Așa te-aș fi iubit

Te-aș fi iubit fără diacritice. Nu aș fi lăsat convenții intre noi. Și nu aș fi scris nimic despre tine pentru că povestea noastră încă s-ar scrie și aș ține-o doar pentru mine.

Te-aș fi ținut în brațe până aș fi adormit. Până m-aș fi trezit. Și apoi în fiecare weekend mi-aș fi făcut culcuș între braț și corp. Aș fi respirat aerul tău abia trezit din somn.

Te-aș fi lăsat să îmi speli, cu sau fără burete, fiecare parte a corpului. Și am fi stat uzi în cabina aburindă, ne-am fi învelit cu același prosop și apoi am fi ieșit în parc să stăm mână în mână, lungiți în iarba, mâncând sendvișuri și bând vin roșu.

Am ajunge la tine. Am sta separat ca să nu ne sufocăm unul pe altul. Ca să ne dăm timp să ne fie dor. Ca reîntâlnirile să fie mai plăcute.

Ți-aș fi făcut masaj și te-aș fi învățat să mă dai cu oja. Chiar dacă știu ca aș face risipă.

Am fi mers la cumpărături. La film. În baruri.
Am fi plecat la mare și am fi stat pe plajă răzând de cei din jur pentru că oricum de altcineva în afară de celălalt nu ne-ar păsa.

Nu aș fi insistat să îți cunosc prietenii. Nu aș fi vrut nici să îi fi cunoscut tu pe ai mei. În momentul în care ei ar fi intervenit în relația noastră, am fi avut judecători. Verdicte și condamnări. În momentul ăla nu am mai fi putut fi noi, unul cu altul. Am fi fost ce se așteptau ei să fim. Mai rău, dacă unul dintre noi nu i-ar fi plăcut? Decizii de luat.

Acum tot ce vreau este să te văd. Să te văd cu altcineva ca să știu ca nu sunt eu. Că pur și simplu cineva te face să zâmbești.

Celui care nu vrea să audă

Cine merge dimineața în patru picioare, la prânz în două și seara în trei?

Când a venit toamna? Pentru că eu am avut impresia că e încă vară. Și că am încă 17 ani, că deciziile mele sunt doar ale mele și nu influențează viața nimănui. A venit toamna, a venit noaptea, a venit frigul.
Mă întreb unde a rămas primăvara în care ne-am cunoscut. Și dacă acum, în al patrulea an, Crăciunul tot singură îl voi petrece. Petrece... impropriu spus.
Aseară te-am dat afară și ți-am zis că nu vreau să te văd, că nu suport să te mai văd, că doar să te văd mă enervează. Și se pare că refuzi să auzi adevărul. Te-ai întors. Nu înțelegi? Am crescut cu un tată ca tine. Și mi-am promis că nu o să ajung ca mama. Drept pentru care sunt ca el...
Te-ai întors cu speranța că totul va fi bine între noi, că îți voi spune ce vrei să auzi - o să fie bine. Nu îmi place să mint, nimic nu este bine, nimic între noi nu mai este cum ar trebui de ceva vreme. Și când rătăceai pe nu știu unde cu bagajul în brațe am realizat că nu mi-e dor de tine, că nu vreau să te întorci. Urma să te înlocuiesc cu o pisică. Pe care ar fi chemat-o Leila.
Așa cum deciziile mele te afectează, deciziile tale imbecile mă distrug. Trei ani jumate mai târziu mi-am dat seama că am renunțat la cine eram pentru tine. Nu că mi-ai fi cerut-o vreodată. Dar nici nu trebuia să mă fi lăsat.

Omerta, 2

If I live, I’ll kill you. If I die, I forgive you.

În ultima vreme găsesc mai ușor să spun ce simt prin imagini, să arăt ce vreau printr-o melodie. În utlima vreme dau vina pe cafeaua fără cafeină pentru felul în care inima îmi bate.

