Sindromul Paris

În Paris, ori de câte ori am fost (și în curând nu voi mai avea degete să număr) am ajuns la Turnul Eiffel deși nu am urcat niciodată. Mă mulțumesc cu a-l privi de la bază, din laterale, cu luatul prânzului la o terasă cochetă din împrejurimi. Nu de frică nu am urcat, ci pentru că de fiecare dată sunt singură. Paris nu este orașul în care să mergi singur. Dar ajuns acolo, singur, îți oferă alta viziune.

De câte ori am fost, am fost martor la o cerere în căsătorie sau la o ședință foto post-nuntă la Trocadero. Și niciodată nu am simțit nevoia de a lua pe cineva cu mine următoarea dată. 

Există două fețe ale Parisului. Parisul de la suprafață, plin de oameni fericiți că au ajuns acolo. Parisul interesant, pentru că la fiecare pas ai posibilitatea să vezi ceva unic. Mai există și Parisul subteran, cel al metroului și al RERului în care oamenii se înghesuie, cel în care tremură de frică la gândul că le pot fi furați banii, sau mai rău, actele. Parisul în care toată lumea se grăbește să ajungă undeva, și cel mai adesea la muncă.

Parisul cel dual, pentru mine, continuă să fie motiv de fascinație. Poate că am văzut deja tot ce era pe listă, dar nu am reușit încă să gust din toate felurile de mâncare. Nu am băut vinul care ar fi mers cu fiecare bucată de brânză. Și nu am ajuns acolo niciodată fără un plan anume, fără bilete de întors cumpărate din timp.

Nu am suferit niciodată de sindromul Paris, pentru că orașul ăsta este tot ce speram să fie. Nu m-a dezamăgit niciodată, nu ca oamenii cu care vroiam să merg acolo.

Swipe left

Nu mai știu ce îmi place și de mult nu am mai întors cu adevărat capul după cineva. Asta nu înseamnă că nu am mințile sucite, ci doar că altceva nu mă mai atrage.

Mi-am instalat Tinder la finalul anului după ce am fost cu niște prieteni în club, la o queer party. Tot ce am făcut a fost să las setările default și să-l las așa până am uitat că îl am, când am primit notificarea din imagine.

Până acum o singură persoană părea 'de dreapta', în rest am mi-a amorțit degetul dând doar spre stânga.

Motive de 'swipe left'

• Pozele de profil cu animale;
• poze de la plajă/bust gol;
• oricine are numele inversat cu prenumele;
• oricine nu are numele adevărat și are vreo balivernă care îi alimentează ego ul idiot;
• oricine cu descriere. de orice fel, chiar și una care e cât se poate de logică și sinceră;
• ochelari de soare;
• frizuri 'la modă'
• poze cu alți prieteni - tu care ești, mă?
• poze în/cu mașină;
• jobul (da, știu, dar dacă tot ar fi să mă întâlnesc cu cineva printr-o aplicație, măcar îmi permit să fiu și fițoasă);
• prea multe selfies;
• poze cu prietena de gât (SERIOS?);
• prieteni în comun - dacă cineva credea că ne-am potrivi, ne făcea deja cunoștință;
• oameni pe care a trebuit să îi concediez....
• poze de profil cu Isus...
• prieteni cu foști;
• poze cu copii, indiferent ai cui.

Nu am dat la nimeni nici like, nici superlike (orice ar fi asta). Și asta pentru că mi-e teamă de faptul că apoi ar trebui eventual să vorbesc cu ei. Și pentru că sunt o proastă superficială.

M-ai întrebat cum de încă sunt nemăritată

Pentru ca încă nu știu ce mă face fericită. Și aș vrea să aflu cât încă am libertatea de a explora tot ce se poate.
Pentru că încă nu știu cine mă face fericită. Nu vreau să fac un compromis.
Pentru că pentru mine căsătoria nu este o joacă.
Pentru că mi-e frică de divorț.
Pentru că nu pot să vizualizez pe cineva lângă mine în „ziua cea mare”.
Pentru că nu vreau copii.
Pentru că voi vreți.
Pentru că am citit prea multe cărți și nimic nu cred că va egala vreodată poveștile alea.
Pentru că mai mult mi-ar păsa de rochie și de petrecere decât de cel față de care îmi iau angajamentul.
Pentru că vreau să pot să flirtez fără să mă simt vinovată. Să ajung dimineața acasă fără să dau explicații. Să dispar de pe fața pământului cu zilele. Să mă reinventez. Să redevin eu.
Pentru că din când în când apari tu. Și două săptămâni nu am nimic. Renunț la principii, renunț la haine, renunț la el și la biletul de avion. Și aș face orice numai să te conving să te mai culci o dată cu mine, să mă faci să tremur, să țip de plăcere și de ciudă a doua zi.

