Vânătoarea

Acum o săptămână, prin linkedin s-a ivit ocazia și de supărare am zis fie.

Am zis fie pentru că am un șef nou, și mai puțini colegi. Iar șeful cel nou nu seamănă cu cel vechi. Și nu compar persoanele, ci stilurile de muncă. Șeful cel nou are un șef la rândul său și nu are părțile alea moi ale corpului cât să nu se lase călcat în picioare. Pe el sau pe echipa lui. Prea diplomat pentru gustul meu, vrea să fie împăciuitor și lasă să pară că e de acord cu ceilalți, pe mine reducându-mă la tăcere (sau mai rău, nimic). Îmi scris pe Skype când stam, la propriu, cot în cot la birou, în loc să îmi spună ce are de zis în față.

Am colegi. Prieteni lipsă. Colegi care încearcă și ei să abandoneze corabia înainte să se scufunde de tot. Iar cei care chiar contau pentru mine au plecat, au rămas cei care încă mai caută sau cei care au știut ce fund să pupe ca să mai urce o treaptă pe scara corporatistă.

Am taskuri. Pe care nu le pot îndeplini pentru că mi se pun bețe în roate fix de la cei care mi le cer. Am cifră de afaceri de făcut fără resurse umane, am strategii de creat fără vizibilitate la istoric și la factori, am deplasări în interes de serviciu în care trebuie să fac altceva. Am team building în care tot ce facem este să ne dezbinăm și mai mult (divide et impera).

Am o viață personală pe care, de fapt, o pot avea doar când este convenabil pentru alții. Am dureri de spate și de picioare, dar trebuie să mă car cu laptopul și agenda săptămânal la Ploiești, cu trenul, la ora la care ți se cere, nu cea la care îmi este și mie convenabil. Eventual în afara programului de lucru cu mult.

Angajatorilor, v-am trimis CV-ul. Să sune telefoanele, că preaviz am 45 de zile lucrătoare.

Pe rând, vă rog

„Întrebările obișnuite sunt : De ce scrii? De ce scrii așa? Vrei să îți influențezi cititorii? Și dacă da, în ce fel? Ce rol au poveștile tale? Ștergi și corectezi tot timpul ceea ce așterni pe hârtie, sau ești un scriitor inspirat? Cum este să fii un scriitor renumit și cum îți afectează asta familia? De ce vezi aproape întotdeauna numai latura negativă a lucrurilor? Ce părere ai despre alți scriitori, cine te influențează și pe cine nu poți suporta? Și, apropo, cum te definești? Cum le răspunzi celor care te contestă, cum te simți când se întâmplă acest lucru? Cât de tare de afectează asemenea atacuri? Scrii de mână sau la calculator? Cam cât câștigi de pe urma unei cărți? Inventezi poveștile pe care le scrii, sau te inspiri din viața de zi cu zi? Ce crede fosta ta soție despre personajele feminine din cărțile tale? De ce ți-ai părăsit și prima și a doua soție? Ai un program de scris, sau scrii numai când ai inspirație? Ești un scriitor angajat? Dacă da, ce cauze susții? Poveștile tale sunt autobiografice sau rodul imaginației tale? Și lucrul cel mai important dintre toate, artist fiind, cum se face că viața ta nu este agitată? Am putea spune că este destul de monotonă. Sau poate că există încă o mulțime de lucruri pe care nu le cunoaștem despre tine? Cum se face un scriitor, un artist ca tine, are o slujbă de contabil? E doar un mijloc de a-ți câștiga existența? Și, spune-mi, contabilitatea nu alungă muza? Sau poate că dispui și de alte mijloace de trai, mai puțin licite? Poate ne dai și nouă câteva sfaturi în acest sens? Și poate ne zici și nouă, te rugăm, pe scurt și în cuvintele tale, ce anume ai vrut să spui în ultima carte?”

~ Amos Oz, Rime despre viață și moarte

Despre FraMixo și Airbnb

Am zis să încerc, am auzit multe despre site. Am încercat în toamnă pentru Roma, unde la un grup de 12 inși, mai greu găsești. Și pentru că ești român în Italia...

Am încercat acum o săptămână pentru Milano, un city break pe care l-am găsit la un preț incredibil (dus-întors 29€, de nerefuzat).

Caut ore întregi cazare, pe toate site-urile și citind toate review-urile. După ce rezervarea a fost făcută și banii luați din cont, azi primesc cerere de la proprietar :

Evident că nu am anulat doar pentru că el cerea. Mai mult, am continuat (iertați engleza unui om care tremura de nervi).

Cer prin AirBnb anularea, pentru că vreau să primesc banii înapoi și să pot rezerva în altă parte. Cer menționând că gazda mi-a cerut să o fac. Individul refuză să accepte că mi-a cerut asta, și insistă să anulez tot eu, să nu plătească el 50$ penalități. De ce să-mi pese mie?

