea. Și deși, în vis, sufeream și în realitate transpirasem, îmi sărea inima din piept și plângeam, gândindu-mă la vis am realizat că nu aș face așa ceva. Ba chiar aș fi mai liniștită. Oamenii pleacă. O să pleci și tu.