De pe Coasta de Vest

Am fost în atâtea locuri amândoi, dar niciodată în același timp.

A ajuns într-o seară, din nou în acel apartament toxic, mare, gol și plin de dezamăgire. Și-a dat ochelarii jos și s-a uitat pe geam, dar de când nu a mai fost acolo i s-au triplat dioptriile. Nu mai vede bine și dă vina pe asta. Totul pare altfel, vede cu alți ochi.

Știa ce urma să se întâmple, știa că are să fie dezamăgită dar a continuat. S-a gândit c-o merită.

S-a apropiat de fereastră și a început jocul de-a cine cedează primul. Câte un pas din fiecare direcție, și dintr-o dată o căldură i-a ars mâna pentru că în frenezia fizică a uitat să ia mâna de pe calorifer.

A luat-o în brațe și a dus-o în patul înalt din cealaltă cameră. A scos cadoul pe care nu i l-a dat niciodată deși i-a spus că i l-a luat de Crăciun, acum câțiva ani - o pereche de cătușe metalice, reci, care nu au piedică de siguranță. Iar ea i-a mulțumit pentru cadou lăsându-l să-l încerce primul.

Hainele nu au început să zboare decât aproape o oră mai târziu.


Sex. Dar nu despre sex este vorba, ci de a restabili o ordine într-un univers dat peste cap de atâte ori încât excepțiile sunt reguli. Atracție mai presus de fizic. Pentru că fizicul nu o atrage, ba din contră. Este mai mult decât satisfacția fizică, pentru că nu o satisface deloc. Dar asta o lasă mereu cu dorința de a-și demonstra că poate găsi plăcere în orice.

S-a îmbrăcat la loc așa cum a văzut că fac amantele în filme, trăgându-ți languros dresul pe picior în penumbră, zâmbind și spunând că mâine îi va găsi sigur ceva uitat printre cearceafuri. Nu a stat nicio clipă pe gânduri dacă să rămână sau nu și nici nu i-a trecut prin cap că el ar vrea asta.

L-a lăsat să repare rama de pat și a dat să plece, să ia un taxi. A oprit-o și a încercat să o sărute, dar ea l-a pupat simplu pe obraz, a urcat în mașină și i-a zâmbit cu coada ochiului.

 Uneori poveștile sunt inspirate din realitate. Alteori, realitatea e inspirată din povești. Din basme.

Marsilia

Îmi fac din nou bagajul.
O să miroasă iar a mare, a sărat și a departe. O să fie soare, o să fie cum nu a mai fost de ceva vreme aici. Aici a fost întuneric, pe bulevarde puternic luminate nu ne mai vede nimeni, ne pierdem cu toții în beznă și facem chestii nesăbuite, ascunzându-ne după un fular imens și după o glugă neagră.
Nu ne gândim că o să vină iară soarele, lumina zilei. Și atunci ce mai facem ?
O să mă plimb în port gândindu-mă că în ajunul Crăciunului m-am făcut nevăzută, la fel ca mai demult. Însă atunci dintr-o serie de întâmplări nu tocmai întâmplătoare am dat unul de altul.
Nu ai nevoie de o confidentă și eu nu am nevoie de un amic în plus. Ai nevoie de curajul pe care ți l-ai scris pe mână cu cerneală acum mulți ani. Ai nevoie să arăți respectul care e împletit acolo cu curajul. Și acum înțeleg - era ceea ce-ți lipsea. Iar eu prefer să mă lipsesc de toate astea.
Trag fermoarul și scot din sertar pașaportul. Cine știe unde mai ajung apoi?
Fără niciun „la revedere”.

Prea mult loc

Dacă la început ne ajungeau 2 metrii pătrați, acum cei 4 pe care îi avem sunt cât un ocean. Un ocean limpede, sărat, plin de pești, plin de creaturi, plin de cadavre ale celor cărora nu le-a fost frică să aleagă drumul cel dificil pentru a-și atinge idealul.

