Hotel

Am încetat să mai fac poze camerelor de hotel.
Nu e nimic extraordinar în faptul că au un pat înalt queen size de 75cm, cu saltea dublă. Nu e nimic ieșit din comun să fie totul curat, aranjat. E un hotel de trei stele, e normal.

Vreau să aibă acces rapid la mijloace de transport, să aibă ceva de văzut pe geam, noaptea, când nu pot să dorm și îmi torn într-unul din paharele de hârtie pentru ceai din sticla de vin „de buzunar” și mă uit melancolică, stând în chiloți și maiou și gândindu-mă la cum ar fi viața mea dacă m-aș muta a doua zi în acel oraș.
La micul dejun vreau să am de unde alege. Mai ales dacă în țara sau regiunea respectivă există ceva tipic. Doar în Paris mă pot sătura cu un croissant și un pain au chocolat, o cafea neagră și un suc de portocale. În alte orașe am nevoie de mai mult.

În baie, produsele trebuie să miroasă bine. Să fie personalizate cu marca lanțului hotelier, sau a hotelului. Să existe afișe care îți cer să fii eco-friendly. Doar dacă este necesar, să ceri să fie schimbate. Folosește-le de mai multe ori, tu nu mori, planeta în schimb...

Chiar dacă de cele mai multe ori stau doar o noapte sau două, am nevoie de un dulap. Pentru că nu se știe niciodată dacă va trebui sau nu să prelungesc șederea. Vreau opțiuni, alternativă, siguranța că îmi voi putea atârna cu precizie medicală cămășile, ca să nu facă cute.

Am încetat să mai fac poze camerelor de hotel. Oricum nimic nu se întâmplă niciodată, îmi pun pantofii, trag fermoarul și apoi plec spre aeroport. Au revoir, Madame, se aude în urma mea.

Despre FraMixo și Airbnb

Am zis să încerc, am auzit multe despre site. Am încercat în toamnă pentru Roma, unde la un grup de 12 inși, mai greu găsești. Și pentru că ești român în Italia...

Am încercat acum o săptămână pentru Milano, un city break pe care l-am găsit la un preț incredibil (dus-întors 29€, de nerefuzat).

Caut ore întregi cazare, pe toate site-urile și citind toate review-urile. După ce rezervarea a fost făcută și banii luați din cont, azi primesc cerere de la proprietar :

Evident că nu am anulat doar pentru că el cerea. Mai mult, am continuat (iertați engleza unui om care tremura de nervi).

Cer prin AirBnb anularea, pentru că vreau să primesc banii înapoi și să pot rezerva în altă parte. Cer menționând că gazda mi-a cerut să o fac. Individul refuză să accepte că mi-a cerut asta, și insistă să anulez tot eu, să nu plătească el 50$ penalități. De ce să-mi pese mie?

Da, l-am denunțat la administratorii site-ului, care mi-au dat banii înapoi și mi-au dat și un bonus pe deasupra.

Am reușit să rezerv în altă parte, unde mi-a răspuns în doar câteva minute și totul este OK.

Chat-ul AirBnb este chiar foarte eficient. Acum mă scuzați, am bagaje de făcut, deși plecarea la Milano este peste vreo două săptămâni.

Sindromul Paris

În Paris, ori de câte ori am fost (și în curând nu voi mai avea degete să număr) am ajuns la Turnul Eiffel deși nu am urcat niciodată. Mă mulțumesc cu a-l privi de la bază, din laterale, cu luatul prânzului la o terasă cochetă din împrejurimi. Nu de frică nu am urcat, ci pentru că de fiecare dată sunt singură. Paris nu este orașul în care să mergi singur. Dar ajuns acolo, singur, îți oferă alta viziune.

De câte ori am fost, am fost martor la o cerere în căsătorie sau la o ședință foto post-nuntă la Trocadero. Și niciodată nu am simțit nevoia de a lua pe cineva cu mine următoarea dată. 

Există două fețe ale Parisului. Parisul de la suprafață, plin de oameni fericiți că au ajuns acolo. Parisul interesant, pentru că la fiecare pas ai posibilitatea să vezi ceva unic. Mai există și Parisul subteran, cel al metroului și al RERului în care oamenii se înghesuie, cel în care tremură de frică la gândul că le pot fi furați banii, sau mai rău, actele. Parisul în care toată lumea se grăbește să ajungă undeva, și cel mai adesea la muncă.

Parisul cel dual, pentru mine, continuă să fie motiv de fascinație. Poate că am văzut deja tot ce era pe listă, dar nu am reușit încă să gust din toate felurile de mâncare. Nu am băut vinul care ar fi mers cu fiecare bucată de brânză. Și nu am ajuns acolo niciodată fără un plan anume, fără bilete de întors cumpărate din timp.

Nu am suferit niciodată de sindromul Paris, pentru că orașul ăsta este tot ce speram să fie. Nu m-a dezamăgit niciodată, nu ca oamenii cu care vroiam să merg acolo.

