Despre FraMixo și Airbnb

Am zis să încerc, am auzit multe despre site. Am încercat în toamnă pentru Roma, unde la un grup de 12 inși, mai greu găsești. Și pentru că ești român în Italia...

Am încercat acum o săptămână pentru Milano, un city break pe care l-am găsit la un preț incredibil (dus-întors 29€, de nerefuzat).

Caut ore întregi cazare, pe toate site-urile și citind toate review-urile. După ce rezervarea a fost făcută și banii luați din cont, azi primesc cerere de la proprietar :

Evident că nu am anulat doar pentru că el cerea. Mai mult, am continuat (iertați engleza unui om care tremura de nervi).

Cer prin AirBnb anularea, pentru că vreau să primesc banii înapoi și să pot rezerva în altă parte. Cer menționând că gazda mi-a cerut să o fac. Individul refuză să accepte că mi-a cerut asta, și insistă să anulez tot eu, să nu plătească el 50$ penalități. De ce să-mi pese mie?

Da, l-am denunțat la administratorii site-ului, care mi-au dat banii înapoi și mi-au dat și un bonus pe deasupra.

Am reușit să rezerv în altă parte, unde mi-a răspuns în doar câteva minute și totul este OK.

Chat-ul AirBnb este chiar foarte eficient. Acum mă scuzați, am bagaje de făcut, deși plecarea la Milano este peste vreo două săptămâni.

Anti-feminism

Doar tu te vezi mai jos cu o treaptă sau două ca mine. Amândoi stăm la aceeași înălțime, respiram același aer și împărțim... Împărțeam marea parte a viselor.

Doar tu ai dreptul să iei anumite decizii, pentru că ești tu, pentru că ești bărbat și nimeni nu se uită la tine așa cum se uită la mine când zic același lucru. Doar tu ai dreptul să câștigi mai mult, pentru că tu ești cel care trebuie să pună pâine pe masă. Indiferent că e mai puțină sau mai uscată. Sigur e mai bună a voastră.

Eu nu pot să vreau să plec de aici. Să fac altceva decât copii. Să îmi văd numele pe o ușă la câteva etaje mai sus. Să îți cer să îți pui naibii hainele la loc după o săptămână în care s-a pus praful pe ele la uscat.

Eu trebuie să o iau mai încet, să nu mă mai grăbesc, să te las să iei avans. Și dacă am pretenția la un orgasm, să fie după al tău.

Nu de feminism am eu nevoie ci să fim cum ar trebuie să fim - de la egal la egal.

Și mi-e egal de țara unde pleci fără mine, pentru că aici nu o să mă mai găsești.

Marsilia

Îmi fac din nou bagajul.
O să miroasă iar a mare, a sărat și a departe. O să fie soare, o să fie cum nu a mai fost de ceva vreme aici. Aici a fost întuneric, pe bulevarde puternic luminate nu ne mai vede nimeni, ne pierdem cu toții în beznă și facem chestii nesăbuite, ascunzându-ne după un fular imens și după o glugă neagră.
Nu ne gândim că o să vină iară soarele, lumina zilei. Și atunci ce mai facem ?
O să mă plimb în port gândindu-mă că în ajunul Crăciunului m-am făcut nevăzută, la fel ca mai demult. Însă atunci dintr-o serie de întâmplări nu tocmai întâmplătoare am dat unul de altul.
Nu ai nevoie de o confidentă și eu nu am nevoie de un amic în plus. Ai nevoie de curajul pe care ți l-ai scris pe mână cu cerneală acum mulți ani. Ai nevoie să arăți respectul care e împletit acolo cu curajul. Și acum înțeleg - era ceea ce-ți lipsea. Iar eu prefer să mă lipsesc de toate astea.
Trag fermoarul și scot din sertar pașaportul. Cine știe unde mai ajung apoi?
Fără niciun „la revedere”.

Femeilor care decid să nu aiba niciodată copii

Femeilor care decid să nu aiba niciodată copii: mulțumesc!