Oceanul ăsta e la îmbinarea a două plăci tectonice, iar apa caldă și cea rece par să nu se mai întâlnească. Suntem pe un teren neutru. Un teren pe care se mai joacă doar partide amicale. Nu mai există competiție, nu mai aclamă nimeni pe nimeni. Și nimeni nu mai cumpără bilete.

Mi-aș cumpăra un bilet dus către oriunde nu ești tu, către oriunde știu că nu te-ai gândi să mă cauți. Nu mai știu care e filmul tău preferat și nici nu cred că am știu vreodată ce aromă de înghețată ai alege între ciocolată și vanilie. Nu știu ce gen de muzică asculți. Nu știu nici măcar cum îți sună telefonul. Știu că nu mai sunt geloasă pe ea. Și asta e un semn rău. Nu îmi place să știu că nu am pentru ce lupta. Nu îmi place să primesc totul așa de-a gata.

Nu mai faci niciun gest un pic mai bizar. Nu mă mai aștepți la gară. Și asta a fost ultima lui greșeală. M-a lăsat să aștept la gară. Sute de oameni formau o tornadă care mi-a luat ce mai rămăsese din inimă și au dus-o departe. Un vârtej, un gol, amețeală și stare de vomă. Apoi nimic.

Garsoniera asta care părea suficientă, acum acoperă două lumi. Una în care este totul bine și merge strună. Și lumea mea.

Nobody's wife

Intrând în catedrală, mult mai târziu decât toți ceilalți, am făcut gălăgie. Și toți s-au întors să vadă cine  îndrăznit. Am râs cu poftă, și mi-am dat seama, și fără ochelari, că preotul se uită ciudat la mine. Am salutat pe toți pe care i-am recunoscut. Și am refuzat să mă închin.

Îmi place traiul în doi, cu Domnul Al. Îmi place să gătesc, de toate, oricând. Este o plăcere vinovată (și costisitoare). Îmi place să vorbesc despre noi, despre ce ne place, despre că am făcut și unde am fost. Dar nu sunt făcută din acel aluat. Iar aluatul încă de lipește de tava trecutelor obiceiuri.

Am obiceiul să mă îndrăgostesc pentru câteva zile, foarte intens, de câte cineva. Să visez cu ochii deschiși că se întâmplă inevitabilul. Că el vede și face ceva în privința asta. Niciodată nu este persoana cea mai potrivită. În general este cineva care stă în altă țară. Cineva însurat, nepotrivit, pe care nu suport, la care nu ar trebui să mă gândesc. Iar acum, inevitabilul l-a produs. Cineva apropiat. Cineva care arăta mai bine acum câțiva ani, acum a mai pus ceva pe el - și arată confortabil. Te îndeamnă la dormit în brațe. Cineva leu. Sau fecioară, la ora asta mi-e neclar. Cineva care ți-e dator cu un dans. Cineva care a rămas în urmă pentru tine, și nu a plecat cu ei. O persoană care, la fel ca mine, când prinde televizor, se uită la documentare, care poate purta o conversație, care recunoaște că nu știe să spună bancuri și care admite că deși răutăcioase, bancurile tale sunt bune.

Mă uitam în gol, în sala de gală din Brașov, la miri, la nuntași. Am realizat că nu pot fi eu pe tocuri, în alb, la ușă, zâmbind a prost și mulțumind lumii că a venit. Nu pot, pentru că treaba asta este serioasă. Iar eu pot fi serioasă, dar nu când îmi e frică că o să pierd tot.

Poate sunt ipocrită, mi-am găsit model de rochie, pentru orice eventualitate, de ceva vreme... Dar a văzut-o și el...

Nimic mai mult

Cărțile te fac neprost. Iar sexul opus, sau în unele cazuri persoanele de același sex, fiecare cu orientarea lui, te face prost. Prost rău. Prost ca în liceu.

Doar în liceu stăteam atât de mult pe messenger. Și aveam o imagine cu o fată tunsă scurt, cu părul mov. Fără status. Că nici el nu își schimba avatarul și nici nu punea ceva ca mesaj. Niciodată. Uneori avea Yahoo Radio. Fără vreo intenție, ascultam aceeași muzică și astfel aveam motiv să mă bag în seamă.

