Rezistența

Nu sunt imună, sunt doar puțin defectă. Sau așa ar zice alții.

După ani de „evoluție”, am ajuns, la fel ca un animal rănit de prea multe ori, să am un sistem de apărare. Unul complicat, ce trece neobservat de adversar. Mai greu este atunci când emoția, durerea, bucuria pe care involuntar le experimentez sunt bune... sau măcar normale.
Mai greu atunci când mama a avut accidentul și a rămas fără rotulă și a ajuns la spital și eu m-am întors în camera mea pentru că trebuia să termin capitolul de citit, nu puteam lăsa lucrurile la jumătate.
Mai greu a doua dată când am găsit-o pe mama, pe jos, într-o baltă de sânge în camera ei (pata este încă pe mocheta gri și nu mă lasă să uit). Am luat-o personal, de ce nu mi-a zis și mie că nu e bine ? De ce a trebuit să aflu ultima, în felul ăsta ?
Mai greu când cineva din grupul meu de prieteni tocmai a fost ucis, într-un accident rutier. Și n-am simțit nimic până ieri când a fost înmormântarea. Și mi s-a făcut rău. Greață, amețeală, dificultate în a mă ține pe picioare, în a respira, în a vorbi. Febră chiar. Abia atunci am conștientizat că omul ăla nu mai este și că nu-l voi mai vedea niciodată. 3 zile mai târziu.