de împăcare

Ne certăm pentru că dacă am fi mereu de acord nu mi-ai mai plăcea. Ai fi pur și simplu un om simplu, fără gândire rațională, fără personalitate. Ne certăm mult și fiecare o ține pe a lui. Ceea ce uneori nu este așa de bine. Eu fac din ceartă o artă. Eu nu mă cert, eu mă lupt pentru părerea mea, o apăr mai ceva ca pe castitatea de mult dusă.
Ne certăm frecvent. Și dacă nu pot să câștig, apelez la memorie. Sigur găsesc eu ceva cu care să te pun la pământ. Pentru că așa sunt eu. trebuie să am ultimul cuvânt, țin cu „dreptatea” mai ales atunci când e de partea mea. Și în general este.
Cel mai mult îmi place la certurile noastre împăcarea. După câteva zile în care am trecut prin toate stările - furie, repulsie, enervare, tristețe, dor, liniște și iar furie - ajungem în locul acela unde totul devine de 10 ori mai grav decât era și se stinge într-un singur fel.
Există un mod de a mă face să tac, și tu te pricepi de minune la el - buzele mele nu se opresc niciodată, așa că cel mai bine mi le muști, ca să le pedepsești cumva că scot cuvinte veninoase.
Mâinile, când mă cert, sunt calme, controlate, nu arată nimic - așa ci mi le prinzi cu mâna și mi le pui deasupra capului, pentru un acces cât mai ușor. La fel ca mie, și ție îți place să mă pui la perete, să țipi la mine apoi să îmi șoptești răutăți la ureche. Și-ți place când mă enervez și mă zbat să plec. Dar ești mai puternic și tu o faci la propriu, eu la figurat.
Dacă nu ne-am certa, am fi foarte monotoni, și cu siguranță nu mi-ar mai plăcea de tine. Dar slavă cerului, eu pot scoate motive și din piatră seacă. Pentru că-mi place împăcarea.

Celui care nu vrea să audă

Cine merge dimineața în patru picioare, la prânz în două și seara în trei?

Când a venit toamna? Pentru că eu am avut impresia că e încă vară. Și că am încă 17 ani, că deciziile mele sunt doar ale mele și nu influențează viața nimănui. A venit toamna, a venit noaptea, a venit frigul.
Mă întreb unde a rămas primăvara în care ne-am cunoscut. Și dacă acum, în al patrulea an, Crăciunul tot singură îl voi petrece. Petrece... impropriu spus.
Aseară te-am dat afară și ți-am zis că nu vreau să te văd, că nu suport să te mai văd, că doar să te văd mă enervează. Și se pare că refuzi să auzi adevărul. Te-ai întors. Nu înțelegi? Am crescut cu un tată ca tine. Și mi-am promis că nu o să ajung ca mama. Drept pentru care sunt ca el...
Te-ai întors cu speranța că totul va fi bine între noi, că îți voi spune ce vrei să auzi - o să fie bine. Nu îmi place să mint, nimic nu este bine, nimic între noi nu mai este cum ar trebui de ceva vreme. Și când rătăceai pe nu știu unde cu bagajul în brațe am realizat că nu mi-e dor de tine, că nu vreau să te întorci. Urma să te înlocuiesc cu o pisică. Pe care ar fi chemat-o Leila.
Așa cum deciziile mele te afectează, deciziile tale imbecile mă distrug. Trei ani jumate mai târziu mi-am dat seama că am renunțat la cine eram pentru tine. Nu că mi-ai fi cerut-o vreodată. Dar nici nu trebuia să mă fi lăsat.