Sunt în stare de ebrietate, iar primăvara nici nu este încă aici. Nu am pe ce da vina, și îmi asum responsabilitatea. Poate nu ar fi trebuit să mă fi uitat niciodată la „Butterfly effect”. Acum psihicul nu mi-ar da palme.

În liceu eram proastă. În liceu am stat ore întregi cu el pe messenger, ca amici. Râdeam, povesteam, webcam , un Paște reușit, în care am rămas acasă pentru că aveam gâtul rupt, coloana tasată și orice mișcare bruscă a mașinii îmi dădea dureri cumplite. Multe calmante mai târziu eram în friendzone.

Și abia m-am dat seama de asta....

Trezirea

Toto, nu mai suntem de mult în Kansas. Și încep să cred că nici nu am fost vreodată, că totul este doar ce m-au făcut alții să cred că e Kansas. Dintr-o dată, fără niciun val, castelul e din nou nisip iar prințul este un broscoi. 

Cele mai bune lucruri sunt cele pe care nu le ai. Pentru că nu au cum să te dezamăgească. Pentru că nu ai idee despre cum sunt ele de fapt. Sau dacă ai avut parte de un demo, a fost de mult, foarte demult și oricum nu are legătură cu realitate. Lumea se schimbă, lucrurile se schimbă, tehnicile și ele.

Cele mai rele lucruri sunt cele pe care ți le-ai imaginat altfel, cele la care ai visat multă vreme și pe care ar fi fost mult mai bine să le lași așa. Pentru că de îndată ce vezi cum e, nu mai ai cum să schimbi, să uiți. Și rămâi cu un gust amar.

Aștepți multă vreme, mult prea multă vreme. Și totul începe bine. Cu o melodie din aceeași perioadă. Și te gândești cum și cât te gândeai pe atunci la asta. E acum, e aici, e real. Se întâmplă. Și nu are nicio legătură cu ce vroiai să fie.

De ce doar coșmarurile se continuă după ce adormi la loc? Și de ce atunci când ajungi să faci din vis realitate îți dorești să nu fi visat măcar? E prea târziu arunci când îți dai seama că ce aveai era mai mult decât suficient.

Pământ către Delft

ce program ai iarna asta?

Unul mult prea încărcat, prea plin pentru tot ce ar trebui să  fac. Unul care include o pisică pentru o scurtă perioadă. Terapia cu blăniță este cea mai bună.

Am un program care cere zile de 36 de ore, minim. Și toate lucrătoare. Vreau să fac prea multe și simt că nu-mi ajunge viața. Viața mi se scurge prin tălpi. Și în loc că îmi iau eu seva de la planeta asta, simt cum mă suge înapoi. Și din o pajiște infinit de verde devin un asfalt călcat în picioare, plin de scuipat și de gumă mestecată,

pff..o sa iti fac o vizita intre craciun si anul nou

Nu știu dacă vreau să te văd, pentru că va fi cum a mai fost. Și cel mai probabil ai nevoie, deja, de o categorie a ta...doar pentru tine, așa cum aș fi vrut eu, cândva, să fiu...

Una după alta

Mi-aș dori tare mult să fi fumat în momentul ăsta.

Așa aș avea un motiv mai bun să ies pe balcon. Nu este deloc o zi bună să fi rămas fără vin. Și asta de întâmplă rar, și doar în momente inoportune. Nu-mi plac despărțirile, nici măcar pentru o săptămână. Fiecare este, desigur, liber să facă ce vrea cu viața sa, dar vă rog, nu o dați pe a mea peste cap mai mult decât este.
Nu am avut o relație. Nu una oficială, cum ar fi trebuit. Poate și pentru că nu aveam de ce. Pentru că mie, Dana mi-a fost suficientă. Dar acum că nu îmi mai sunt eu suficientă ei, încerc să evit legăturile cu oamenii. Nu am fost niciodată bună la legat prietenii. Și când nu știam suficient de bine persoana, când nu mă simțeam suficient de în largul meu să povestesc, ascultam. Nu, nu sunt deloc un bun ascultător. Nu sunt deloc genul de om care să facă schimb de politețuri în tren, în autobuz. Sunt genul de om care își crează o impresie din prima și nu o schimbă pentru nimic. Sunt omul din autobuz care râde pentru că prezentatorul emisiunii de dimineață de la radio este ilar și cel care se uită urât la alea cu șuncile pe afară, fără să se teamă că „dom'șoara” o avea prieteni cuțitari.