Da, l-am denunțat la administratorii site-ului, care mi-au dat banii înapoi și mi-au dat și un bonus pe deasupra.

Am reușit să rezerv în altă parte, unde mi-a răspuns în doar câteva minute și totul este OK.

Chat-ul AirBnb este chiar foarte eficient. Acum mă scuzați, am bagaje de făcut, deși plecarea la Milano este peste vreo două săptămâni.

Fragmente

Cu o gumă invizibilă, dar despre care cred că are forma buzelor altcuiva, s-a șters puținul trecut împreună, amintiri care nu trebuiau să dispară și care revin din când în când. Amintiri despre care nu am scris niciodată.

Herăstrău. Eu cu cineva. Altcineva cu o fată. Final.
Heaven and Hell. Un sărut între două sticle de bere. Pe atunci nu îmi plăcea berea.
Nicolae Grigorescu. Un buchet de ghiocei scos din geacă, după plimbare din nord cu autobuzele. printre care și 135,
Dristor. Trezită pe jumătate îmbrăcată, am plecat acasă cu o portocală în mână.
Herăstrău. Plimbare cu bicicletele, am uitat să schimb vitezele și nu am reușit să urc pe pod. Râsete.
Herăstrău. Întinși, pe iarbă, el în negru, eu în negru. În văzut tuturor dar nu vedeam pe nimeni. Pe nimeni altcineva.
Universitate. Plouă și stăm foarte aproape sub umbrelă. Trec cunoscuți de care nu mă feresc, pe care nu-i salut și despre care nu îmi fac griji.
AFI. Un film despre care nu îmi amintesc nimic. Doar ce purtam eu și unde am plecat după.
Control. Am pierdut controlul și am întors spatele. Și de atunci amintirile revin, una câte una,

 sursă

Dacă eu am uitat, temporar, evenimentele astea care mi-au dat tahicardie, pentru cei care mi le-au făcut cadou nici nu există.

Cu trenul

Pe durata călătoriei zilnice cu metroul și/sau trenul, fac planuri. Dintre cele mai îndrăznețe și pe termen cât mai lung. Fac scenarii referitor la cei care stau în fața mea sau lângă mine, le caut motive pentru ridurile pe care le au. Îmi închipui că pe locul gol din fața mea va veni să se așeze cineva interesant, care vorbește una dintre limbile pe care le cunosc și eu, nu arabă.


De obicei nu mă bag în seamă cu nimeni, îmi place să citesc sau să mă uit pe geam dacă am ce vedea. Duc lipsa unei conversații bune. Prefer singurătatea decât discuțiile de complezență, despre nimicuri cotidiene. Duc lipsa unor subiecte de discutat, de dezbătut mai degrabă. Chipurile încep să mă plictisească la un moment dat și apoi revin la cartea pe care o am în poală.
Citesc câteva rânduri, dau paginile repede, văd câte un cuvânt care mă face să nu îmi dau seama că nu mai citesc. Și fac planuri, scenarii, încerc să schimb trecutul, gândindu-mă cum ar fi fost dacă.
Scot telefonul, îmi dau seama că nu am semnal, mă uit la ceas dar nu rețin cât e ceasul. Îl bag la loc, mă gândesc care e diferența de oră, nu mă pot obișnui nici acum, mă gândesc dacă alții sau trezit sau dacă sunt deja în drum spre muncă.
Apoi ora devine obsesivă, pentru că nu îmi dau seama dacă am ajuns la stația mea, aud ce spune în speakers, dar nu reușesc să înțeleg, îmi dau adesea seama după durata călătoriei, după numărul de pagini citite și uneori, dacă nu e prea multă lume, după peron.
Îmi plac călătoriile zilnice, e momentul meu cu mine, și cu toți cei pe care aș vrea, poate, să îi cunosc.

Backspace

Încep propoziții. Șterg totul.

Gândesc în română ceea ce aș putea exprima mult mai ușor și mai simplu în engleză. Mă apuc să scriu și câteva minute mai târziu îmi dau seama că iară mă uit la un punct fix pe podea și că trebuie să dau repeat la melodie.

Revin la ideea inițială și schimb tastatura, din franceză în română. Mă gândesc la muncă, din nou, singurul lucru care mă ajută să uit, și în același timp lucrul care îmi aduce aminte, când merg cu mașina la birou, trecând de Otopeni.

Este primul februarie după atâția ani când nu am nicio poveste nouă de spus. Dacă să merg înapoi înseamnă să șterg... nu, mulțumesc!