M-am săturat să mă trezesc cu gusturi amare. De la prea multe vise în care sunt înapoi în Vigo. De la un soare prea puternic și capricios care intră pe fereastră de la bucătărie - și spun mereu că o să-mi pun draperie și acolo și niciodată nu o fac pentru că altfel m-aș simți mult prea confortabil în bucătărie și mi s-ar năzări că acolo mi-ar fi locul. De la prea multe nopți în care visez viitorul și zic NU și plec. De la faptul că, atunci când va veni vremea viitorului, nu voi fi în stare, cel mai probabil să zic acel nu cu aceeași greutate cu care el mă apasă și mă sufocă în somn și cu forța cu care îmi apasă tâmplele când mă trezesc.

În ultima vreme mă trezesc recitindu-mi blogul, știind că cineva mi-l citește. Și încerc să caut acele  postări, să-mi amintesc ce am scris în ferenezia care mă apucă atunci când mă așez în scaunul meu și mă apuc să scriu.

Am devenit cel mai plictisitor om din lume, un om care tot ce vrea este să știe. Care tot ce face este să citească știrile externe. Și care se îndepărtează zilnic, puțin câte puțin de ceea ce era, de ceea ce are. Un om care își închipuie că într-o bună zi ar putea fi el cel care vorbește în microfonul ăla.


Tu cum mă vezi? Tu mă vezi doar când dorm, tu mă vezi doar când zâmbesc dimineața imediat după ce mă trezești că pleci la muncă. Tu nu mai întrebi, nu mai citești, nu mai vezi, nu mai observi, nu mai iei inițiativa.

Și uite că tocmai te-ai ridicat, tocmai ai întrebat... tocmai ai ridicat fix problema.
Dar, ca întotdeauna, eu sunt pe locul trei...

Te știu de undeva

Te știu din vedere, semeni cu cineva pe care am iubit demult. Mă uit la tine, te aud spunându-mi „Bună” și parcă și vocea-ți seamănă. Nu ești la fel, dar aduci cumva cu el.
Mă uit la ochi și simt cum mă pierd - la fel ca atunci. Și mă întreb unde ai rămas, cine ești și mai ales cum ai ajuns așa?
Ascult melodia asta de câteva zile, de când stăteam pe holul facultății și te-am văzut trecând dar te-am ignorat, luni seară. Sau poate de marți, când am urcat scările în fugă, și, la același etaj ca acum o lună, săteai așteptând... nu știu ce așteptări mai ai acum...
Semeni cu cineva. Și mă uit în oglindă și îmi pun întrebarea - tu cum mă vezi acum? Îți amintești de mine?

Tsunami Passion

Este ziua ta și ți-ai schimbat numărul. Încă ți-l știu pe de rost pe cel din clasa a noua. Și pe cel la care tocmai ai renunțat.

De multe ori mă gândesc cum ar fi fost dacă nu aș fi avut ore la tine în clasă, dacă n-ar fi nins, dacă într-adevăr m-ai fi lovit cu bulgărele ăla. Sigur aș fi avut ore într-o altă clasă și aș fi trecut pe lângă a ta, te-aș fi văzut și tot m-aș fi îndrăgostit de tine. M-ai fi lovit și ai fi venit să-ți ceri scuze, te-aș fi făcut să te simți jalnic până la punctul de a lua-o razna, de a-ți pierde mințile de îndrăgostit ce ai fi fost de mine. Exact așa cum s-a întâmplat... doar pentru că nu m-ai nimerit cu bulgărele și eu ți-am zis pe nume... îți știam numele...

Anul trecut am uitat de ziua ta, mi-am amintit, totuși, câteva zile mai târziu. Anul ăsta n-am uitat. Dar sper să uit până mâine.

citește-mi blogul

Citește-mi blogul, dar nu te aștepta să îți explic ce am scris. Citește și taci, încearcă să înțelegi, și dacă după 5 minute n-ai prins ideea, las-o moartă, treci la alt blog și nu mai intra pe al meu.

