Permiteți-mi, vă rog!

Eu nu am fost ca toate fetele, eu nu mi-am închipuit niciodată cum va fi nunta mea.
În schimb, de mică mi-am propus să caut pe cineva anume, un profil exact: nu vroiam soacră, deci el clar trebuia să fie orfan de mamă; îl vroiam înalt, mai înalt ca mine; cu o situație bună, educat, scos în lume, totuși nu trebuia să aibă o situație mai bună ca a mea, să fie mai educat ca mine și eu trebuia să fiu mai scoasă în lume ca el. Trebuia să-i placă animalele, să vrea unul în casă. Și să nu vrea copii, sau cel puțin să fie de acord cu adopția.

Acum mai bine de un an, când cineva se uita după rochii de mireasă, mi-a zis că i-a plăcut un anume model, dar că mie mi-ar veni bine, însă mie nu mi-a plăcut. Și am căutat, de dragul ei, rochia care mi-ar plăcea mie. Și nu m-a mirat să văd încă o dată că sunt foarte pretențioasă.

Stau în pat, ca un om bolnav, și mă uit pe geam. Eu nu mi-am închipuit niciodată cum va fi nunta mea. Până de curând.

Mă tot uit la imaginea acelei rochii, îmi tot închipui orașul în care va avea loc recepția, lista de invitați, domnișoarele de onoare. Mă gândesc la cum mă va privi toată lumea atunci când voi dansa cu tata un vals vienez. Salivez la gândul meniurilor și la torul care va fi de ciocolată cu mentă.

Mă uit la mână și văd o verighetă din aur, una foarte fină, care abia se observă. Și lângă ea, inelul de logodnă care sigur va fi ușor neconvențional. Voi avea părul desfăcut, natural ca machiajul. Tocurile voi fi de maxim 5 centimetrii. Iar buchetul din trandafiri portocalii.

Voi ajunge apoi acasă, într-un apartament cu 3, poate chiar 4 camere la Aviatorilor. Undeva la etajul 4 ca să pot avea o priveliște superbă. Camerele vor fi foarte înalte și draperiile vor geme din cauza greutății. Patul va fi înalt, cu baldachin. Cada imensă iar bucătăria complet utilată.

Și dintr-o dată mă trezesc la realitate - eu nu vreau nimic din ce am zis mai sus, nu-mi permit emoția asta, nu-mi permit luxul de a-mi petrece ce mi-a mai rămas din viață lângă un singur bărbat!