Prea mult loc

Dacă la început ne ajungeau 2 metrii pătrați, acum cei 4 pe care îi avem sunt cât un ocean. Un ocean limpede, sărat, plin de pești, plin de creaturi, plin de cadavre ale celor cărora nu le-a fost frică să aleagă drumul cel dificil pentru a-și atinge idealul.

Oceanul ăsta e la îmbinarea a două plăci tectonice, iar apa caldă și cea rece par să nu se mai întâlnească. Suntem pe un teren neutru. Un teren pe care se mai joacă doar partide amicale. Nu mai există competiție, nu mai aclamă nimeni pe nimeni. Și nimeni nu mai cumpără bilete.

Mi-aș cumpăra un bilet dus către oriunde nu ești tu, către oriunde știu că nu te-ai gândi să mă cauți. Nu mai știu care e filmul tău preferat și nici nu cred că am știu vreodată ce aromă de înghețată ai alege între ciocolată și vanilie. Nu știu ce gen de muzică asculți. Nu știu nici măcar cum îți sună telefonul. Știu că nu mai sunt geloasă pe ea. Și asta e un semn rău. Nu îmi place să știu că nu am pentru ce lupta. Nu îmi place să primesc totul așa de-a gata.

Nu mai faci niciun gest un pic mai bizar. Nu mă mai aștepți la gară. Și asta a fost ultima lui greșeală. M-a lăsat să aștept la gară. Sute de oameni formau o tornadă care mi-a luat ce mai rămăsese din inimă și au dus-o departe. Un vârtej, un gol, amețeală și stare de vomă. Apoi nimic.

Garsoniera asta care părea suficientă, acum acoperă două lumi. Una în care este totul bine și merge strună. Și lumea mea.

Suflete pereche

“People think a soul mate is your perfect fit, and that’s what everyone wants. But a true soul mate is a mirror, the person who shows you everything that is holding you back, the person who brings you to your own attention so you can change your life. A true soul mate is probably the most important person you’ll ever meet, because they tear down your walls and smack you awake. But to live with a soul mate forever? Nah. Too painful. Soul mates, they come into your life just to reveal another layer of yourself to you, and then leave. A soul mates purpose is to shake you up, tear apart your ego a little bit, show you your obstacles and addictions, break your heart open so new light can get in, make you so desperate and out of control that you have to transform your life, then introduce you to your spiritual master…” 

~ Elizabeth Gilbert

Între friendzone și clișee

Demult, foarte demult, a fost un băiat cu care puteam vorbi despre orice. Fără probleme, fără griji și fără flirturi. Băiatul ăla mi-a fost prieten. Băiatul ăla nu a fost singurul. Și la fel ca ceilalți, a ieșit de acolo pentru a deveni mai mult. Am mâncat zeci de kilograme de înghețată împreună. Sute de salate, mii de bomboane.

Istoria nu se repetă, doar istoricii. Și nimeni nu învață din trecut. Nu vreau mai mult, ci vreau altceva.

Vreau să urc în mașina neagră, într-o seară de vară, cu muzica la maxim, părul desfăcut, unghiile colorate și scoase afară pe geam. Să trecem în viteză pe lângă lanuri cu maci. Să ne ajungă doar uitatul unul la celălalt.Să ajungem departe, unde nimeni să nu știe că existăm și doar să stăm pe o bancă și să vorbim... pentru că nu suntem nici măcar așa de buni prieteni încă încât să ne permitem anumite glume.

Copilul din mine nu se bucură la ambalaje. Copilului din mine nu îi pasă de astfel de banalități, oricât de mult am încercat să fiu superficială și să scap gândindu-mă că nu arată așa cum mulți și-ar imagina. Sau cum arăta acum câțiva ani. Ambalajul este neimportant, atâta timp cât ce ascunde ți se potrivește perfect.

Nobody's wife

Intrând în catedrală, mult mai târziu decât toți ceilalți, am făcut gălăgie. Și toți s-au întors să vadă cine  îndrăznit. Am râs cu poftă, și mi-am dat seama, și fără ochelari, că preotul se uită ciudat la mine. Am salutat pe toți pe care i-am recunoscut. Și am refuzat să mă închin.

