Ca în filme

Vreau să mergem împreună la film, într-o sală de cinema din aia veche, cu iz de demult. Să fim doar noi în sală, la un film nu musai siropos. Ci un film bun. Un film ca Les Misérables. Un film care să aibă o idee, actori, regie, scenografie. O poveste. Și, pe cât posibil, o traducere bună.

Vreau să te întinzi și apoi să lași mâna pe spătarul scaunului meu. Și să se audă pe fundal banda. Mi-e dor de filmele cu pauză pentru a derula banda. Popcorn cald și o seară ploioasă de vară ca tu să îmi oferi apoi haina ta. Apoi, când se va fi luminat, noi vom merge pe jos spre casă, de la Romană, pe Dorobanți și apoi vom trece prin parcul în care m-am îndrăgostit prima dată de tine. Prima dată, pentru că s-a întâmplat de mai multe ori. Tu te vei da peste cap să îmi găsești înghețată de lămâie iar eu o voi mânca oricum și pe a ta (că veni vorba, care e aroma ta preferată?).

Fiind mult prea energici, în loc să mergem acasă, vom merge în parcul în care m-ai lovit cu cuvintele „de-aia te iubesc!”. Același parc în care ai avut stop respirator când, câteva luni mai târziu ți-am zis și eu același lucru. Parcul cu ponton pe care pierdeam nopțile în facultate, în toboganul în care ne-am adăpostit câteva ore și am apoi am răcit.

Eram copii, eram nebuni, eram tineri și uitam mai des de griji.

Cer prea mult?

Sofisme

(De prea multe ori) EU devine NOI. Și eu încetez să mai exist.

Acum ceva (prea multă) vreme, eram fie eu, fie noi, fiecare pronume avea propria jurisdicție. Eu eram fără tine, doar cu ei sau ele. Eram fără griji și fără gândul că aș putea să rămân doar eu, și nici nu mă temeam de mine.

Îmi fac planurile în funcție de noi, și dacă „noi” nu putem, atunci nu e o tragedie, „că ne avem unul pe altul”. Și apoi, 10 minute mai târziu, eu îmi dau seama că iară am renunțat la mine. Și trag de tine, pentru că eu singură nu pot.

Ne știu foarte bine, și abia în dimineața asta mi-am dat seama că eu, pe tine, în afara noastră, nu te știu. Eu pe tine nu te-am văzut niciodată în afara cuștii, de departe, nu te-am studiat prea mult, pentru că ai sărit ca nebunul într-un tren care era în mers și te-ai așezat pe scaunul din fața mea. Nu, n-a fost dragoste la prima vedere. Nici măcar la a doua. 

Te-am folosit pe post de fond de ten, ca să-mi acopăr cicatricile, și erai nuanța perfectă. Te-ai adaptat perfect la mine, iar eu, machiată fiind, m-am purtat „ca-n societate”. Și nici tu nu cred că știi cum sunt „fără machiaj”. Așa cum nici eu nu știu cine ești după ce mă spăl pe față.

Suntem un sofism. Și încă unul al naibii de elaborat, că nimeni nu mai știe cine suntem cu adevărat.

Plaza Espana

Ce faci în ultima săptămână din martie?

Eu voi asculta flamenco și voi merge foarte mult pe jos. Din nou, cu harta în mână, voi străbate străzile uitând că starea este doar temporară. Și nu voi vrea să mă întorc, deși e inevitabil.
De data asta, cineva îmi va țina palma strâns, pentru că acolo te pierzi. Cu totul. Îți pierzi mințile și tare mi-aș dori să mă pierd în brațele...cuiva, oricine, de fapt.
O să stau iar la soare, cu orele, pe marginea fântânii. Au trecut doi ani, doi ani lungi. Și nu va fi prima dată, dar voi vedea locurile cu alți ochi.

Dacă în Paris s-ar fi întâmplat cum mi-aș fi dorit - o singură noapte care ar fi contat mai mult decât cei 5 ani de tachinare, în Madrid este imposibil. Nu voi alerga pe banda de la metrou și nici nu mă voi lungi pe iarbă, în parc, lângă lac. Nu voi comanda eu un hamburger cu cartofi prăjiți pentru tine și paella pentru mine. Nu voi ieși seara la barul de lângă motel pentru câteva shoturi de tequila, cât timp un el se odihnește. Nu ne vom lua la revedere pe terminalul 2. Oricum, nu ți-ar plăcea orașul, viața de acolo. Și ai râde de mine în timp ce aș cere informații ca să ne putem întoarce la motel cu bine... și cu portofelele la locul lor.

Surogat

Mi-a spus că m-a visat. Așa că eu, ca să mă răzbun, am visat pe altcineva.