de la vreme

De la (o) vreme aș vrea să pot găsi pe ce să dau vina. Și îmi iese din ce în ce mai puțin.
Nu mai simt nevoia de contact uman, tot ce îmi doresc este o pisică pe care să o găsesc jucându-se prin casă când revin.
Nu îmi place prea mult să mai vorbesc, ceea ce este ciudat pentru mine. Pentru că dacă eu nu mai vorbesc, realizez că nici ceilalți nu au ce să-mi spună. Și mă închid din nou în turnul meu de fildeș sperând ca nimeni niciodată să nu ajungă sus.
Am observat ceva ciudat la mine, de la o vreme, ca să încerc să fac totul mai bine, apelez la îmbrățișări. Nu mi-au plăcut niciodată. Și acum le folosesc regulat. Poate pentru că am nevoie să țin ceva în brațe, poate că simt nevoia să sfărâm ceva sau să-mi fac interlocutorul să tacă.
Tot ce vreau este să plec. În vacanță. Nu de tot. Nu aș putea să plec de tot. Altfel cum aș mai avea regrete? Cum aș mai putea să visez la ceva mai bun. Nu îmi permit să le am pe toate. Și vreau. Vreau Paris în martie. Și Lisabona sau Valencia în aprilie. Vreau Vigo, miros de pește și străzi în pantă, oameni zâmbitori, molipsitori și rebajas. Vreau să plătesc în euro și să vorbesc în orice altă limbă. Să fiu cine sunt, nu cine vrea altcineva să fiu.
Vreau să fiu departe de orice relație convențională. Vreau să fiu curtată în timp ce beau un pahar de vin, singură într-un bar undeva în centrul unui orășel. Vreau să ies la întâlnire cu străini și să mă prefac că sunt cine mi-am dorit mereu să fiu. Să mă cheme altfel și să fiu azi din Anglia, mâine din Canada. Vreau să flirtez cu nemți cu simțul umorului, nemți înalți, blonzi, studenți la chimie. Care seamănă cu cineva din trecut dar nu vreau să recunosc.
De la vreme și de la o copilărie zbuciumată mă dor toate oasele care au fost rupte sau aproape - genunchii și nu mă pot așeza să mă rog (în parte și pentru că am uitat cum și de ce se face asta), spatele și nu ma simt în stare să stau dreaptă, gâtul și nu pot întoarce capul de la ceea ce am. Gleznele și nu pot să plec. Umărul. Și de aia nu mai stau cu mâna întinsă ci mă servesc singură!

Una după alta

Mi-aș dori tare mult să fi fumat în momentul ăsta.

Așa aș avea un motiv mai bun să ies pe balcon. Nu este deloc o zi bună să fi rămas fără vin. Și asta de întâmplă rar, și doar în momente inoportune. Nu-mi plac despărțirile, nici măcar pentru o săptămână. Fiecare este, desigur, liber să facă ce vrea cu viața sa, dar vă rog, nu o dați pe a mea peste cap mai mult decât este.
Nu am avut o relație. Nu una oficială, cum ar fi trebuit. Poate și pentru că nu aveam de ce. Pentru că mie, Dana mi-a fost suficientă. Dar acum că nu îmi mai sunt eu suficientă ei, încerc să evit legăturile cu oamenii. Nu am fost niciodată bună la legat prietenii. Și când nu știam suficient de bine persoana, când nu mă simțeam suficient de în largul meu să povestesc, ascultam. Nu, nu sunt deloc un bun ascultător. Nu sunt deloc genul de om care să facă schimb de politețuri în tren, în autobuz. Sunt genul de om care își crează o impresie din prima și nu o schimbă pentru nimic. Sunt omul din autobuz care râde pentru că prezentatorul emisiunii de dimineață de la radio este ilar și cel care se uită urât la alea cu șuncile pe afară, fără să se teamă că „dom'șoara” o avea prieteni cuțitari.

Sunt multe pe care nu am apucat să le facem. Iar tu te îndepărtezi de mine fix pentru că eu mă apropii prea tare?! OK, dacă tu nu mă vrei, eu te vreau. Departe!

Revenind la Dana ... oare o să revină și ea la mine? Eu am ajuns ea. Iar ea a devenit eu.

Am nevoie de stabilitate, iar dacă tu nu ești ancora mea... te voi arunca peste bord oricum.