Citește-mi-l, dar nu râde, pentru că nu înțelegi, nu știi, nu cunoști. Nu-ți bate joc de gândurile unui om, oricare ar fi el, pentru că fiecare are dreptul la o părere. Iar dacă tu râzi de mine, am și eu dreptul la părerea mea - ești un prost! Și voi râde, la rândul meu, de ignoranța ta.

Citește-mi blogul, dar nu te aștepta să purtăm conversații pe tema postărilor mele, pentru că ăsta e un blog inspirat din fapte reale. Iar tu, pe cât de real ai fi, nu faci parte din realitatea mea de zi cu zi.

Pe dinafară

 Îmi voi face bagajele, din nou. De prea multe ori le-am făcut și le-am desfăcut în ultimul an: acum un an când am plecat dezamăgită din București, pe 3 septembrie, înainte să plec în Vigo, când am ajuns acolo și am stat 3 zile la motel, când m-am mutat în primul apartament, când m-am mutat a doua oară în Vigo (poveste lungă și tristă, de aia n-am pomenit niciodată de mutare), când am plecat spre Madrid, când am plecat din Madrid, când am ajuns acasă, când m-am mutat înapoi la cămin și, în fine, după licență, acum aproape o lună.

E cazul să le fac din nou, cât de curând. Viața urmează să înceapă. Voi strânge iară cortul și îmi voi muta circul în altă zonă, „mă voi lăsa la vatră”, una chiar luminoasă. Și sper să fie bine. Mă gândesc la ziua în care o voi lua de la capăt, la ziua în care va exista al treilea contract pe numele meu - primul la Cosmote, făcut după Bac, al doilea la muncă, făcut acum o săptămână și va urma unul de închiriere. Voi fi proprietara vieții mele. Și voi avea casa mea, de unde nimeni nu mă va putea scoate...

Voi avea loc ca totul să fie la locul lui. Ca locul să-mi poarte amprenta. Fie că tu alegi sau nu să vii cu mine.
De nu o vei face, mă va durea un pic. Un pic de tot, după care o să mă consolez singură că e mai bine așa, că oricum nu aveam chef să împart micul spațiu cu cineva care are nevoie de atât de mult, că nu va trebui să-ți spăl hainele, să-ți gătesc, să-ți dau raportul la cât ajung acasă.
De o vei face, o să mă bucur că pot să fac toate cele de mai sus pentru tine, cu tine. O să fiu fericită că o să ne înghesuim într-o cameră, că nu vei avea unde să pleci când ne certăm, că va trebui să te întorci... acasă. Acasă la mine. Căci eu voi continua să fiu independentă, tu nu vrei avea niciun drept asupra garsonierei mele.

Tu o să fii pe dinafară. Cu o cheie în mână sau cu un deget pe sonerie. Dar asta nu va însemna că nu mai țin la fel de mult la tine. Va însemna că țin un pic mai mult la mine.

Mr. 407,

Bună dimineața. Îți miroase a cafea pentru că abia am făcut eu una. Tare! Cu cafeină de data asta, gata cu minciunile, cu prefăcutul. Nu te întreb dacă vrei, pentru că știu deja răspunsul - nu.

Este o dimineață atât de plăcută, liniștită. Soarele strălucește și lumina inundă camera asta de cămin, pe care în curând va trebui să o părăsesc. Posibil pentru una din politehnică. Mă mai gândesc. Dar deocamdată să nu ne gândim la prostii de genul ăsta, să trec eu de licență și ne descurcăm apoi.

Vezi imaginea din dreapta? O vezi, nu? Îți vine a crede că acesta este, mai nou, stilul meu? Nici mie. Și nu-mi vine să cred că port cercei cu pietricele roșii sclipitoare sau mărgele, tot roșii, la gât. Cu atât mai puțin îmi vine să cred că frecventez Lipscaniul, și nu merg în Revenge (care oricum nu mai este ce a fost) sau Fire. Ce ai făcut din mine?