La fel ca mine, probabil că nu auziți asta des. Cel mai probabil nu o să o auzim niciodată. În general, auzim doar rahaturi de tipul O sa te răzgândești. Maică-ta nu vrea și ea să fie bunică ? sau Nu o să găsești niciodată un bărbat care să vrea să fie cu tine.

Dar serios acum, mulțumesc. Mulțumesc că ți-ai dat seama că un copil nu este pentru tine, că nu ai putea sa faci față maternității. Știu, asta nu înseamnă că urăști copiii. Înseamnă doar că nu fac parte din ceea ce-ți dorești.

Mulțumesc că nu cedezi presiunii societății noastre de rahat. Știu că eu exist din imposibilitatea de a face un avort și din așteptările societății ridicare de la o femeie care abia s-a căsătorit. Și mai știu că mama m-a iubit chiar dacă nu eram în fruntea listei de priorități.

Problema adevărată cu societatea și cu familiile din ziua de azi e alta. Familiile îți iubesc copii – sau așa s-a părea. Pentru că la fiecare scrâncen, proaspăta mămică pare să zbiere pe interior Nu sunt făcută pentru asta. Și apoi există lipsa unei familii și casele unde copii cresc singuri sau sunt crescuți de rude pentru că părinții trebuie să câștige bani, să îți poată crește copii. Pe dracu !

Mulțumesc că nu faci un comprimis doar ca să păstrezi un bărbat lângă tine ; că ești sinceră cu tine și că refuzi să îți ceri scuze pentru cine ești. Cu toții avem propriile noastre valori ; cu toții ne dorim altceva de la viață. Dar ai nevoie de curaj să spui ce nu vrei de la ea și să nu te abați de la drumul tău.

Mulțumesc că nu încerci să refulezi ceea ce simți doar ca să validezi ideile altora despre tine sau despre cum ar trebui să fie viața ta. Că ai decis în urma unui raționament logic că nu are sens să faci un copil doar ca să îl faci.

Să crești un copil e periculos, frustrant și uneori dezamăgitor. Este destul de greu pentru cei care vor unul, care vor să sacrifice tot pentru binele unui țânc de care nici nu știi dacă nu cumva pe la 15 ani o să plece de acasă și o să arunce la primul tomberon tot ce te-ai chinuit să îi oferi și să-l inveți.

Presupun că uneori ai și anumite satisfacții. Dar nu este genul de lucru pe care să-l faci doar pentru că există posibilitatea unei anumite satisfacții la un anumit moment.

Nu este ușor să strigi în gura mare că nu vrei un copil. Așa că sincer, mulțumesc.

Celui care nu vrea să audă

Cine merge dimineața în patru picioare, la prânz în două și seara în trei?

Când a venit toamna? Pentru că eu am avut impresia că e încă vară. Și că am încă 17 ani, că deciziile mele sunt doar ale mele și nu influențează viața nimănui. A venit toamna, a venit noaptea, a venit frigul.
Mă întreb unde a rămas primăvara în care ne-am cunoscut. Și dacă acum, în al patrulea an, Crăciunul tot singură îl voi petrece. Petrece... impropriu spus.
Aseară te-am dat afară și ți-am zis că nu vreau să te văd, că nu suport să te mai văd, că doar să te văd mă enervează. Și se pare că refuzi să auzi adevărul. Te-ai întors. Nu înțelegi? Am crescut cu un tată ca tine. Și mi-am promis că nu o să ajung ca mama. Drept pentru care sunt ca el...
Te-ai întors cu speranța că totul va fi bine între noi, că îți voi spune ce vrei să auzi - o să fie bine. Nu îmi place să mint, nimic nu este bine, nimic între noi nu mai este cum ar trebui de ceva vreme. Și când rătăceai pe nu știu unde cu bagajul în brațe am realizat că nu mi-e dor de tine, că nu vreau să te întorci. Urma să te înlocuiesc cu o pisică. Pe care ar fi chemat-o Leila.
Așa cum deciziile mele te afectează, deciziile tale imbecile mă distrug. Trei ani jumate mai târziu mi-am dat seama că am renunțat la cine eram pentru tine. Nu că mi-ai fi cerut-o vreodată. Dar nici nu trebuia să mă fi lăsat.