Sindromul Paris

În Paris, ori de câte ori am fost (și în curând nu voi mai avea degete să număr) am ajuns la Turnul Eiffel deși nu am urcat niciodată. Mă mulțumesc cu a-l privi de la bază, din laterale, cu luatul prânzului la o terasă cochetă din împrejurimi. Nu de frică nu am urcat, ci pentru că de fiecare dată sunt singură. Paris nu este orașul în care să mergi singur. Dar ajuns acolo, singur, îți oferă alta viziune.

De câte ori am fost, am fost martor la o cerere în căsătorie sau la o ședință foto post-nuntă la Trocadero. Și niciodată nu am simțit nevoia de a lua pe cineva cu mine următoarea dată. 

Există două fețe ale Parisului. Parisul de la suprafață, plin de oameni fericiți că au ajuns acolo. Parisul interesant, pentru că la fiecare pas ai posibilitatea să vezi ceva unic. Mai există și Parisul subteran, cel al metroului și al RERului în care oamenii se înghesuie, cel în care tremură de frică la gândul că le pot fi furați banii, sau mai rău, actele. Parisul în care toată lumea se grăbește să ajungă undeva, și cel mai adesea la muncă.

Parisul cel dual, pentru mine, continuă să fie motiv de fascinație. Poate că am văzut deja tot ce era pe listă, dar nu am reușit încă să gust din toate felurile de mâncare. Nu am băut vinul care ar fi mers cu fiecare bucată de brânză. Și nu am ajuns acolo niciodată fără un plan anume, fără bilete de întors cumpărate din timp.

Nu am suferit niciodată de sindromul Paris, pentru că orașul ăsta este tot ce speram să fie. Nu m-a dezamăgit niciodată, nu ca oamenii cu care vroiam să merg acolo.

Swipe left

Nu mai știu ce îmi place și de mult nu am mai întors cu adevărat capul după cineva. Asta nu înseamnă că nu am mințile sucite, ci doar că altceva nu mă mai atrage.

Mi-am instalat Tinder la finalul anului după ce am fost cu niște prieteni în club, la o queer party. Tot ce am făcut a fost să las setările default și să-l las așa până am uitat că îl am, când am primit notificarea din imagine.

Până acum o singură persoană părea 'de dreapta', în rest am mi-a amorțit degetul dând doar spre stânga.

Motive de 'swipe left'

• Pozele de profil cu animale;
• poze de la plajă/bust gol;
• oricine are numele inversat cu prenumele;
• oricine nu are numele adevărat și are vreo balivernă care îi alimentează ego ul idiot;
• oricine cu descriere. de orice fel, chiar și una care e cât se poate de logică și sinceră;
• ochelari de soare;
• frizuri 'la modă'
• poze cu alți prieteni - tu care ești, mă?
• poze în/cu mașină;
• jobul (da, știu, dar dacă tot ar fi să mă întâlnesc cu cineva printr-o aplicație, măcar îmi permit să fiu și fițoasă);
• prea multe selfies;
• poze cu prietena de gât (SERIOS?);
• prieteni în comun - dacă cineva credea că ne-am potrivi, ne făcea deja cunoștință;
• oameni pe care a trebuit să îi concediez....
• poze de profil cu Isus...
• prieteni cu foști;
• poze cu copii, indiferent ai cui.

Nu am dat la nimeni nici like, nici superlike (orice ar fi asta). Și asta pentru că mi-e teamă de faptul că apoi ar trebui eventual să vorbesc cu ei. Și pentru că sunt o proastă superficială.

Roaga-te

Inca mai plang (propriu sau figurat) din cand in cand, noaptea, sub patura, ghemuita la capatul patului sau la lumina ecranului telefonului, dupa viata pe care nu o sa o pot avea niciodata.

Mi-am pierdut acest drept cand am luat anumite decizii. Sau cand altcineva le-a luat pentru mine iar eu pur si simplu nu am zis nimic si am lasat lucrurile sa mearga de la sine in speranta ca la un moment dat avea sa se razgandeasca.

Tanjesc dupa viata altora. Si nu dupa cea de pe Facebook sau instagram, ci dupa viata pe care nu o afiseaza, pentru ca aia e cea adevarata. Vreau libertatea lor, vreau posibilitatea de a alege mobila cea estetica, nu pe cea practica. Stilul industrial, nu cel clasic sau contemporan. Vreau balconul deschis si nu ma intereseaza sa fac din el spatiu de depozitare pentru borcane de muraturi sau pentru truse de scule.

Vreau sa nu-mi mai pese de metrou ca sa ajung acasa, sa vin cu primul, dar a doua zi. Sau macar sa nu fiu batuta la cap cu intrebari despre unde sunt cu cine si la cat ajung.