Îmi place dimineața asta liniștită, și mai mult îmi place o dimineață liniștită după o noapte nebună. Și e musai să mă trezesc la tine în brațe. Dar nu a fost cazul, aseară a fost o seară liniștită. Dar sms-ul de noapte bună a făcut toți banii. Și nici dacă mă țineai în brațe nu te-aș fi simțit atât de aproape.

Scuze că te-am trezit. Deși nu îmi pare rău. Hai, culcă-te la loc.

To whom it may concern

Un nou început începe după un final.

E ultima dată în acest pat, ultima noapte când împărțim orașul. Și nu-i prima dată în care nu avem aceleași gânduri.

O să revin, o să-mi revin. O să încerc să continui ce am început, deși am impresia că o voi lua de la zero.

M-am plimbat azi cu el, am fost în port și mirosea a pește și a sare. El vorbea dar nu știu ce mi-a zis. Continuam să zic Sí, claro. Sau Tú y tus ideas. Nu-mi place de el, simpla lui prezență mă enervează. E arogant, mai mult ca mine. Este îndrăgostit de mine. De ce? Ce i-a trebuit să se îndrăgostească de o româncă venită în Erasmus? Nu l-am pus eu, să mă scutească. Și totuși accept când mă scoate în oraș că-i un domn și plătește el. Și pe tine te mint că dorm. Iar tu mă crezi pentru că mă iubești mai mult ca el.

Oare cum arată normalul?

PS: Nu, scumpul meu, doar mă scoate în oraș. Niciodată n-a văzut mai mult. Și chiar dacă ar fi așa, nu sunt atât de proastă încât să recunosc. 

Dragă A. ,

Îți amintești când am colindat împreună Bucureștiul? Îți amintești cum zâmbeam? Deloc forțat, sincer și cu poftă de viață.
Ce s-a schimbat de atunci? Eram perfecți unul pentru celălalt, prea perfecți. Atât de perfecți încât mi-am dat seama că nu-i nimic mai cumplit decât să te culci cu cineva ca tine... în afara faptului că te culci cu cineva exact ca tine.
Te-am dus vreodată să vezi pasajul englez? Știi că locul ăla întunecat dar plin de viață este pe lista mea cu „cele șapte minuni ale Bucureștiului” ?

My last will and testament

Subsemnata, Ilana Bradșteter, de bună voie și nesilită de nimeni, aflându-mă în deplinătatea facultăților mintale, pentru cazul morții mele dispun următoarele:
 - se va lua în calcul primul meu testament de pe acest blog;
 - se vor dona toate organele mele, fără a se considera etnia sau sexul primitorului, doar cazierul. Nu vreau să „trăiesc” în continuare în corpul unei persoane care să facă rău societății sau țării care m-a crescut și m-a făcut cine sunt. Motivul, deși nu este cazul să-l justific, este acesta.


Rog familia să păstreze legătura cu persoana în cauză și numesc pe mama mea executor al testamentului.

Testator,

Ilana

Dragă A. ,

Aceasta este povestea unei fete care și-a aruncat inelul de logodnă pentru ceva ce nu a existat niciodată. După luni bune nu a reușit să și-l recupereze, pentru că nu a mai putut să-l pună pe deget, pentru că nu știa dacă mai e cazul să-l pună pe deget.

Totul era bine între ei doi, până ce un individ s-a băgat între ei. Luni de zile nu i-a dat pace, luni de zile ea nu a avut pace - certuri cu logodnicul din cauza celui care nu înțelegea că ea îl vrea pe celălalt. Certurile au continuat și au intervenit și alți factori iar ea și-a scos inelul de pe deget. A cedat celuilalt. Nu a durat prea mult și a dat cu capul de prag. Celălalt nu era demn de încredere. Deși comportamentul lui față de ea era magulitor și ea se simțea vie, nu putea să-și scoată din cap că altcineva și-ar dori să fie mort.

A încercat de mai multe ori să rupă legătura și până la urmă a reușit. Tot ce existase se transformase într-un mormânt - te duci acolo, jelești, te face să te simți mai bine și apoi pleci și-ți vezi de viață. Încă se duce acolo pentru a vorbi cu cel îngropat, îi dă iluzia că o ascultă, că o poate ajuta.

