Bun și bronzul

Dar nu pentru mine, ci dat altora. Iar dacă îmi revine mie onoarea de a-l da (nu mai departe) , atunci i will live happily ever after...

Nu știu dacă am fost mereu prima... dar mereu mi-a plăcut să fiu, în NU contează ce situație, prima pe clasă, prima care termină examenul, prima care cedează...prima care cade strivită, prima care .... Trebuia să fiu prima!
[Deși nu mă prea văd in rol de toddler teacher îmi place să-i învăt pe alții... de la zero! Asta pentru că eu consider că nimeni nu s-a născut învățat, nu venim cu manual de utilizare a vieții, iar eu la rândul meu am învățat. Nu mă dau expertă, dar e oricum mai bine să înveți din greșelile altuia decât din ale tale...iar dacă nimerești un „profesor" cum am avut eu, să te ferească sfinții ... : ]
Într-o noapte, trecut de 12, stăteam cu un om pentru care am un respect nemăsurat (deși e cu doar 3 ani mai mare decât mine, am mereu tendința de a-i spune Dumneavoastră) și mi-a zis ceva ce încă îmi răsună in cap... Încerc pe cât posibil să îi urmez sfatul, dar nu știu dacă îmi iese mereu.
Am crescut sub presiune. Sub presiunea lui „fără muncă nu ajungi nicăieri”. Însă trebuie să recunosc că nu sunt genul care se omoară cu muncitul pentru o notă. Dar mă enervează la culme când nu iau o notă satisfăcătoare (iar notele satisfacătoare sunt peste 9 :D )
Îmi fac din ce în ce mai multe griji, dacă nu voi reuși ? Pe cine voi dezamăgi mai mult ? Pe mine sau pe cei care au așteptări de la mine?
De exemplu , nota de la un anumit colocviu, care nu a fost nici pe departe cea mai mică pe care am luat-o vreodată, dar totuși ... cei de la care așteptam reproșuri ( de obicei critica negativă mă ajută să mă mobilizez, cum am mai zis, sunt o masochistă) nu mi le-au făcut, chiar m-au felicitat? PENTRU CE ? Cu ceva timp în urmă, dacă aș fi obșinut acea notă ar fi fost durerea de pe lume.
Eu ce să mai înțeleg ? Că până la urmă e bun și bronzul?