Una după alta

Mi-aș dori tare mult să fi fumat în momentul ăsta.

Așa aș avea un motiv mai bun să ies pe balcon. Nu este deloc o zi bună să fi rămas fără vin. Și asta de întâmplă rar, și doar în momente inoportune. Nu-mi plac despărțirile, nici măcar pentru o săptămână. Fiecare este, desigur, liber să facă ce vrea cu viața sa, dar vă rog, nu o dați pe a mea peste cap mai mult decât este.
Nu am avut o relație. Nu una oficială, cum ar fi trebuit. Poate și pentru că nu aveam de ce. Pentru că mie, Dana mi-a fost suficientă. Dar acum că nu îmi mai sunt eu suficientă ei, încerc să evit legăturile cu oamenii. Nu am fost niciodată bună la legat prietenii. Și când nu știam suficient de bine persoana, când nu mă simțeam suficient de în largul meu să povestesc, ascultam. Nu, nu sunt deloc un bun ascultător. Nu sunt deloc genul de om care să facă schimb de politețuri în tren, în autobuz. Sunt genul de om care își crează o impresie din prima și nu o schimbă pentru nimic. Sunt omul din autobuz care râde pentru că prezentatorul emisiunii de dimineață de la radio este ilar și cel care se uită urât la alea cu șuncile pe afară, fără să se teamă că „dom'șoara” o avea prieteni cuțitari.

Sunt multe pe care nu am apucat să le facem. Iar tu te îndepărtezi de mine fix pentru că eu mă apropii prea tare?! OK, dacă tu nu mă vrei, eu te vreau. Departe!

Revenind la Dana ... oare o să revină și ea la mine? Eu am ajuns ea. Iar ea a devenit eu.

Am nevoie de stabilitate, iar dacă tu nu ești ancora mea... te voi arunca peste bord oricum.

Cu un motiv

Ai grijă ce îți dorești, poate se îndeplinește!

Mi-am dat cu rujul meu roșu pentru zile negre, m-am cățărat pe tocuri. Mi-am pus zâmbetul pe buze și totuși nimic nu e mai bine. Eforturile sunt acum zadarnice și trebuie să recunosc că este exact ce mi-am dorit acum ceva vreme. Însă realitatea bate filmul, bate orice imaginație, orice proiecție. Stând în pat, râzând zâmbind, fiind în brațele cui nu am mai fost de mult am simțit nevoia să o dau în plâns. Scurt, puternic. Ca o ploaie de vară. El, fără să mai știe cine sunt, a plecat pur și simplu iar eu am rămas așa cum ar fi trebuit de la început.

Voi continua, în schimb, să par ce nu pot să fiu!

utopie

Dacă aș putea face niște schimbări majore pentru țara asta le-aș face!

Sunt de părere că ce se întâmplă acasă, cum ești crescut are influență asupra a ceea ce ajungi să fii! Și mă oripilează zilnic, scuzați-mi franceza, idioțenia unor r****i de copii care nu știu ce-i ăla respect, care nu știu ce sunt ale reguli.

• ca urmare a chiulului sau a repetenției - nemotivate de probleme de sănătate sau familiale, aș face ca francezii - nu aș mai da familiei niciun fel de ajutor social până ce nu și-ar învăța odrasla că școala e acolo cu un scop!
• aș amenda familiile delincvenților minori pentru faptele acestora, pe lângă o perioadă pe măsura faptei, într-o casă de corecție.
• nicio ilegalitate n-ar trece nepedepsită - iar munca în folosul comunității mi se pare o măsură tare interesantă - nimic nu-i umilește pe cei ce ne constituie viitorul mai mult decât să fie văzuți de prietenii sau colegii lor îmbrăcați în salopete, dând cu mătura prin oraș sau alte cele!
• tunsorile imbecile, jumătate de sticlă de parfum la o singură utilizare sau machiajul care le face să arate ca niște prostituate bătrâne ar fi, prin lege, interzise și pedepsite!

Evident, pentru a evita ca plozii ăștia să mai facă prostii, ar trebui „educați” și părinții.