Sunt multe pe care nu am apucat să le facem. Iar tu te îndepărtezi de mine fix pentru că eu mă apropii prea tare?! OK, dacă tu nu mă vrei, eu te vreau. Departe!

Revenind la Dana ... oare o să revină și ea la mine? Eu am ajuns ea. Iar ea a devenit eu.

Am nevoie de stabilitate, iar dacă tu nu ești ancora mea... te voi arunca peste bord oricum.

approuvé CNIL

Pour un plus de clarté, merci de lire attentivement ce que je vais écrire. 

Lis tous ça à haute voix, en français, pour qu'on s'assure de la bonne compréhension...

Mi-am promis, când eram mică, că nu voi accepta să fiu într-o relație în care unul dintre noi să fie inferior celuilalt. Cei 7 ani de acasă (mai mult decât suficienți) mi-au arătat că diferențele vor face ca, în cele din urmă, unul să sufere. Și am zis că eu și partenerul meu vom fi egali.

Am visat că eram egali - amândoi ne înșelam partenerii și ne mințeam reciproc că cealaltă relație s-a terminat. A fost mai real decât ar fi trebuit și, în lumina ultimelor 2 luni, ceva s-a schimbat. Am devenit egali, sau aproape. Așa zice lumea, deși știm toți că nu este așa, că nu va fi niciodată așa. Iar în vis eram la fel.

Ți-aș zice să nu te mai uiți la mine, să nu mai faci cu ochiul, din reflex, atunci când încerci să îmi explici ceva sau când îmi dai dreptate. Să vorbești cu mine normal, fără teamă că nu o să înțeleg nimic. Să faci glume și pe seama mea, ca să văd că mă consideri egală cu ceilalți și că nu mă vezi ca pe o ființă rece, calculată, serioasă și pe care te poți mereu baza. Chiar dacă așa sunt, mi-aș dori să nu fiu. Să îmi poți face și mie observații, să râdem, să te bagi în seamă fără să te temi că te voi lăsa pe dinafară.

Je ne suis pas ce que tu attends de moi.

La nivel administrativ, frivol, suntem egali. Dar ție oricum îți e egal.

Oamenii pleacă

A fost o vreme când plecam eu. Și nu din teama de a mă atașa de cineva, ci din teama că cineva se va atașa de mine. Mi-a fost greu să înțeleg că unii au nevoie de mine, chiar dacă doar fizic. Mi-a luat și mai mult să accept asta și să accept să fiu persoana de încredere a cuiva. Mai ales din moment ce nu simțeam aceeași pornire.

Poate am fost un pic ciudată de mică, de când nu aveam nevoie de altcineva ca să mă joc. Ba din contră, „ca să fie joaca mai frumoasă” cel care vroia să se joace cu mine trebuia să facă ce ziceam eu, să spună ce îi ziceam eu. dacă refuza, putea să plece, eu mă puteam juca și singură iar regulile a fi fost respectate.

Prima dată când m-am atașat de cineva, am plâns. Am plâns mult, foarte foarte mult. Și mi-am promis să nu mai fac greșeala. Cu nicio tabără. Fetele sunt chiar mai rele ca băieții. Și îmi ajungea cine eram. Dar nu ce eram și am făcut tot posibilul să mă ridic și să plec, să ajung departe.

„Cine se arde o dată suflă și în iaurt”, așa că nu te supăra pe mine, pentru că eu încerc. Suntem așa aproape în fiecare zi, și mă gândesc doar la ziua în care nu vei mai fi. La cum va fi apoi. Pentru că acea zi va exista. Și din instinct voi trece mai departe. Oamenii pleacă. Este un cerc vicios, un cerc perfect. Am văzut prea mulți plecând. Și sunt unii care urmează să plece definitiv.

Nu te poți pregăti pentru așa ceva. Sau așa crede restul lumii. Dar ce nu cunoști nu te poate pune la pământ. Voi jeli din simpatie. Morbid, e drept. Dar îmi amintesc visul în care el murea. Și deși, în vis, sufeream și în realitate transpirasem, îmi sărea inima din piept și plângeam, gândindu-mă la vis am realizat că nu aș face așa ceva. Ba chiar aș fi mai liniștită. Oamenii pleacă. O să pleci și tu.

ca chiorii

A trecut mult timp, dar unele lucruri nu se pot uita. Nu pot trece peste țipetele care mă îngrozeau și mă făceau să mă ascund, peste ușile trântite care mă făceau să tresar, peste cuvintele grele cu care a fost lovită sau peste gemetele de durere când totul se termina.