Cu un motiv

Ai grijă ce îți dorești, poate se îndeplinește!

Mi-am dat cu rujul meu roșu pentru zile negre, m-am cățărat pe tocuri. Mi-am pus zâmbetul pe buze și totuși nimic nu e mai bine. Eforturile sunt acum zadarnice și trebuie să recunosc că este exact ce mi-am dorit acum ceva vreme. Însă realitatea bate filmul, bate orice imaginație, orice proiecție. Stând în pat, râzând zâmbind, fiind în brațele cui nu am mai fost de mult am simțit nevoia să o dau în plâns. Scurt, puternic. Ca o ploaie de vară. El, fără să mai știe cine sunt, a plecat pur și simplu iar eu am rămas așa cum ar fi trebuit de la început.

Voi continua, în schimb, să par ce nu pot să fiu!

approuvé CNIL

Pour un plus de clarté, merci de lire attentivement ce que je vais écrire. 

Lis tous ça à haute voix, en français, pour qu'on s'assure de la bonne compréhension...

Mi-am promis, când eram mică, că nu voi accepta să fiu într-o relație în care unul dintre noi să fie inferior celuilalt. Cei 7 ani de acasă (mai mult decât suficienți) mi-au arătat că diferențele vor face ca, în cele din urmă, unul să sufere. Și am zis că eu și partenerul meu vom fi egali.

Am visat că eram egali - amândoi ne înșelam partenerii și ne mințeam reciproc că cealaltă relație s-a terminat. A fost mai real decât ar fi trebuit și, în lumina ultimelor 2 luni, ceva s-a schimbat. Am devenit egali, sau aproape. Așa zice lumea, deși știm toți că nu este așa, că nu va fi niciodată așa. Iar în vis eram la fel.

Ți-aș zice să nu te mai uiți la mine, să nu mai faci cu ochiul, din reflex, atunci când încerci să îmi explici ceva sau când îmi dai dreptate. Să vorbești cu mine normal, fără teamă că nu o să înțeleg nimic. Să faci glume și pe seama mea, ca să văd că mă consideri egală cu ceilalți și că nu mă vezi ca pe o ființă rece, calculată, serioasă și pe care te poți mereu baza. Chiar dacă așa sunt, mi-aș dori să nu fiu. Să îmi poți face și mie observații, să râdem, să te bagi în seamă fără să te temi că te voi lăsa pe dinafară.

Je ne suis pas ce que tu attends de moi.

La nivel administrativ, frivol, suntem egali. Dar ție oricum îți e egal.

3D

Am ajuns, un pic mai devreme decât ar fi trebuit, în acel loc unde nimic nu pare să mai conteze. Am încercat să mă conving de ceva timp că asta e din cauză că am tot ce am vrut vreodată. Dar mi-am amintit că eu nu mă mulțumesc ușor. Că eu nu renunț.

Am renunțat să mai scriu, pentru că nu aveam, pur și simplu, despre ce. Am renunțat să mai visez, pentru că aveam tot. Am renunțat să mă lupt pentru că oricum luptam cu morile de vânt.

Eu nu sunt așa. Eu nu eram așa și nu vreau să accept versiunea asta a mea. Am mai mult decât ar putea spune majoritatea celor de vârsta mea - slujbă (foarte) bine plătită, o relație serioasă cu un bărbat care vrea aceleași lucruri, două familii care mă susțin, oameni care mă respectă, oameni care au nevoie de mine. Și mă întreb uneori ce am de fapt? O slujbă pe care nu mi-am dorit-o, care se vroia temporară - cât se termin studiile, o relație despre care nu credeam că va rezista, două familii cu care nu pot să petrec mai mult de o zi pentru că îmi vine să mă urc pe pereți, oameni care dau impresia că mă respectă, oameni care în curând se vor descurca foarte bine fără mine.

Acum 5 ani eram blocată în trecut. Acum sunt obsedată de viitor. Și rar, foarte rar, îmi amintesc să trăiesc clipa.

