Fata de la metrou

Normal, Dristor 1. Doar acolo se intampla asa ceva.
Cum mergea fata asta langa mine, se chinuia, ca toti, sa treaca de pasajul dinspre 2 spre 1 o vad ca scoate telefonul. Zambeste fericita apoi ii dispare zambetul. Nu dispare, de fapt, ci se transforma intr-o grimasa. Se schimonoseste de durere. Si se indreapta catre perete, sudoare incepe sa ii siroiasca pe frunte. Speriata, ma apropii de ea. Apuca sa isi bage telefonul in buzunar. Si in urmatoarea clipa imi zice Stai cu mine! Se prabuseste. Gravitatia a invins-o! Dupa cateva minute in care eram total speriata o vad ca incepe sa isi revina ... Ai vazut cartea mea? Aveam o carte! Nu era a mea. Unde e ? Intr-adevar, avea o carte mica in buzunar. O ia in maini ca pe cea mai de pret comoara a sa. Imi zambeste si o baga inapoi.
O ajut sa se ridice si abia se tine pe picioare. Incearca sa se tina singura, se sprijina de perete la inceput, iar chipul de copil ii este din nou luat cu asalt de imaginea durerii. Mai trec aproximativ 10 minute pana e cu adevarat in stare sa mearga singura, fara probleme.
Oamenii treceau pe acolo si nimeni nu a intrebat , nimeni nu s-a uitat. A plecat schiopatand; scotand cate un sunet aproape imperceptibil de durere. S-a uitat inapoi la mine si a zambit...