• abandon familial în afara divorțului - amenzi de nu or să se mai poată așeza o lună!
• violența domestică ar avea pedepse legale muuult mai drastice.

Alcoolul, țigările, mâncarea fast food - procurate, evident, pe bază de buletin. În alte state se poate.

La dracu cu liberul arbitru sau cu puterea de decizie sau dictonul eu te-am făcut eu te omor. 

Am ajuns să-mi fie scârbă de țara mea, de istoria mea, de felul în care suntem văzuți din cauza imbecilității. Și este dreptul meu să fiu evaluată după cine sunt, nu după alții.

Doar al meu

Blogul ăsta este al eu, oricine aș fi eu, oricum aș fi eu. Și uneori este și despre mine. Cel mai adesea este despre alții, despre cine mi-aș dori să fiu sau despre ceea ce am fost.

Blogul ăsta al meu a fost deschis de partea din mine care avea curaj să spună ceva, să spună tot. Dar cealaltă parte din mine, cea care știe că eu ar trebui să tac, să nu scriu, să nu fac nimic care m-ar putea compromite, îl cenzurează și-l face impenetrabil, impermeabil și foarte des... inflamabil.

Eu, oricine aș fi, sunt stăpâna blogului, sunt autoarea unor povești inspirate din fapte reale sau a unor fapte reale inspirate din povești. Nu mă interesează câți îl citesc, mai mult cine îl citește, și când aflu că din ce în ce mai mulți (mai ales dintre cei care mă știu) o fac, nu mai scriu o vreme. Nu despre mine, nu despre alții, nu despre ce mi-aș dori să fiu sau ce am fost. Refulez, las timpul să treacă și apoi revin, răbufnesc.

Opriți-vă! Blogul ăsta nu este al vostru! De ce vă interesează ce scriu? De ce încercați să vă găsiți printre nu-știu-care rânduri? De ce nu vă mulțumiți doar cu lectura traumelor unui om ca voi? De ce țineți morțiș să-mi închid blogul sau să fac altul de care să nu aflați în veci? De ce vreți să-mi atrageți atenția că știți de el și că-l citiți? De ce sunteți sadici?
Vă temeți că aș putea scrie de voi ceva și vor afla alții? Pot s-o fac! Pot să vă fac să nu mai intrați pe blogul meu, pot să vă fac să mă urâți! Încă puțin... și măcar atunci voi fi liniștită, știind că nu vă mai pasă, că nu mai dați prin sala mea de oglinzi.

Încetați să faceți din sala în care mă pot vedea cum sunt în realitate o sală de interogare, eu între oglinzi și voi în spatele unor geamuri care vă permit să mă studiați!

Palme, partea 18

Eu am făcut multe alegeri idioate la viața mea, dar tu încă faci mai multe ca mine!
N-ai priorități, încă nu-ți dai seama ca este bine pentru tine. Nu poți să înțelegi că nu te mai afli la vârsta la care alegi ce îți place, ci ce trebuie!

Alegerile tale, cel puțin copilărești, nu-ți reflectă vârsta fizică, și e păcat. Deși uneori te prinde rolul de copil, prea mult roz și prea multe chestii pufoase strică.

Să nu te mire că te critic, am tot dreptul, atunci când alegerile tale sunt idioate, copilărești și, mai important decât orice, mă afectează în mod direct. Atunci da, am un cuvânt de spus. Și-l vei auzi, deși nu-ți place, deși nu vei ține cont de el, deși știu dinainte că-mi răcesc gura degeaba. Dar asta poate este una dintre alegerile mele idioate...