După ruperea legăturii, a reluat-o pe cea reală. Nu a mai fost la fel. Ci din anumite puncte de vedere a fost mai bine. A vrut să-i spună despre tot ce s-a întâmplat, el n-a vrut să audă, a zis că nu-i pasă, că trecutul stă în trecut.

Cei doi trăiesc acum fericiți, ea are mereu inelul la ea. Mai trece pe la mormântul menționat, povestește banalitățile cotidiene și apoi închide telefonul. Nu simte nevoie să-și ceară scuze, a făcut ce i-a dictat inima... și câteodată corpul.

Scrisoare către domnul Al

Domnule Al,

Azi când m-am întors, într-un final, la mine acasă, după petrecerea demențială de aseară din Club Lolita (da, știu că ți-am zis că merg în Mondo, dar ce erasmus ar fi stat acolo, unde băuturile aveau prețuri de la 7 euro în sus și în plus au pus de două ori într-o oră Inna Hot), m-am uitat după un tip pe stradă. A fost prima dată într-o lună și 10 zile când un tip m-a atras. M-am uitat la el, am zâmbit larg, chipului avea ceva familiar, părul îi era ciufulit. Purta o bluza neagră cu o inscripție pe care am uitat-o și niște pantaloni de trening, o geantă de echipament sportiv. Între timp se făcuse verde la semafor și când a trecut pe lângă mine am realizat ceva - semăna cu tine.

Nu mă pot uita la niciun tip pe drum pentru că te văd în fiecare dintre ei, și totuși nici unul nu-i ca tine.

Dragă București,

Sunt aici, departe de tine și îți spun sincer că-mi lipsești. Ce-ți mai fac boschetarii? Dar câinii vagabonzi?

Îmi lipsesc mult RATB-urile tale care veneau des, mi-e dor să răcesc de la curentul de la metrou. Aici nu e așa, aici vine un autobuz la minim 30 minute, iar duminica abia dacă vine unul la o oră și metrou nu există. În schimb semafoarele „cântă” iar autobuzele sunt mici, dar scaunele sunt mai confortabile. Unde-ți sunt șoferii cei leneși și lenți? Pentru că aici șoferii poartă costum și pantofi și au porniri de kamikaze – frânează foarte aproape de trecerile de pietoni, brusc, iar în curbe accelerează. Nu se merită să mănânci de dimineață dacă urmează să iei un autobuz, ieși în pierdere.

Tu câte linii de autobuz(+tramvai și troleibuz) ai? Cel puțin 400, nu? Aici nu sunt mai mult de 30. La capitolul ăsta ești de 10 ori mai bogat, iar dacă stăm să calculăm și numărul de vehicule pe fiecare linie...

Însă aici se respectă urcările – doar pe ușa din față, și coborârile – pe celelalte uși. Din fericire pentru Vigo, aici toți plătesc valoarea călătoriei. Cam ca-n autobuzele alea vechi provinciale, se plătește la șofer. Tot acolo se validează și cartela de călătorie. Prin urmare, nu prea există controale. Și cu toate astea, o călătorie normală, fără cartelă, costă 1,17 euro, iar pentru studenți este 0,59. Aici nu există abonamente, există niște cartele, iar dacă ai una, călătoria este de 81 cenți în loc de 1,17. Gândește-te câți te-ar înjura pe tine dacă ai aplica tariful ăsta. Pensionarii au, ca la noi (deși cine știe cât o să mai țină), călătoria gratuită iar stațiile sunt la distanțe incredibile una de alta.

În prima săptămână aici am dat cel puțin 12 euro pe călătorii. Câte abonamente lunare (de student) îmi faceam dacă eram acolo acum? Două luni de călătorii „fără număr”!

Ți-am zis că mi-e dor de tine? Ți-aș spune că îmi doresc să ne vedem curând, dar aș minți. Ce legătură are dorul cu dorința de a mă întoarce?