Eram acolo unde tot timpul a fost acasă - pe treptele de lângă blocul din Sinaia. Acolo unde mi-am promis că voi juca volei de performanță. Unde am iubit, am suferit, am plâns.
Stăteam pe scări și el a venit lângă mine, urmat de ea. S-au așezat amândoi lângă mine. Și cum vorbeam cu el, ea devenea transparentă. Era la fel de înalt. blond și bine făcut. Ochii îi erau blânzi, căutau împăcare. Și am intrat în apartamentul meu de la parter. Nimic nu era schimbat.
Dormitorul care a fost al meu, care a fost al mamei, era același. Pe pat încă atârna greu cuvertura neagră, cu roșu. Pe dulap cutia de Assos iar după ușă, imediat, biblioteca ce are un sertar cu jucăriile noastre încă în ea. Și o cutie metalică, verde, în care sunt creioane colorate.
Ca nebunii, am făcut dragoste. Și sex. Mai mult sex. Umbrele erau așa de bine conturate. Stând în brațele lui, mă strângea la piept iar eu vedea pe perete cum părul, scurt ca pe atunci. flutura în toate direcțiile.

Dimineața asta a fost foarte tristă.

Cu lațul de gât

Am rămas în urmă. Toți din jur au făcut ceva cu viața lor. Și cei mai mulți se însoară.
Nu sunt adepta căsătoriei, e o capcană! Un carusel din care cu greu te mai poți da jos și dacă scapi, ți-e greață mult timp după. Iar la nunți nu îmi place să merg. „E cea mai fericită zi din viața mea!” De ce? Pentru că ai găsit pe unu' să te ia de nevastă? Pentru că nu o să mai ai libertate? De când e dragostea o competiție? Nu înțeleg nebunia asta - NU trebuie să ai cei mai mulți invitați. NU trebuie să ai cea mai pufoasă și sclipitoare rochie! Și NU trebuie să îți distrugi sănătatea ca să încapi în ea.

Într-o relație, cei doi nu vor fi niciodată egali. Nici veniturile nu vor fi egale. E pur și simplu o investiție proastă. E ca și când te înscri la ruleta rusească și butoiul este plin.

Iar căsătoria înainte de 25 de ani mi se pare o prostie. Sau poate cred asta pentru că e a doua oară când se întâmplă ca un el să ceară pe altcineva, nu pe mine...

Pământ către Delft

ce program ai iarna asta?

Unul mult prea încărcat, prea plin pentru tot ce ar trebui să  fac. Unul care include o pisică pentru o scurtă perioadă. Terapia cu blăniță este cea mai bună.

Am un program care cere zile de 36 de ore, minim. Și toate lucrătoare. Vreau să fac prea multe și simt că nu-mi ajunge viața. Viața mi se scurge prin tălpi. Și în loc că îmi iau eu seva de la planeta asta, simt cum mă suge înapoi. Și din o pajiște infinit de verde devin un asfalt călcat în picioare, plin de scuipat și de gumă mestecată,

pff..o sa iti fac o vizita intre craciun si anul nou

Nu știu dacă vreau să te văd, pentru că va fi cum a mai fost. Și cel mai probabil ai nevoie, deja, de o categorie a ta...doar pentru tine, așa cum aș fi vrut eu, cândva, să fiu...

Inceputul

Așchia nu sare departe de trunchi. 

Dar vântul o poate duce mai departe, totuși.

E ciudat cum nu semăn deloc cu familia mea. Doar la fizic, oarecum, pentru că genetica rămâne genetică. Am nasul bunicului, unghiile unchiului, înălțimea tatei. Părul și ochii celuilalt bunic. Ochii mamei.

Nu semănăm deloc. Eu vorbesc (sau așa sper) corect românește, nu mă prostesc doar ca să impresionez și nici pentru a mă face înțeleasă. Nu dau din cap când gândesc cum face mama și nici nu îmi schimonosesc gura degeaba. Eu nu o să zbier ca apucata la copii mei și nici nu o să îi ameninț vreodată că o să mă sinucid din cauza lor, pentru că nu mai suport să fac curat mereu în casă după ei, când de fapt frustrările mele sunt, cel mai probabil altele. Nu o să bat pe nimeni la cap, dacă mi s-a zis nu, nu o să fie.

Sunt mai abilă decât tata. Sunt mai isteață și mai convingătoare. Pot să spun nu, pentru că exemplul lui, în mare parte negativ, mi-a arătat cât de important este să spui adevărul, oricare ar fi. În afaceri sunt mai pricepută, deși nu îmi doresc una a mea, pe când el altfel nu ar exista - trebuie să fie propriul său șef. Și este unul jalnic. Face glume, imbecile, cu oricine, și mă face de cacao ori de câte ori sunt cu cineva. Iar dacă sunt fete, devine cu adevărat scârbos să stau și să ascult tot ce îi iese pe gură. Eu o să am subiecte de discuție cu copii mei, pentru că mă voi implica.

