Biblioteca

„Dacă ai citi o carte și ți-ai da seama că este despre tine, ai citi-o până la capăt?”

Dacă ar exista o carte despre mine probabil că aș citi-o. De curiozitate să văd cum mă văd ei.

Nu din lipsă de modestie spun că dacă fiecare ar scrie o carte despre mine, probabil ar exista multe. Și niciuna nu ar putea să spună adevărul.

Un anumit autor ar putea scrie mai mult decât alții, pentru că ar avea în primul rând ce scrie, și în al doilea talent. Mi-ar înșira povestea în mai multe volume, pe ani. O bibliografie cu citate originale, o carte făcută din scrisori pe care nu le-a pus niciunul dintre noi la poștă. Dar care au ajuns acolo unde trebuiau să ajungă.

Scrisorile mele sunt scrise de cele mai multe ori la lumina unei lumânări pentru a nu-i trezi pe ceilalți, scrise cu stilou și cerneală. Încercarea de a scris caligrafic ascunde urâțenia unor capitole.

Scrisorile lui vor fi reconstituiri pentru că nu mai are acces la ele, le-a transmis și rămân unele pe fundul mării, altele într-o cutie înfășurată în bandă adezivă ca să mă împiedice să o deschid. Și totuși o fac din când în când. Și-au păstrat mirosul pe care nu am cum să îl uit.

Ar fi cu siguranță cea mai citită trilogie din seria cărților despre mine. Iar eu nu aș mai lăsa-o din mână și nu mi-aș scoate-o din cap. Aș merge să caut autorul și să îi cer socoteală și un autograf.

Un alt autor ar putea scrie despre întâlnirea în zăpadă, despre sărutul de care îmi aduc aminte la fiecare primă zăpadă. Despre cum l-am făcut să nu mai aibă încredere în fete și cum acum nu se poate atașa de niciuna dar pe mine încă mă ține aproape pentru a vedea la fiecare pas ce am făcut. Acum, șase ani mai târziu, suntem prieteni foarte buni și apropiați, din păcate, și ne aducem aminte unul altuia de lipsurile pe care le avem și ne dorim să avem ce are celălalt.

Altul ar putea să scrie despre povestea furtunoasă și interzisă pe care am avut-o timp de câteva luni și care niciodată nu s-a concretizat prin nimic mai mult decât conversații pline de subînțeles. Ar fi singurul care ar putea scrie despre cum este să ai și să nu ai o relație cu mine. Primul care nu a avut parte de nimic și pentru care focul s-a stins fără o ploaie care să te facă să uiți de tine.

Ar fi o carte care încă se scrie, pentru că finalul nu îl vedem niciunul dintre noi. Trecutul, plin de aventuri ne urmărește și nu ne lasă să oprim nebunia asta de joc. Deși e clar că nu va câștiga nimeni niciodată. Este un joc în care toată lumea pierde mai mult cu cât crede mai mult că va câștiga.

Dacă ar fi să scriu eu o carte despre vreunul dintre voi, nu ați suporta să o citiți. Pentru că eu văd diferit și gândesc prea mult totul. Nu ați avea timp cât v-a mai rămas de trăit să o citiți și să mă convingeți să nu o public. Și v-ar mistui încercarea de a mă face să mai scriu una, complet diferită de ceea ce am trăit noi, cândva. Exact cum faceți cu blogul ăsta.

M-ai întrebat cum de încă sunt nemăritată

Pentru ca încă nu știu ce mă face fericită. Și aș vrea să aflu cât încă am libertatea de a explora tot ce se poate.
Pentru că încă nu știu cine mă face fericită. Nu vreau să fac un compromis.
Pentru că pentru mine căsătoria nu este o joacă.
Pentru că mi-e frică de divorț.
Pentru că nu pot să vizualizez pe cineva lângă mine în „ziua cea mare”.
Pentru că nu vreau copii.
Pentru că voi vreți.
Pentru că am citit prea multe cărți și nimic nu cred că va egala vreodată poveștile alea.
Pentru că mai mult mi-ar păsa de rochie și de petrecere decât de cel față de care îmi iau angajamentul.
Pentru că vreau să pot să flirtez fără să mă simt vinovată. Să ajung dimineața acasă fără să dau explicații. Să dispar de pe fața pământului cu zilele. Să mă reinventez. Să redevin eu.
Pentru că din când în când apari tu. Și două săptămâni nu am nimic. Renunț la principii, renunț la haine, renunț la el și la biletul de avion. Și aș face orice numai să te conving să te mai culci o dată cu mine, să mă faci să tremur, să țip de plăcere și de ciudă a doua zi.