Oamenii pleacă

A fost o vreme când plecam eu. Și nu din teama de a mă atașa de cineva, ci din teama că cineva se va atașa de mine. Mi-a fost greu să înțeleg că unii au nevoie de mine, chiar dacă doar fizic. Mi-a luat și mai mult să accept asta și să accept să fiu persoana de încredere a cuiva. Mai ales din moment ce nu simțeam aceeași pornire.

Poate am fost un pic ciudată de mică, de când nu aveam nevoie de altcineva ca să mă joc. Ba din contră, „ca să fie joaca mai frumoasă” cel care vroia să se joace cu mine trebuia să facă ce ziceam eu, să spună ce îi ziceam eu. dacă refuza, putea să plece, eu mă puteam juca și singură iar regulile a fi fost respectate.

Prima dată când m-am atașat de cineva, am plâns. Am plâns mult, foarte foarte mult. Și mi-am promis să nu mai fac greșeala. Cu nicio tabără. Fetele sunt chiar mai rele ca băieții. Și îmi ajungea cine eram. Dar nu ce eram și am făcut tot posibilul să mă ridic și să plec, să ajung departe.

„Cine se arde o dată suflă și în iaurt”, așa că nu te supăra pe mine, pentru că eu încerc. Suntem așa aproape în fiecare zi, și mă gândesc doar la ziua în care nu vei mai fi. La cum va fi apoi. Pentru că acea zi va exista. Și din instinct voi trece mai departe. Oamenii pleacă. Este un cerc vicios, un cerc perfect. Am văzut prea mulți plecând. Și sunt unii care urmează să plece definitiv.

Nu te poți pregăti pentru așa ceva. Sau așa crede restul lumii. Dar ce nu cunoști nu te poate pune la pământ. Voi jeli din simpatie. Morbid, e drept. Dar îmi amintesc visul în care el murea. Și deși, în vis, sufeream și în realitate transpirasem, îmi sărea inima din piept și plângeam, gândindu-mă la vis am realizat că nu aș face așa ceva. Ba chiar aș fi mai liniștită. Oamenii pleacă. O să pleci și tu.

în imagini

„Dacă mă privesc pe mine, nu mai înțeleg ce înseamnă acest cuvânt. Eu nu mai sunt ceea ce cred că sunt - și mă schimb neîncetat, în așa fel încât de multe ori, dacă n-aș fi de față pentru a face legătura între ele, ființa mea de dimineață n-ar mai recunoaște-o pe cea de seară. Nimic nu poate fi mai deosebit de mine, decât eu însămi. Numai în solitudine îmi apare uneori substratul și realizez o anume continuitate fundamentală; dar atunci mi se pare că viața își încetinește cursul, că se oprește și pur și simplu încetez să mai fiu. Inima nu-mi bate decât din simpatie, nu trăiesc decât prin altul, prin procură, aș putea spune, prin logodnă și nicicând nu mă simt trăind mai intens decât atunci când scap de mine însămi spre a deveni indiferent cine...”

30 minute

Mi-e din ce în ce mai rău și totuși mă simt din ce în ce mai bine. Am ajuns la acel punct în care știu că fac ceva care contează.

Oamenii nu se schimbă. Suntem cine suntem și continuăm să fim așa mereu. Doar contextul se schimbă, enunțul, decorul. Eu rămân cine sunt, doar că acum am mai multe responsabilități. Nu mai sunt simplul „man in a box” căruia nu îi pasă de alții, pentru că acum alții depind de mine. Începutul este mereu greu, și pot doar să sper că finalul nu va fi tragic.

Rămân cine sunt - un om lipsit de timp, ros de griji, pus la pământ de răceală, fără drept de alegere și cu multe drepturi de decizie. Și 30 de minute de pauză nu ajung.

Sacrificiul este destul de mare și sunt anumite lucruri la care nu vreau să renunț. De înțeles mă înțelegi, sper. Dar de iertat, mă ierți ?