vreau să știu

Vreau să știu ce fac oamenii normali, atunci când lucreză 10 ore pe zi. Ce fac ei când sunt dimineața acasă, dacă lucrează schimbul 2 sau ce fac după-amiază, când merg la muncă dimineața.
Vreau să știu, pentru că am impresia că, nefăcând nimic, mi se irosește viața. Îmi irosesc viața, așa cum mi-am irosit energia încercând să intru la un master la care au fost ei niște jigodii și nici nu mi-au lipit colțul de la lucrare.
Vreau să știu cum pot să fie unii atât de imorali, încât să discrimineze, să te respingă doar pentru că nu ai făcut studii de licență la ei. Cum pot unii, oare, să-și amâne la nesfârșit admiterile, ca să te trezești că intri la oral, că ai trecut de scris, dar că nu ai nicio șansă, nici la masterul ăsta, nici la altul pentru că s-au terminat înscrierile.
Vreau să știu de ce ASE-ul a zis că or să se țină admiteri, dar până la urmă au echivalat studii în engleză. Vreau să știu asta, pentru că așa aș fi avut o șansă, aș fi știut că admiterile nu sunt în același timp și m-aș fi înscris și acolo.
Vreau să știu de ce Universitatea din București face mereu chestii de genul ăsta! De ce nu dau și celorlalți o șansă? Că din câte am văzut, oricum cei din afară sunt mai buni ca ai lor, indiferent de medii sau de note.

Vreau să știu ce trebuie să fac în următorul an. Pentru că, să fac un singur lucru - să muncesc, nu mă satisface, nu mă obosește, nu mă extenuează fizic și psihic. Și eu de asta am nevoie ca să pot uita că din start mi-au refuzat orice șansă, nu m-au lăsat să le arăt cine sunt și ce pot.

citește-mi blogul

Citește-mi blogul, dar nu te aștepta să îți explic ce am scris. Citește și taci, încearcă să înțelegi, și dacă după 5 minute n-ai prins ideea, las-o moartă, treci la alt blog și nu mai intra pe al meu.

Citește-mi-l, dar nu râde, pentru că nu înțelegi, nu știi, nu cunoști. Nu-ți bate joc de gândurile unui om, oricare ar fi el, pentru că fiecare are dreptul la o părere. Iar dacă tu râzi de mine, am și eu dreptul la părerea mea - ești un prost! Și voi râde, la rândul meu, de ignoranța ta.

Citește-mi blogul, dar nu te aștepta să purtăm conversații pe tema postărilor mele, pentru că ăsta e un blog inspirat din fapte reale. Iar tu, pe cât de real ai fi, nu faci parte din realitatea mea de zi cu zi.

oameni bolnavi

Am fost martor la unul dintre cele mai cumplite lucruri zilele trecute.

Eram pe drum spre muncă, în 133, între Piața Spaniei și Dorobanți, când un om s-a prăbușit în autobuz. A înceout să tremure, dar curând și-a revenit.
Toți din autobuz au fost speriați, impresionați. Mai ales de povestea bărbatului, care a spus că este epileptic și că nu își permite tratamentul, acum că nu mai este compensat. Toți au sărit cu bani către el, să-l ajute.

Dar oamenii nu știau. Oamenii nu știu cum arată o criză de epilepsie, nu știau cum face un om într-un astfel de caz, cât îi ia să își revină. Și cu atât mai puțin că atunci când un om are o criză de epilepsie nu are timp să se trântească pe o parte, să își ferească capul și să se înțepe singur în deget.
E trist, dar adevărat. Un om de nimic a reuși să strângă, printr-o mârșăvie, în câteva minute, cel puțin 50 lei. Eu, personal, iau 56 lei pe 8 ore de muncă!

Apoi a coborât din autobuz, la Romană. Și a urcat în alt autobuz, unde probabil „i s-a făcut iară rău”. Omul acela este bolnav, să profit de o boală care pe unii îi roade și-i distruge pentru a face rost de bani necinstiți.

Google e de rahat

google tocmai mi-a fuart blogul. dintr-o simplă mișcare, mi-a lăsat fără unicul lucru ce-mi aparținea. Acum este al altcuiva, altcineva are acces la el. Nu știu cum s-a întâmplat, exact. Știu că este ireversibil.
Și știu că va trebui să o iau de la capăt. Și nu mai vreau să o fac, e prea greu, doare prea tare să șterg tot ce este aici. Și dacă nu șterg, tot ce este aici nu mai este al meu.

Google este de rahat, mi-a furat unicul lucru care era al meu. Doar pentru că nu suporta ca adresa primară să fie de yahoo, a luat-o pe prima de google care s-a conectat. Iar acum el are acces la tot, îmi este administrator.
Careva să zică cineva, altcineva, îmi administrează blogul, eu sunt un...chiriaș al propriei mele vieți.