Așa că scuzați-mă, vă rog, dacă nu stau cu voi doar ca să vă aud certându-vă ca proștii pe niște fleacuri. Scuzați-mă pentru că am responsabilități și țelui. Scuzați-mă, dar totuși mie îmi este egal.

Ipotetic vorbind

Ai mai tot ce ți-ai dorit vreodată. Mai demult ți-a plăcut cineva care nu te-a plăcut, sau care nu a știut să o arate. Și puf, totul a dispărut. Acum ai o relație fructuoasă, care te satisface din mai toate punctele de vedere. Și acea persoană, în mod miraculos, revine în viața ta pentru că într-o zi te plictiseai așa de tare, aveai atâta nevoie de ceva nou încât ai decis să o suni.

Dintr-o dată, persoana asta are impresia că tu nu mai ești într-o relație.Și tu lași să creadă asta în continuare. Te sună. Și te invită în oraș. Sau acasă, la o bere și un poker. Tu ce faci? Când te sună, stai de vorbă și râdeți? Vă povestiți chestii? Te întorci la „bunele obiceiuri”?

Vezi diferența între bine și rău, corect și greșit, pentru că ai câte un picior în fiecare parte. Și râzi ca prostul, zicându-ți că nu o să sari, ca mai demult, în extrema care nu trebuie. Zici că poți să te retragi la timp.

Tot auzi că dacă râzi cu cineva, cel mai sigur este ceva între voi. Ipotetic vorbind, urmează altceva. Dar unde se oprește ipoteza și când se pune problema? Pentru că, efectiv, cineva o să aibă mari probleme. Ipotetic vorbind.

Doamne ajută!

Aș putea să mă obișnuiesc cu o altă viață, să o iau mereu de la zero și să fiu mereu eu, fără să lezez pe nimeni.

În apa de 130 metrii adâncime ai timp de gândire, nu te chinui să te menți la suprafață, tot ce conta nu mai contează pentru că fiecare gură de aer sărat este prea curată pentru plămânii tăi terminați de București.Obligat-forțat stai în plută și vezi cât de senin este cerul. Și noaptea încă te dor membrele de la atâta încercat să ajungi înapoi la mal doar ca să te poți hidrata și apoi să intri înapoi în apa caldă.

Undeva, în România și totuși așa departe de români, este un ținut unde este bine, unde mănânci sănătate pe pâine, respiri sănătate. Aici nimeni nu spune „La revedere!” sau „O zi bună!”. Aici lumea crede în cu totul altceva față de ce suntem noi obișnuiți. Aici oamenii cânde se despart chiar vor binele celuilalt. Doamne ajută!

in vino veritas

Spaghete cu ou. Sos de roșii, ceapă verde, busuioc, usturoi, ardei gras, o cană de vin alb și parmezan. Și un pahar cu vin alb care să clătească gustul independenței.

De pe balcon văd multe, dar nimic clar. Îmi pun ochelarii, și văd trei puncte de reper în București și încă sunt pierdută. În blocul din față toți sunt, la fel ca mine, pe balcon, încercând să treacă peste săptămâna asta. Eu însă încerc să trec peste mai multe săptămâni. Sunt 10 luni de când împărțim casa. Și nu de puține ori mă întreb dacă o să te întorci aici după muncă. Și uneori sper să nu.

Oricât am vrea noi să credem asta, oamenii nu se schimbă. Niciodată. Doar cei care sunt pe dinafară au impresia asta. Vom fi ce am fost și suntem ce vom fi. Oameni nu se schimbă, oamenii devin ei.

Nu m-am schimbat, am primit șutul în fund necesar să fiu cine sunt, și mă ascund pentru că urăsc să fac complimente inutile, să vorbesc cu lumea, să povestesc viața mea. Îmi place să fiu singură și într-o oarecare măsură mă tem de asta. Am citit în cărți că nu poți de unul singur...

Așa că stau pe balcon și ți-am păstrat puțin din paste. Pentru că oricâtă pizza ai mâncat în oraș cu prietenii tăi, mereu vii acasă și vrei să guști ce am de oferit. Și apoi clătești totul cu o gură de bere vulgară.