La Unirii

Zeci de drumuri cu tramvaiul, zeci de persoane pe care nu le-am văzut și în schimb te-am văzut doar pe tine. Până când nu te-am mai văzut. M-am mutat din oraș și acum stau cu capul plecat. Până acum câteva seri când l-am ridicat din greșeală.

Nu ești deloc ceea ce îmi face bine, dar ești exact ce îmi trebuia atunci. Știi, de fapt la tine nimic nu s-a schimbat. Doar orașul se schimbă, și acum nu mă mai pot întoarce acolo unde eram acum un an.

În urmă cu 12 luni decisesem să îmi fac poze de la balconul etajului 5 al unui hotel de ****, care este peste drum de o Gară, pentru că mi-ai zis că ai vrea să mă vezi cândva acolo. Pozele nu am apucat să și le arăt niciodată pentru că a trebuit să își arăt cum este să fi din nou tânăr, cum este să simți, să te bucuri la toate nimicurile. Tu mi-ai arătat cum este să fi urât, să te ascunzi, să minți.

O cafea tare nu poate șterge ce a fost. Și nu poate aduce nimic bun. Așa că, atunci când chiar te-am văzut, trebuia să te las să te uiți în continuare în cealaltă parte pentru că tocmai mă văzuseși, și să-mi văd mai departe de drum.

Somn ușor

Pentru prima dată, am rămas peste noapte. M-ai lăsat, nici nu prea mai aveai ce să spui când m-ai văzut doar în chiloți și cu tricoul tău pe mine. Tricoul pe care l-ai purtat aseară, care încă mirosea a parfumul care îmi dă sistemul peste cap chiar dacă nu îl porți tu și care să face să tresar în metrou, la terasă sau pe stradă.

M-ai luat în brațe și mă mângâiai pe păr. Îmi spuneai să nu plec, sau că dacă plec o să vii la mine pentru că nu ai văzut niciodată Lisabona. Apoi ai adormit. Te-am privit mult și nu puteam să adorm pentru că era prima dată când foloseam patul ăla la altceva.

Te-ai uitat la mine și ai început și îmi vorbești în franceză. Fluent, somnoros, și zâmbind. Îmi povesteai despre când vroiai să vii la mine la Paris. Și în Spania. Apoi m-am trezit.

Spre dimineață, mi-ai zis din nou să nu plec, dar de data asta să nu plec de la tine, pentru că trebuie să lucrăm la relația noastră. Care relație? Cea cu du-te-vino de mulți ani încoace. Ar trebui să fim împreună. Alt scenariu nu vezi. Am vrut să te iau în brațe. Dar erai cu spatele la mine, încă dormeai și mi-am dat seama că din nou am visat.

Am visat și că mă trezeam și mă priveai. Lumina inunda camera. Ți-am zis să facem micul dejun și ai fost de acord. Omletă și suc de portocale. În schimb, m-am trezit pentru că a început să cânte o muzică pe care nu știam că o asculți. Camera imensă era acum ordonată. Hainele nu mai erau pe jos, prosopul nu mai era pe partea mea de pat. Tu nu mai erai gol lângă mine. M-am ridicat și am venit la tine, te-ai uitat la mine, fără ochelari pentru că acum nu mai porți. Te-ai uitat la mine cum mă îmbrac și plec. De obicei încerci să mă săruți când vreau să plec, iar eu întorc obrazul. Tu ai întors roata de data asta.


Aici aș fi vrut să mă trezesc, dar am  deschis ușa apartamentului, am închis ușa taxiului și am plecat acasă. Singură.

De pe Coasta de Vest

Am fost în atâtea locuri amândoi, dar niciodată în același timp.

A ajuns într-o seară, din nou în acel apartament toxic, mare, gol și plin de dezamăgire. Și-a dat ochelarii jos și s-a uitat pe geam, dar de când nu a mai fost acolo i s-au triplat dioptriile. Nu mai vede bine și dă vina pe asta. Totul pare altfel, vede cu alți ochi.

Știa ce urma să se întâmple, știa că are să fie dezamăgită dar a continuat. S-a gândit c-o merită.

S-a apropiat de fereastră și a început jocul de-a cine cedează primul. Câte un pas din fiecare direcție, și dintr-o dată o căldură i-a ars mâna pentru că în frenezia fizică a uitat să ia mâna de pe calorifer.

A luat-o în brațe și a dus-o în patul înalt din cealaltă cameră. A scos cadoul pe care nu i l-a dat niciodată deși i-a spus că i l-a luat de Crăciun, acum câțiva ani - o pereche de cătușe metalice, reci, care nu au piedică de siguranță. Iar ea i-a mulțumit pentru cadou lăsându-l să-l încerce primul.

Hainele nu au început să zboare decât aproape o oră mai târziu.


Sex. Dar nu despre sex este vorba, ci de a restabili o ordine într-un univers dat peste cap de atâte ori încât excepțiile sunt reguli. Atracție mai presus de fizic. Pentru că fizicul nu o atrage, ba din contră. Este mai mult decât satisfacția fizică, pentru că nu o satisface deloc. Dar asta o lasă mereu cu dorința de a-și demonstra că poate găsi plăcere în orice.