Google, ești de tot căcatul.

Editare ulterioară (31iulie, 19:36) : persoana respectivă a fost mult prea de treabă. Și-a dezactivat contul de google doar pentru a-mi da blogul înapoi. Este din nou al meu. Dar asta nu îmi schimbă părerea despre google

trecutul n-a trecut

This time I am not to blame...

Nu credeam că dacă o să spun cu voce tare ce s-a întâmplat cândva în iunie 2006 o să mă facă să tremur așa cum o făceam atunci.
Și nici nu credeam că voi simți din nou repulsie, dezgust și.. teamă.

Iar partea cea mai tristă este că sunt ceea ce sunt „grație” a ceea ce am fost și a evenimentelor prin care am trecut.

Vreau să sune telefoanele!!

Tu mă vroiai. Te-am citit din prima, pe mine mă căutai, de mine aveai atâta nevoie! Știam că pot face tot ceea ce îți dorești, poate chiar mai mult. Aș fi avut răbdare, aș fi trecut prin toate probele de foc și aș fi așteptat foarte calmă să aflu că sigur am trecut cu brio de ele.
Am încercat să ajung la tine, mi-am pus viața pe un ecran, în fața ta. Orice realizare de-a mea era acolo. În 4 limbi. Am încercat să îți arăt că pot, indiferent de limbă, de bariere culturale sau rasiale.

Tot ce trebuia să faci, anagajatorule, era să mă suni.

Tânără, proaspăt absolventă, licențiată, studii în afară, dimplome și burse - nu mă laud, caut de muncă!

Palme, partea 17

doar pentru că unii s-au schimbat, nu înseamnă că și eu ar trebui să o fac.

eu o să fiu în continuare fata cu vise prea colorate, cu speranțe prea mari, cu planuri prea minuțios realizate.

eu o să fiu cea care o să reușească de una singură, pentru că cei din jur doar te trag la fund și te mai ridică, de păr, să iei o gură de aer proaspăt și să te mai roage ceva.

eu o să fiu cea care chiar se bucură de primăvară, care chiar știe să aprecieze ce are, care știe să-și ceară scuze, indiferent de cât de târziu aș face-o. eu sunt cea care poate să accepte că ceilalți nu sunt perfecți.

 tu ești acel personaj care nu înțelege că o relație, de orice fel, trebuie hrănită din ambele părți, tu nu poți trece peste mărunțișuri for the greater good.

eu sunt, poate, în ochii tăi, o țestoasă - mă mișc lent, dar voi trece înaintea ta linia de sosire. Iar eu, măcar, când am o problemă nu mă ascund cu capul în nisip și sper ca, până o să ridic privirea, furtuna să fi trecut.

Sentința

Oamenii de căcat sunt, în general, cei care te pupă în cur și care-ți dau cadouri. Un pic de praf în ochi ca să nu vezi că-și bat joc de tine, ca să nu-ți dai seama că, de fapt, ne le-ar putea păsa mai puțin de tine.

Oamenii de căcat pot să fie cei care-ți sunt cel mai aproape. O soră plină de invidie, gelozie. O ființă infectă care a vrut mereu ce ai avut și, dar n-a meritat niciodată și nu a putut să accepte. Greșeala, evident, este și a părinților, care din prostie infinită nu au știut să dea o lecție, ca acel copil idiot care a făcut la început o greșeală micuță să învețe ceva. Astfel acel copil idiot a  devenit o ființă repugnabilă, care minte, înșeală, fură și își bate joc de toți cei care, când era un pui de om, au vrut să-i dea un trai mai bun.