Tu când mi-ai gătit ultima dată?

Portocale

Azi am vrut să ajung la Bookfest. Și am fost așa de aproape. Am ajuns în schimb în Herăstrău. Cu Portocale. Cum el stă în zonă, i-am dat un telefon și am ajuns să ne plimbăm cu bicicletele.

Nu, noi nu suntem prieteni. Nu am putea să fim vreodată după ce s-a întâmplat între noi ultima dată când am fost prieteni și apoi n-am mai vorbit 2 ani. Pentru că mie mi-a plăcut de el în urmă cu ...5 ani să fie deja? Oricum, în clasa a 12a. Iar lui am doar impresia că i-am plăcut de mine în anul I când îmi aducea portocale la facultate. În anul I de ziua lui am ieșit în oraș, la un bar la Victoriei. Apoi am alergat ca nebunii pe scările rulante de la metrou, prin intersecție și am urlat la Guvern precum lupii la lună. Și am plecat acasă și nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Prietenii nu se tachinează constant cum o facem noi. Nu ies în Fire doar ei doi și nu își doresc ca celălalt să nu accepte bursa în altă țară. Și prietenii își spun chestii, împărtășesc. În timp ce noi suntem singuri, telefoane nu sună niciodată și lumea care ne vede pe stradă, după ce am ieșit din bar râzând ca nebunii și cu o mână pe umăr, nu există. Chiar dacă lumea aia face parte din lumea noastră, cea de „acasă”.

O cură de fructe face minuni pentru sănătate. Mai ales dacă urmează să plece din țară pentru minim 2 ani.

acasă

Îmi amintesc cu drag de orașul în care am copilărit, dar prefer să uit de cel în care am crescut. Aș vrea să alerg din nou pe aleile parcului și să nu trebuiască niciodată să mă întorc acasă.

De câte ori vin, îmi aduc aminte de R. Și îl visez. Uneori greșesc eu, uneori greșește el - nici măcar în vis nu se mai poate repara răul.

De câte ori vin, îmi aduc aminte de nopțile pe care nu le putea dormi, numărând înapoi zilele care rămâneau până aveam să plec de aici. Îmi aduc aminte zilele pe care le blestemam, sperând să vină noaptea, să pot trăi în lumea pe care mi-o creasem în minte.

Nu pot să mă plâng, n-am avut o copilărie grea, plină de lipsuri. Am avut una normală, aș îndrăzni să zic chiar una fericită. Dar mereu am vrut mai mult. Pentru că îmi intrase în cap ideea că pot mai mult, că merit mai mult pentru că pot. Am crescut cu „După faptă și răsplată”, în teorie și în practică. 

Aș vrea să le mulțumesc celor care m-au desconsiderat, celor care n-au avut încredere în mine. Grație lor m-am autodepășit. Și aș vrea să le râd în față celor care m-au susținut, pentru că nu de susținere aveam nevoie, ci de combustibil pentru flacăra care mă propulsa.

Nu îmi este rușine că întorc spatele vulgarităților, ignoranței, „șmecheriei”. Nu sunt ca ei pentru că am ales să nu fiu. Fiecare și-a făcut alegerea și eu ales să nu bat pasul pe loc.

Nu aș schimba cu nimic ce am făcut, ce am fost și cine am ajuns. Aș schimba oricând bucuroasă faptul că trebuie să vin, din când în când, aici și că-mi aduc mereu aminte de toate astea.

evoluție

We grew up, we grew older, and then we grew apart.

Eu sunt mulțumită cu ce sunt, cu cine am ajuns să fiu.
Nu m-am temut de singurătate, ci chiar m-am bucurat de ea. Și nu mi-a păsat niciodată de ce ar putea crede alții, sau cel puțin nu cu voce tare.
Pentru că nimeni nu mă cunoaște așa cum sunt, pentru că nimeni nu știe cât îmi place primăvara și cum îmi amintesc de trecut. Pentru că toți au impresii despre mine și își dau cu părerea. Și pentru că, oricum, ei vin și pleacă. Și cel mai ascuțit instinct de-al meu este cel de autoconservare.

Nu-mi place să fac conversație. Nu îmi place să fiu sociabilă cu cine nu am ce discuta.
Personalitatea mea este cine sunt. Atitudinea mea depinde în funcție de cine ești tu.