Somn ușor

Pentru prima dată, am rămas peste noapte. M-ai lăsat, nici nu prea mai aveai ce să spui când m-ai văzut doar în chiloți și cu tricoul tău pe mine. Tricoul pe care l-ai purtat aseară, care încă mirosea a parfumul care îmi dă sistemul peste cap chiar dacă nu îl porți tu și care să face să tresar în metrou, la terasă sau pe stradă.

M-ai luat în brațe și mă mângâiai pe păr. Îmi spuneai să nu plec, sau că dacă plec o să vii la mine pentru că nu ai văzut niciodată Lisabona. Apoi ai adormit. Te-am privit mult și nu puteam să adorm pentru că era prima dată când foloseam patul ăla la altceva.

Te-ai uitat la mine și ai început și îmi vorbești în franceză. Fluent, somnoros, și zâmbind. Îmi povesteai despre când vroiai să vii la mine la Paris. Și în Spania. Apoi m-am trezit.

Spre dimineață, mi-ai zis din nou să nu plec, dar de data asta să nu plec de la tine, pentru că trebuie să lucrăm la relația noastră. Care relație? Cea cu du-te-vino de mulți ani încoace. Ar trebui să fim împreună. Alt scenariu nu vezi. Am vrut să te iau în brațe. Dar erai cu spatele la mine, încă dormeai și mi-am dat seama că din nou am visat.

Am visat și că mă trezeam și mă priveai. Lumina inunda camera. Ți-am zis să facem micul dejun și ai fost de acord. Omletă și suc de portocale. În schimb, m-am trezit pentru că a început să cânte o muzică pe care nu știam că o asculți. Camera imensă era acum ordonată. Hainele nu mai erau pe jos, prosopul nu mai era pe partea mea de pat. Tu nu mai erai gol lângă mine. M-am ridicat și am venit la tine, te-ai uitat la mine, fără ochelari pentru că acum nu mai porți. Te-ai uitat la mine cum mă îmbrac și plec. De obicei încerci să mă săruți când vreau să plec, iar eu întorc obrazul. Tu ai întors roata de data asta.


Aici aș fi vrut să mă trezesc, dar am  deschis ușa apartamentului, am închis ușa taxiului și am plecat acasă. Singură.

Ca în filme

Vreau să mergem împreună la film, într-o sală de cinema din aia veche, cu iz de demult. Să fim doar noi în sală, la un film nu musai siropos. Ci un film bun. Un film ca Les Misérables. Un film care să aibă o idee, actori, regie, scenografie. O poveste. Și, pe cât posibil, o traducere bună.

Vreau să te întinzi și apoi să lași mâna pe spătarul scaunului meu. Și să se audă pe fundal banda. Mi-e dor de filmele cu pauză pentru a derula banda. Popcorn cald și o seară ploioasă de vară ca tu să îmi oferi apoi haina ta. Apoi, când se va fi luminat, noi vom merge pe jos spre casă, de la Romană, pe Dorobanți și apoi vom trece prin parcul în care m-am îndrăgostit prima dată de tine. Prima dată, pentru că s-a întâmplat de mai multe ori. Tu te vei da peste cap să îmi găsești înghețată de lămâie iar eu o voi mânca oricum și pe a ta (că veni vorba, care e aroma ta preferată?).