Omul ăsta de căcat mi-a distrus viața. Înșelându-mi încrederea, pe cea a părinților, înșelând statul. Mințind pe oricine, trăiește bine. Altfel nu ar putea trăi - asta o ajută să trăiască, răutatea este oxigenul ei.
Oamenii de căcat sunt cei care-ți fură 10 luni de zile banii de chirie cu greu strânși de părinți. Oamenilor de căcat nu le pasă că tu ai fost dat afară și că nu ai unde să te duci. Și, timp de doi ani, mint că au plătit datoria dar totuși într-o săptămână este ziua procesului și TU va trebui să plătești, propriu și figurat, foarte scump pentru greșelile tuturor. Atât de scump, că, dacă ai avea un salariu minim pe economie, ar trebui să dai toți banii pe care-i câștigi timp de cel puțin 7 luni!

Oamenii de căcat nu îți vor răspunde la telefon, te vor bloca pe messenger și facebook. Nu vor mai da pe acasă. Și mai mult, se vor simți lezați dacă-i faci hoți în față. Adevărul îi doare.

Oamenilor de căcat nu le pasă că tu va trebui să lipsești de la cursuri, cu câteva luni înainte de licență, pentru a încerca din răsputeri să faci ceva, să nu te duci (mai rău) la fund. Din cauza lor vei pierde chiar mai multe decât ai pierdut până la ora actuală. Dar ei vor trăi liniștiți, pentru că, cel mai probabil, vor scăpa cu fața curată și din asta, ca până acum, iar ceilalți vor rămâne în genunchi, curățând căcatul pe care-l lasă în urmă la fiecare pas.

Acolo

Aici nimeni nu s-a schimbat, în afară de mine

Acolo nu sunt mașini pe carosabil, nu sunt gunoaie pe stradă și nici câini comunitari.

Acolo sunt peste 10 garde ziua și niciodată sub -2 noaptea.

Acolo se spală trotuarele noaptea și de aia am căzut și mi-am rupt clavicula.

Acolo parcă totul e mai ieftin (1 euro = 4,3 lei), mai puțin transportul.

Acolo oamenii fac mișcare, nu practică doar alergatul după autobuz. Și oamenii sunt mai fericiți, mai zâmbitori, nu atât de răi. Și în niciun caz nu sunt supraponderali sau neîngrijiți.

Acolo au rămas prietenii mei, acolo se țin petreceri tematice și se iese în club la 2 noaptea. Acolo fix azi  fost o petrecere pe plajă și eu n-am putut să particip.

Acolo sunt câțiva țigani, nu rromi. ȚIGANI! Nu există cocalari, nici pițipoance. Acolo flamenco aparține culturii rrome, pentru că în Spania, rromii au o cultură.

Acela e Vigo, orașul care are și plajă și munte.

Nu-i ca-n Madrid, unde un român (care m-a auzit vorbind română) mi-a furat portofelul cu bani chiar când mă duceam la aeroport. De ce să te duci în Spania dacă tot pe ai tăi îi furi?

Aici e frig, murdar, plin de câini și de rahat pe stradă și în oameni.

În jur

Mă uit în jur și vreau să înjur. Vreau să înjur când în jur văd numai oameni care au o anumită părere despre România, când aproape evit să aduc vorba de locul de unde sunt înainte de „a-i fascina” pe interlocutori cu cât de bine vorbesc engleză, spaniolă sau (cât de mult mă chinui să vorbesc în) franceză, ca să vadă că nu toți românii cerșesc în străinătate. Pe la petreceri am fost întrebată dacă nu cumva sunt din Franța, la magazin dacă nu sunt din Perú iar la facultate din Canada... Și când am zis România am auzit un „oooh...I see”. Ce...?!

În jurul meu este numai lume care își închipuie că sunt din altă parte pentru că sunt „destul de albă” la culoare și-mi vine să-i înjur, pentru că sunt niște amărâți care habar n-au de viața lor sau de cât de grea e viața noastră.

Îmi vine să înjur când în jur sunt străini, pentru mine toți sunt străini, așa că am chef să înjur mereu. Și-o fac, fără rețineri, și lor li se pare că zic ceva amuzant și încearcă să învețe cuvântul. Aici am libertate de exprimare deplină,  puțin îmi pasă de ei, ei nu mă înțeleg. Nici dacă ar cunoaște limba, tot n-ar înțelege.

Fix acum mă uit în jur și nu pot să înjur, ar ridica întrebări, mai ales colegei de cameră, româncă...