S-a îmbrăcat la loc așa cum a văzut că fac amantele în filme, trăgându-ți languros dresul pe picior în penumbră, zâmbind și spunând că mâine îi va găsi sigur ceva uitat printre cearceafuri. Nu a stat nicio clipă pe gânduri dacă să rămână sau nu și nici nu i-a trecut prin cap că el ar vrea asta.

L-a lăsat să repare rama de pat și a dat să plece, să ia un taxi. A oprit-o și a încercat să o sărute, dar ea l-a pupat simplu pe obraz, a urcat în mașină și i-a zâmbit cu coada ochiului.

 Uneori poveștile sunt inspirate din realitate. Alteori, realitatea e inspirată din povești. Din basme.

Marsilia

Îmi fac din nou bagajul.
O să miroasă iar a mare, a sărat și a departe. O să fie soare, o să fie cum nu a mai fost de ceva vreme aici. Aici a fost întuneric, pe bulevarde puternic luminate nu ne mai vede nimeni, ne pierdem cu toții în beznă și facem chestii nesăbuite, ascunzându-ne după un fular imens și după o glugă neagră.
Nu ne gândim că o să vină iară soarele, lumina zilei. Și atunci ce mai facem ?
O să mă plimb în port gândindu-mă că în ajunul Crăciunului m-am făcut nevăzută, la fel ca mai demult. Însă atunci dintr-o serie de întâmplări nu tocmai întâmplătoare am dat unul de altul.
Nu ai nevoie de o confidentă și eu nu am nevoie de un amic în plus. Ai nevoie de curajul pe care ți l-ai scris pe mână cu cerneală acum mulți ani. Ai nevoie să arăți respectul care e împletit acolo cu curajul. Și acum înțeleg - era ceea ce-ți lipsea. Iar eu prefer să mă lipsesc de toate astea.
Trag fermoarul și scot din sertar pașaportul. Cine știe unde mai ajung apoi?
Fără niciun „la revedere”.

Plaza Espana

Ce faci în ultima săptămână din martie?

Eu voi asculta flamenco și voi merge foarte mult pe jos. Din nou, cu harta în mână, voi străbate străzile uitând că starea este doar temporară. Și nu voi vrea să mă întorc, deși e inevitabil.
De data asta, cineva îmi va țina palma strâns, pentru că acolo te pierzi. Cu totul. Îți pierzi mințile și tare mi-aș dori să mă pierd în brațele...cuiva, oricine, de fapt.
O să stau iar la soare, cu orele, pe marginea fântânii. Au trecut doi ani, doi ani lungi. Și nu va fi prima dată, dar voi vedea locurile cu alți ochi.

Dacă în Paris s-ar fi întâmplat cum mi-aș fi dorit - o singură noapte care ar fi contat mai mult decât cei 5 ani de tachinare, în Madrid este imposibil. Nu voi alerga pe banda de la metrou și nici nu mă voi lungi pe iarbă, în parc, lângă lac. Nu voi comanda eu un hamburger cu cartofi prăjiți pentru tine și paella pentru mine. Nu voi ieși seara la barul de lângă motel pentru câteva shoturi de tequila, cât timp un el se odihnește. Nu ne vom lua la revedere pe terminalul 2. Oricum, nu ți-ar plăcea orașul, viața de acolo. Și ai râde de mine în timp ce aș cere informații ca să ne putem întoarce la motel cu bine... și cu portofelele la locul lor.

Recurent

Dar în Franța nu stai decât 3 zile? Poate îți fac o vizită.

Am primit un costum pe care va trebui să îl modific. Este foarte mare iar eu prea slăbită. Încerc să merg pe sârmă. Într-o mână am munca. Într-alta maserul. Și încerc să nu-mi cadă relația de care mă țin cu dinții. Și mă obosește.

Involuntar, nu mai arăt cum aș vrea. Recunosc și eu, într-un final că poate mi-ar sta mai bine dacă aș mai pune pe mine. Dar singurul lucru pe care-l vreau pe mine acum este acel costum, pe care-l voi purta în Franța, în delegație.

Iar când m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la jumătatea drumului, la un singur lucru m-am putut gândi, un lucru care s-a transformat într-o poveste. Eu, așteptându-l la aeroportul Charles de Gaulle. El, coborând. Noi, plecând cu un taxi în care se aude o melodie de-a lui Yann Tiersen. Turnul Eiffel. Cafenele, Parcuri, Champs Elysees. Iar la hotel, ajunși, vom fi fost din nou adolescenți. Ne vom fi purtat ca și când nu am mai văzut trupuri goale. Ca și când era primul sărut, prima îmbrățișare. Cearceafuri albe, o pilota mare și pufoasă, minim 3 perne. Și nicio haină.

Dar, din păcate. Nu am timp. Să visez. Să merg la aeroport. Să dorm. Și cu atât mai puțin timp de o escapadă în Nanterre.

Pe unii distanța îi ajută să ajungă mai aproape.