Înțeleg

Un pic prea târziu, dar am înțeles ce ai simțit tu când ți-am zis că plec din țară într-o lună, pentru un an.

Mi-a spus și el mie, pleacă luni pentru doi. Și în momentul ăla m-am gândit ce greu îmi va fi să nu îi zic nimic. Să nu știe. Să nu schițez niciun gest, ca el să nu plece cu părere de rău. Așa cum am făcut-o și eu. În schimb, el nu va plânge după mine în momentul în care se va îmbarca și nici atunci când va ajunge acolo.

La fel ca el, atunci și eu simțeam că nimic nu este mai important. Dar față de mine, el nu va regreta nimic. Nici măcar noaptea în care am dormit împreună, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici dimineața în care eu am plecat și apoi nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Acum e diferit. Acum tu nu vei reuși să umpli ca atunci 2 ani din viață ca eu să nu mai am nevoie de el. Pentru că în momentul în care am ajuns acolo, ecuadorianul Xaime semăna cu el. Și la petrecerea din Urzaiz 42 la el m-am gândit, nu la tine. Iar când m-am întors el a fost singurul care mi-a ascultat avid poveștile despre Vigo. El a fost singurul care a vrut să știe mai multe, deși trecuse deja un an de când revenisem.

Nici nu a fost în stare să zică ceva aseară, după ce a plecat. Doar se uita înapoi, la mine, ca și când avea multe să îmi spună și nu îndrăznea. În doi ani va uita ce avea să-mi spună. Iar ultimele mele cuvinte către el nu au cum să fie hai pleacă odată! și ultima dată când l-am văzut nu trebuie să fie cu ochii mari, în spatele lentilelor, la volan, plecând.

Acum înțeleg cum te-ai simțit când am plecat, când am ajuns acolo, când uitam de tine. Dar nu voi știi niciodată cum te-ai simțit când m-am întors.