Palme, partea 20

Ca tine, am vrut și eu să las ceva în urma mea.

Dar față de tine, eu îmi cunosc limitele. Eu am prea multe limite. Limită de credit, limită de debit. Limită de timp.
O să mor singură, bătrână, într-o casă plină de pisici. O să mor în mizerie. Pentru că, din nu știu ce motiv, într-o zi am decis să te exclud din viața mea. În fiecare zi câte puțin, m-am convins să te las, și nu din dragoste sau prietenie. Ci din nevoia de a-mi fi milă de mine. Pentru că dacă ai mai fi stat lângă mine, mi-aș fi pus o altă limită, care nu făcea parte din ce-mi doream de fapt.
De fapt, eu o să trăiesc veșnic, cu fiecare filă din chestia aia pe care o să o public de îndată ce va fi gata. O să trăiesc veșnic pe un raft dintr-o bibliotecă a Facultății de Limbi Străine.
Când ne-am cunoscut, puteam vorbi despre orice, oricând. Fără limită de timp, loc sau spațiu. Iar acum realizez că nu știu despre ce am mai putea vorbi.
Ți-am povestit despre planurile mele. Despre mine și despre ei. Te-am făcut să înțelegi că lor le datorezi că m-ai cunoscut așa cum sunt și te-am făcut să vrei să le mulțumești.

Eu te-am lăsat pe tine în urmă, tu n-ai lăsat nimic.