Dacă la început ne ajungeau 2 metrii pătrați, acum cei 4 pe care îi avem sunt cât un ocean. Un ocean limpede, sărat, plin de pești, plin de creaturi, plin de cadavre ale celor cărora nu le-a fost frică să aleagă drumul cel dificil pentru a-și atinge idealul.
Oceanul ăsta e la îmbinarea a două plăci tectonice, iar apa caldă și cea rece par să nu se mai întâlnească. Suntem pe un teren neutru. Un teren pe care se mai joacă doar partide amicale. Nu mai există competiție, nu mai aclamă nimeni pe nimeni. Și nimeni nu mai cumpără bilete.
Mi-aș cumpăra un bilet dus către oriunde nu ești tu, către oriunde știu că nu te-ai gândi să mă cauți. Nu mai știu care e filmul tău preferat și nici nu cred că am știu vreodată ce aromă de înghețată ai alege între ciocolată și vanilie. Nu știu ce gen de muzică asculți. Nu știu nici măcar cum îți sună telefonul. Știu că nu mai sunt geloasă pe ea. Și asta e un semn rău. Nu îmi place să știu că nu am pentru ce lupta. Nu îmi place să primesc totul așa de-a gata.
Nu mai faci niciun gest un pic mai bizar. Nu mă mai aștepți la gară. Și asta a fost ultima lui greșeală. M-a lăsat să aștept la gară. Sute de oameni formau o tornadă care mi-a luat ce mai rămăsese din inimă și au dus-o departe. Un vârtej, un gol, amețeală și stare de vomă. Apoi nimic.
Garsoniera asta care părea suficientă, acum acoperă două lumi. Una în care este totul bine și merge strună. Și lumea mea.
skip to main |
skip to sidebar