Mama lui... e o poveste aparte. Bătrână ipohondrică, a muncit toată viața băgând banul în buzunar iar acum pensia este cât chiria mea. S-a băgat tot timpul în relațiile copiilor ei, iar pe una a și distrus-o. Trebuie să știe tot iar dacă faci greșeala să o întrebi ce face... îți va spune! Tot, prea mult, mai mult decât e real - pentru că ea știe că e făcut atac cerebral, că doar a durut-o capul, dar nemernicii ăștia de doctori nu vor să o ajute.

Soțul, fost alcoolic, acum s-a redresat după ce fiu-su cel mic și-a pierdut familia din cauza băuturii. În trecut un nimic ca și nevastă-sa, violent și tot tacâmul, acum parcă își răscumpără păcatele.

Despre părinții mamei nu prea am ce să zic, la ei mergeam doar în vizită sau în vacanțe. Tot ce aș putea să le reproșez este că au fost mereu mult prea împăciuitori. Au vrut mereu ca totul să meargă bine, într-un mod convențional. Au luat tuturor apărarea, chiar și atunci când nu mai era de foarte multă vreme cazul.

Buletin de București

1. Știi exact pe la ce ușă să urci în metrou astfel încât când cobori să fi în dreptul scărilor rulante
2. Nu ai fost niciodată la muzee.
3. Mai bine mergi pe jos 5 stații decât să aștepți RATB-ul la prânz și în weekend
4. Cea mai bună mâncare este cea comandată - pizza, chinezească și altele
5. Cel mai rapid mijloc de transport în comun este taxiul
6. După o noapte în club mergi acasă cu primul autobuz și îți iei o șaorma
7. Trecerile de pietoni - ce sunt alea?!
8. Verifici paginile de reduceri cel puțin o dată pe săptămână
9. Garderoba ta nu mai este ce a fost
10. Nu mai suporți liniștea. Ești prea obișnuit cu claxoane, motoare, țipetele vecinilor.
11. Ești așa nepăsător încât, la metrou, nu mai contează pe ce parte a scărilor rulante stai ca boul!

printre rânduri

Din lipsă de timp, viața mea nu îmi mai aparține. Nu îmi mai calc cămăși și merg la muncă așa cum ma simt - liberă, alternativă, neșelfuită. Obosită. Ăsta e cuvântul cel mai potrivit.

Nu mai citesc nici măcar printre rânduri. Nu mai suport căștile, am nevoie de liniște. Și e bizar pentru că niciodată nu mi-a plăcut liniștea. Aveam nevoie de gălăgie ca să știu că încă mai e lume în jurul meu, că nu sunt chiar atât de singură.

Albul paginilor mă deranjează iar lentilele heliomate nu ajută - tot trebuie să îmi mijesc ochii. Și apoi prefer să să uit în gol pe fereastră decât să mai citesc despre povești triste. Sau erotice. Cele cu final fericit nu-mi plac. Nici cele polițiste. Au ceva fals, totul se termină prea abrupt.

Nici tu nu citești printre rânduri. Și uneori, în tine văd pe alții. Îi văd pe cei pe care nu-i pot avea. Iar respirația ta pe gâtul meu îmi provoacă iritații. Tu n-ai nimic. N-ai minte, n-ai muncă, n-ai cunoștințe despre viață. Pentru că până acum ai dus-o bine și nu ți-a trebuit. Și uneori mai târziu e mult prez târziu.

Recurent

Dar în Franța nu stai decât 3 zile? Poate îți fac o vizită.

Am primit un costum pe care va trebui să îl modific. Este foarte mare iar eu prea slăbită. Încerc să merg pe sârmă. Într-o mână am munca. Într-alta maserul. Și încerc să nu-mi cadă relația de care mă țin cu dinții. Și mă obosește.

Involuntar, nu mai arăt cum aș vrea. Recunosc și eu, într-un final că poate mi-ar sta mai bine dacă aș mai pune pe mine. Dar singurul lucru pe care-l vreau pe mine acum este acel costum, pe care-l voi purta în Franța, în delegație.

Iar când m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la jumătatea drumului, la un singur lucru m-am putut gândi, un lucru care s-a transformat într-o poveste. Eu, așteptându-l la aeroportul Charles de Gaulle. El, coborând. Noi, plecând cu un taxi în care se aude o melodie de-a lui Yann Tiersen. Turnul Eiffel. Cafenele, Parcuri, Champs Elysees. Iar la hotel, ajunși, vom fi fost din nou adolescenți. Ne vom fi purtat ca și când nu am mai văzut trupuri goale. Ca și când era primul sărut, prima îmbrățișare. Cearceafuri albe, o pilota mare și pufoasă, minim 3 perne. Și nicio haină.

Dar, din păcate. Nu am timp. Să visez. Să merg la aeroport. Să dorm. Și cu atât mai puțin timp de o escapadă în Nanterre.

Pe unii distanța îi ajută să ajungă mai aproape.