Sofisme

(De prea multe ori) EU devine NOI. Și eu încetez să mai exist.

Acum ceva (prea multă) vreme, eram fie eu, fie noi, fiecare pronume avea propria jurisdicție. Eu eram fără tine, doar cu ei sau ele. Eram fără griji și fără gândul că aș putea să rămân doar eu, și nici nu mă temeam de mine.

Îmi fac planurile în funcție de noi, și dacă „noi” nu putem, atunci nu e o tragedie, „că ne avem unul pe altul”. Și apoi, 10 minute mai târziu, eu îmi dau seama că iară am renunțat la mine. Și trag de tine, pentru că eu singură nu pot.

Ne știu foarte bine, și abia în dimineața asta mi-am dat seama că eu, pe tine, în afara noastră, nu te știu. Eu pe tine nu te-am văzut niciodată în afara cuștii, de departe, nu te-am studiat prea mult, pentru că ai sărit ca nebunul într-un tren care era în mers și te-ai așezat pe scaunul din fața mea. Nu, n-a fost dragoste la prima vedere. Nici măcar la a doua. 

Te-am folosit pe post de fond de ten, ca să-mi acopăr cicatricile, și erai nuanța perfectă. Te-ai adaptat perfect la mine, iar eu, machiată fiind, m-am purtat „ca-n societate”. Și nici tu nu cred că știi cum sunt „fără machiaj”. Așa cum nici eu nu știu cine ești după ce mă spăl pe față.

Suntem un sofism. Și încă unul al naibii de elaborat, că nimeni nu mai știe cine suntem cu adevărat.