Fiind mult prea energici, în loc să mergem acasă, vom merge în parcul în care m-ai lovit cu cuvintele „de-aia te iubesc!”. Același parc în care ai avut stop respirator când, câteva luni mai târziu ți-am zis și eu același lucru. Parcul cu ponton pe care pierdeam nopțile în facultate, în toboganul în care ne-am adăpostit câteva ore și am apoi am răcit.

Eram copii, eram nebuni, eram tineri și uitam mai des de griji.

Cer prea mult?

cu nasul pe sus

Nu sunt eu mare, sunteți voi pitici!

Tu cum mă vezi pe mine ? Când ne-am cunoscut, acum mult timp, parcă acum o viață, cum m-ai văzut? Ce ai observat întâi la mine ?
Tot ce am observat eu era că sunt mai înaltă. Și că trebuie să mă port ca atare. Nu ți-am zis niciodată, dar din cauza înălțimii mele cred că trebuie să fiu... la înălțimea așteptărilor.
De ce cred eu că oamenii mă văd altfel, în loc să mă vadă doar mai înaltă? De ce sunt intimidați de mine ? De ce am impresia că nu ar trebui să dansez sau să stau în față la o poză de grup? Și de ce de fiecare dată când fac o poză flexez genunchii? De ce cred că e ceva burlesc în mișcările mele? Și mai important când am dezvoltat complexul ăsta?
Nu îmi place când mă uit de sus la oameni, la propriu! Nu îmi place când nu pot să port tocuri. Nu îmi place să stau mereu cu grija că unei fete înaltă îi stă bine doar slabă băț. Și nu îmi place când trebuie să mă aplec după ceva... e un drum așa de lung până jos și înapoi, că amețesc.

epic fail

Nimic nu doare mai tare decât să pici un examen pentru prima dată.
Poate doar să pici la singurul examen la care te așteptai să iei, și chiar o notă mare, și să nu ai drept de apel.
Atunci vezi cum tot ce ai construit frumos în mintea ta se duce dracului. Atunci începi să îți pui întrebări, să îți faci griji. Să te îndoiești de ce știi, ce faci, cine ești, ce ai făcut, ce urmează să faci.

Exemple de momente în care plăcile tectonice ale realității s-au ciocnit și au dus la cutremure, tsunami și alte dezastre emoționale asemănătoare? Poate doar când am aflat că nu există Moș Crăciun.

PS: nu, nu mă încălzește cu nimic că doar 17 % din tot anul au promovat... adică... 3!

apăsat

apasă aici și totul o să fie bine :)

pe calea victoriei

Alerg de dimineața până seara și încerc să ajung undeva, sus de tot, în top. În topul preferințelor lui, în vârful listei cu candidații admiși pentru master, în topul angajaților.

Când mă mai opresc să îmi trag sufletul, văd că, deși am parcurs un drum lung, jumătatea lui este încă departe și mă descurajez. Așa că încerc să renunț la anumite greutăți, pentru a-mi putea spori viteza și șansele de reușită. Așa renunș, în fiecare zi câte puțin, la ceea ce îmi doresc cu adevărat. Am început cu ce vrea el, am continuat cu el, apoi cu ce vreau eu. Și am ajuns, din nou, pe Calea Vctoriei, fără să fi câștigat nimic, fiind din ce în ce mai departe de ceea ce-mi doream la început.

În fiecare zi ajung pe Calea Victoriei, la intrare în Moxa. Și în fiecare zi mă simt din ce în ce mai puțin victorioasă.

Procrastinare

Nimic nu-i pro la acest concept, doar primele trei litere

În urma unor foarte nefericite incidente, am ajuns să mă gândesc îndelung la un anume lucru. Și-mi propusesem să fac testul cu oul - să-mi dau singură în grijă un ou crud. Cu animalele de companie nu ar merge, pentru că ele se pot mișca, pot mânca singure, au propria voință.

