Doar al meu

Blogul ăsta este al eu, oricine aș fi eu, oricum aș fi eu. Și uneori este și despre mine. Cel mai adesea este despre alții, despre cine mi-aș dori să fiu sau despre ceea ce am fost.

Blogul ăsta al meu a fost deschis de partea din mine care avea curaj să spună ceva, să spună tot. Dar cealaltă parte din mine, cea care știe că eu ar trebui să tac, să nu scriu, să nu fac nimic care m-ar putea compromite, îl cenzurează și-l face impenetrabil, impermeabil și foarte des... inflamabil.

Eu, oricine aș fi, sunt stăpâna blogului, sunt autoarea unor povești inspirate din fapte reale sau a unor fapte reale inspirate din povești. Nu mă interesează câți îl citesc, mai mult cine îl citește, și când aflu că din ce în ce mai mulți (mai ales dintre cei care mă știu) o fac, nu mai scriu o vreme. Nu despre mine, nu despre alții, nu despre ce mi-aș dori să fiu sau ce am fost. Refulez, las timpul să treacă și apoi revin, răbufnesc.

Opriți-vă! Blogul ăsta nu este al vostru! De ce vă interesează ce scriu? De ce încercați să vă găsiți printre nu-știu-care rânduri? De ce nu vă mulțumiți doar cu lectura traumelor unui om ca voi? De ce țineți morțiș să-mi închid blogul sau să fac altul de care să nu aflați în veci? De ce vreți să-mi atrageți atenția că știți de el și că-l citiți? De ce sunteți sadici?
Vă temeți că aș putea scrie de voi ceva și vor afla alții? Pot s-o fac! Pot să vă fac să nu mai intrați pe blogul meu, pot să vă fac să mă urâți! Încă puțin... și măcar atunci voi fi liniștită, știind că nu vă mai pasă, că nu mai dați prin sala mea de oglinzi.

Încetați să faceți din sala în care mă pot vedea cum sunt în realitate o sală de interogare, eu între oglinzi și voi în spatele unor geamuri care vă permit să mă studiați!