Vreau sa imi permit sa dau ultimatumuri. Cui vreau eu si pentru cele mai banale motive. Fara sa fiu catalogata ca imatura, capricioasa sau ciudata. Vreau sa ma indragostesc de cine vreau eu, nu de cine consider ca este mai 'safe'. Vreau sa dau curs pasiunilor de moment si sa le las sa inforeasca sau sa se vestejeasca de la sine.

Imi doresc sa fiu mereu in dreapta, sa te ajut sa schimbi vitezele pentru ca mana ta e prin parul meu, sau da mai tare muzica de la radio, pentru ca imi place mie. Nu vreau sa mai petrec niciun weekend in casa, sau stand in pat, decat daca patul e folosit pentru orice activitate, alta decat dormitul sau uitatul la filme si nu implica haine, de niciun fel, indiferent de cat de frig este afara.

Mi-as dori sa pot gati in fiecare zi din an, de fiecare data cate ceva nou. Pentru mine si pentru prietenii mei care ar veni pe la mine oricand ii invit, pentru ca alte constrangeri nu ar fi reale. As fi o gazda buna, daca as avea suficiente scaune, nu dulapuri pentru toate chestiile din casa. In definitiv, nu am nimic de ascuns (care sa fie palpabil).

Gandurile pe care le am despre ce as putea sa fiu sunt departe de a fi ortodoxe. Nu, nu sunt Sfanta Ilana, iar daca as fi, as prefera sa ma serbati zilnic.

Biblioteca

„Dacă ai citi o carte și ți-ai da seama că este despre tine, ai citi-o până la capăt?”

Dacă ar exista o carte despre mine probabil că aș citi-o. De curiozitate să văd cum mă văd ei.

Nu din lipsă de modestie spun că dacă fiecare ar scrie o carte despre mine, probabil ar exista multe. Și niciuna nu ar putea să spună adevărul.

Un anumit autor ar putea scrie mai mult decât alții, pentru că ar avea în primul rând ce scrie, și în al doilea talent. Mi-ar înșira povestea în mai multe volume, pe ani. O bibliografie cu citate originale, o carte făcută din scrisori pe care nu le-a pus niciunul dintre noi la poștă. Dar care au ajuns acolo unde trebuiau să ajungă.

Scrisorile mele sunt scrise de cele mai multe ori la lumina unei lumânări pentru a nu-i trezi pe ceilalți, scrise cu stilou și cerneală. Încercarea de a scris caligrafic ascunde urâțenia unor capitole.

Scrisorile lui vor fi reconstituiri pentru că nu mai are acces la ele, le-a transmis și rămân unele pe fundul mării, altele într-o cutie înfășurată în bandă adezivă ca să mă împiedice să o deschid. Și totuși o fac din când în când. Și-au păstrat mirosul pe care nu am cum să îl uit.

Ar fi cu siguranță cea mai citită trilogie din seria cărților despre mine. Iar eu nu aș mai lăsa-o din mână și nu mi-aș scoate-o din cap. Aș merge să caut autorul și să îi cer socoteală și un autograf.

Un alt autor ar putea scrie despre întâlnirea în zăpadă, despre sărutul de care îmi aduc aminte la fiecare primă zăpadă. Despre cum l-am făcut să nu mai aibă încredere în fete și cum acum nu se poate atașa de niciuna dar pe mine încă mă ține aproape pentru a vedea la fiecare pas ce am făcut. Acum, șase ani mai târziu, suntem prieteni foarte buni și apropiați, din păcate, și ne aducem aminte unul altuia de lipsurile pe care le avem și ne dorim să avem ce are celălalt.

Altul ar putea să scrie despre povestea furtunoasă și interzisă pe care am avut-o timp de câteva luni și care niciodată nu s-a concretizat prin nimic mai mult decât conversații pline de subînțeles. Ar fi singurul care ar putea scrie despre cum este să ai și să nu ai o relație cu mine. Primul care nu a avut parte de nimic și pentru care focul s-a stins fără o ploaie care să te facă să uiți de tine.

Ar fi o carte care încă se scrie, pentru că finalul nu îl vedem niciunul dintre noi. Trecutul, plin de aventuri ne urmărește și nu ne lasă să oprim nebunia asta de joc. Deși e clar că nu va câștiga nimeni niciodată. Este un joc în care toată lumea pierde mai mult cu cât crede mai mult că va câștiga.

Dacă ar fi să scriu eu o carte despre vreunul dintre voi, nu ați suporta să o citiți. Pentru că eu văd diferit și gândesc prea mult totul. Nu ați avea timp cât v-a mai rămas de trăit să o citiți și să mă convingeți să nu o public. Și v-ar mistui încercarea de a mă face să mai scriu una, complet diferită de ceea ce am trăit noi, cândva. Exact cum faceți cu blogul ăsta.