Și-am făcut, în mod imaginar, testul. Am ales un ou de găină, alb (asta mă face oare rasistă?). Mi-am dat seama că prima mea intenție ar fi fost să-l bag în frigider, să-l pun pe ușă, în compartimentul special pentru ouă, lângă toate celelalte care nu sunt „speciale”. Dacă aș dormi cu el în pat, l-aș sparge, dacă l-aș lăsa pe masă, n-aș putea să am grijă de el. În prima zi, probabil, l-aș spăla „pe dinți” ca-n reclama la Colgate. M-aș gândi că, din el, dacă l-aș cloci, într-o zi ar ieși un pui de găină, care ar crește și ar deveni un... cocoș.

Multe alte mi-au trecut prin minte, dar am decis să iau oul, să-l lovesc, să-l sparg și să fac o omletă din el. Doar pentru a satisface o foame de care, cel mai sigur, nu o să scap niciodată, foamea de fi în stare să am propriul meu ou, real, de care să am grijă cu adevărat.

vreau să fiu nimeni

Puținul timp de gândire pe care mi l-am luat m-a făcut să văd lucrurile de la distanță, și să judec la rece. Și-am decis că vreau să fiu nimeni.

Da! Un nimeni într-un mare oraș. O altă femeie în costum, cu o altă geantă care se asortează cu pantofii și cureaua. Un alt nimeni care la 8.30 a.m. merge grăbit pe stradă cu o cafea în mâna stângă, cu o sacosă de la Chopsticks în cealaltă, cu o cască în ureche.

Vreau să fiu un nimeni cunoscut, recunoscut. De câțiva. Vreau să-mi sune zilnic telefonul, să fie mereu câte un client, să nu mă lase să respir, să mă afund în muncă pentru a uita cât de răi sunt oamenii. Să număr înapoi zilele până la concediu. Să o sun o dată pe săptămână pe mama s-o întreb de sănătate.

O să fiu un nimeni într-un mare oraș. Dar asta după licență, acum încă sunt la pagina 20... de o săptămână deja...

(fără titlu)

je comprend mieux ce que tu disais par faire des trucs mignons dans une église !(Edouard)

Ne place foarte mult Silver Church Club. Și mereu este mai distractiv dacă ai cu tine o gașcă de francezi care știu să se/te distreze.

Și e bine ca, după ce ați terminat o sticlă de tequila în 5 și una de vodka în 6, să iei cu tine în club și un suflet român care să te țină ... oricât de mult ți-ai dori să poți cădea pe jos, pentru a da vina pe gravitație și pe alcool pentru lacrimile pe care abia le stăpânești.

In pat cu dusmanul

Une vie de chatte, III

Dacă aș fi fost pisică, la ora asta n-aș mai avea toate viețile. Mi-aș fi pierdut câteva dintre ele în încercarea de a trăi.
Aș fi bătrână și lenesă, aș avea locul meu în casă și toți m-ar respecta. Deși în tinerețe aș fi făcut multe serii de pui, care mai de care colorați din fiecare călătorie într-o curte străină, acum aș fi o pisică respectabilă. Singură, văduvă poate, de câteva ori divorțată cu siguranță.

N-aș mai avea chef de joacă sau de hoinărit. Nu mi-ar mai plăcea jocul cu șoarecii sau cu pisoii, nepoții mei. Aș lăsa câinele în pace, pentru că și el ar fi un veteran, la fel ca mine. Am fi prieteni datorită aventurilor.

Stăpânii mei ar fi și ei bătrâni, plictisiți de viață și de mine - trebuie să îmi cumpere mânacare, să aibă grijă de mine, să curețe părul pe care-l las în urmă. Și numai de încă o povară nu mai au ei nevoie. Dar n-aș pleca, aș sta cu ei, din simpatie. Ca jucătorul  la poker, ce după o mână câștigată nu pleacă de la masă, ci mai așteaptă să vadă ce cărți mai vin. Stăpânii mei ar fi bunici și ei. Ar primi vizite de la nepoți, care nu mă plac, pentru că sunt bătrână și lipsită de farmecul tinereții. Îi zgâri din când în când și nu le place. De aia mă lovesc. Dar eu mă apăram de ei - ei nu știu că-mi fac rău, am reumatism.

Aș pleca de acasă, în cele din urmă. Și mi-aș găsi ultimul loc, unde voi da ultima suflare. Și aș toarce. Aș fi bucuroasă - scutesc pe mulți de neplăceri. Și în primul rând pe mine.

