Near-death experience

Avionul în care m-am urcat abia fusese „reparat”. Nu am decolat pentru că nu putea să plece de la sol.
Și totuși m-am urcat în el, cu inima cât se poate de ușoară, cu gândul că dacă ne prăbușim (speram totuși, puțin probabil)... asta e.
A fost pentru prima dată în zecile de zboruri când nu mi s-a făcut un gol în stomac când a decolat și când am prins turbulențe. Și nu am simțit nimic când am aterizat cu bine.
Viața nu mi-a defilat în față, nu m-am gândit cu regret la nimic. Nu m-a purtat gândul la niciunul dintre ei. Totul s-ar fi încheiat la fel cum a început - din nimic.

Nu e nimic schimbat acum, nu vreau să fac nimic deosebit, să recuperez din anii pe care unora li se pare că i-am pierdut, nu mă gândesc cu groază la următorul zbor, și am uitat deja fețele terifiate ale celor care erau lângă mine. Tot ce urcă trebuie să și coboare, într-un fel sau altul.