Aș fi bătrână și lenesă, aș avea locul meu în casă și toți m-ar respecta. Deși în tinerețe aș fi făcut multe serii de pui, care mai de care colorați din fiecare călătorie într-o curte străină, acum aș fi o pisică respectabilă. Singură, văduvă poate, de câteva ori divorțată cu siguranță.
N-aș mai avea chef de joacă sau de hoinărit. Nu mi-ar mai plăcea jocul cu șoarecii sau cu pisoii, nepoții mei. Aș lăsa câinele în pace, pentru că și el ar fi un veteran, la fel ca mine. Am fi prieteni datorită aventurilor.
Stăpânii mei ar fi și ei bătrâni, plictisiți de viață și de mine - trebuie să îmi cumpere mânacare, să aibă grijă de mine, să curețe părul pe care-l las în urmă. Și numai de încă o povară nu mai au ei nevoie. Dar n-aș pleca, aș sta cu ei, din simpatie. Ca jucătorul la poker, ce după o mână câștigată nu pleacă de la masă, ci mai așteaptă să vadă ce cărți mai vin. Stăpânii mei ar fi bunici și ei. Ar primi vizite de la nepoți, care nu mă plac, pentru că sunt bătrână și lipsită de farmecul tinereții. Îi zgâri din când în când și nu le place. De aia mă lovesc. Dar eu mă apăram de ei - ei nu știu că-mi fac rău, am reumatism.
Aș pleca de acasă, în cele din urmă. Și mi-aș găsi ultimul loc, unde voi da ultima suflare. Și aș toarce. Aș fi bucuroasă - scutesc pe mulți de neplăceri. Și în primul rând pe mine.
Toate astea ar fi posibile dacă aș fi pisică. Dar rămân ce sunt și duc, câteodată, o viață de câine...