Toate astea ar fi posibile dacă aș fi pisică. Dar rămân ce sunt și duc, câteodată, o viață de câine...

Tristul adevăr

T'es qu'un beau souvenir d'une nuit dont je me rapelle rien.

Din păcate n-am probleme cu memoria și de aceea îmi voi aminti mereu totul, deși nimic nu s-a întâmplat niciodată.

știu

Eu știu ce vreau. Am știut întotdeaua.

Mereu mi-am dorit o familie. Un soț, un iubit, un amant, un cel mai bun prieten, un tata... un tată pentru o fată și un băiat, preferabil fata să fie mai mică de vârstă ca băiatul. Numele vor fi simple - Ana și Victor.

Mereu mi-am dorit un apartament mare - copiii să aibă cameră proprie iar noi un dormitor mare care să nu coincidă cu sufrageria. Mi-am dorit un pat mare, ca duminică dimineața să vină copii la noi în pat să ne trezească cu râsetele lor inocente. O bucătărie în care Ana să mă ajute să gătesc și să pregătesc masa - o masă mare, la care să avem toți loc. O baie cu cadă pe colț. Un apartament la unul dintre ultimele etaje.

Mereu mi-am dorit o slujbă care să-mi permită să pot călători, să-mi permită să folosec toate cele trei limbi străine pe care le vorbesc. Și asta nu prea merge cu rolul de soție...iubită...amantă... cea mai bună prietenă... și în niciun caz cu cel de mamă...

În viață trebuie să iei anumite decizii, nu poți avea totul, oricât ai încerca. Iar eu aleg o viață bună pentru mine în fața unei vieți nu atât de bune pentru ceilalți. „N-am stofă”, cum se zice.

ring ring

Cea mai dubioasă chestie s-a întâmplat azi. Multe se vor schimba de acum încolo... Prea multe. Și totuși, eu rămân la fel...

În seara asta

Seara asta are ceva special. Luna asta are ceva și mai special, a început prea bine și am impresia că o să se termine și mai bine.

Viața vs. Vigo

Erasmus isn't an experience, it's a state of mind!

Vigo e un oraș frumos, la malul unui râu și al unui ocean. Aici noul se îmbină cu vechiul, clădiri impunătoare stau lângă căsuțe rupte din povești.

Portul turistic e minunat noaptea, e și mai minunat când o non-întâlnire în urma unei non-conversații cu o non-intonație anume se termină într-un fel complet non-asta a fost o întâlnire. Miroase a pește de la o poștă, iar africanii încearcă să te atragă cu produsele lor la fiecare colț de stradă. Churros sunt foarte buni cu ciocolată caldă, dar trebuie să știi să alegi spaniolul care să te ducă la un astfel de local, pentru că ei știu mai bine. Dacă-l alegi pe cel greșit, minunățiile alea culinare or să-ți pară îngrozitoare. E nevoie de o anumită stare de fapt pentru a mânca așa ceva.
Plaja bănuiesc că e minunată la apus, dar încă sunt prea tristă ca să merg acolo singură. Pontevedra e un paradis, Vigo e unul fiscal (din cauza africanilor mai sus menționați).

Vigo e un oraș în pantă, e posibil ca la fiecare curbă să amețești, să te apuce greața. Și știi ce ai de făcut - trebuie să te dai jos din autobuz și să mergi pe jos, oricât de tare te-ar durea picioarele.

Vânătoarea

Norah Jones - Chasing pirates

Lucky 13, p2

Azi, 13, sunt mai fericită decât eram luni.
A intrat bursa în avans pe 4 luni, am net, e cald afară, mi-a trecut gripa, nu trebuie să fac 20 cursuri diferite pe săptămână, fac 6 de interpretare și ador acest lucru, o să stau în Vigo tot anul și o să dau licența în vara lui 2011.

Un lucru mai lipsește...

editare ulterioară(14.10) - mă mai gândesc dacă stau sau nu un an...