Îmi place traiul în doi, cu Domnul Al. Îmi place să gătesc, de toate, oricând. Este o plăcere vinovată (și costisitoare). Îmi place să vorbesc despre noi, despre ce ne place, despre că am făcut și unde am fost. Dar nu sunt făcută din acel aluat. Iar aluatul încă de lipește de tava trecutelor obiceiuri.

Am obiceiul să mă îndrăgostesc pentru câteva zile, foarte intens, de câte cineva. Să visez cu ochii deschiși că se întâmplă inevitabilul. Că el vede și face ceva în privința asta. Niciodată nu este persoana cea mai potrivită. În general este cineva care stă în altă țară. Cineva însurat, nepotrivit, pe care nu suport, la care nu ar trebui să mă gândesc. Iar acum, inevitabilul l-a produs. Cineva apropiat. Cineva care arăta mai bine acum câțiva ani, acum a mai pus ceva pe el - și arată confortabil. Te îndeamnă la dormit în brațe. Cineva leu. Sau fecioară, la ora asta mi-e neclar. Cineva care ți-e dator cu un dans. Cineva care a rămas în urmă pentru tine, și nu a plecat cu ei. O persoană care, la fel ca mine, când prinde televizor, se uită la documentare, care poate purta o conversație, care recunoaște că nu știe să spună bancuri și care admite că deși răutăcioase, bancurile tale sunt bune.

Mă uitam în gol, în sala de gală din Brașov, la miri, la nuntași. Am realizat că nu pot fi eu pe tocuri, în alb, la ușă, zâmbind a prost și mulțumind lumii că a venit. Nu pot, pentru că treaba asta este serioasă. Iar eu pot fi serioasă, dar nu când îmi e frică că o să pierd tot.

Poate sunt ipocrită, mi-am găsit model de rochie, pentru orice eventualitate, de ceva vreme... Dar a văzut-o și el...

Pagina 45

Cântecul se sfârși și în ba conversațile se animară, la început mai încet, un bâzâit plăcut și un susur de vocale și consoane ale unei limbi străine; observații simple stârneau cuvinte izolate sau snete de încuviințare; apoi pauze, aleatorii și contrapunctice, urmate de observații mai complexe la un volum mai ridicat și, în replică, răspunsuri mai elaborate.

~Ian McEwan

Rezistența

Nu sunt imună, sunt doar puțin defectă. Sau așa ar zice alții.

După ani de „evoluție”, am ajuns, la fel ca un animal rănit de prea multe ori, să am un sistem de apărare. Unul complicat, ce trece neobservat de adversar. Mai greu este atunci când emoția, durerea, bucuria pe care involuntar le experimentez sunt bune... sau măcar normale.
Mai greu atunci când mama a avut accidentul și a rămas fără rotulă și a ajuns la spital și eu m-am întors în camera mea pentru că trebuia să termin capitolul de citit, nu puteam lăsa lucrurile la jumătate.
Mai greu a doua dată când am găsit-o pe mama, pe jos, într-o baltă de sânge în camera ei (pata este încă pe mocheta gri și nu mă lasă să uit). Am luat-o personal, de ce nu mi-a zis și mie că nu e bine ? De ce a trebuit să aflu ultima, în felul ăsta ?
Mai greu când cineva din grupul meu de prieteni tocmai a fost ucis, într-un accident rutier. Și n-am simțit nimic până ieri când a fost înmormântarea. Și mi s-a făcut rău. Greață, amețeală, dificultate în a mă ține pe picioare, în a respira, în a vorbi. Febră chiar. Abia atunci am conștientizat că omul ăla nu mai este și că nu-l voi mai vedea niciodată. 3 zile mai târziu.

Criza celor două zeci și X de ani

Acum câteva zile am văzut un filmuleț și am simțit că ironia mi-a tras un pumn în freză.

Pentru mai multă claritate (un pic de traducere, și foarte multă adaptare):

Când împlinești 25 de ani, toată lumea te întreabă cum te simți după un sfert de secol. De parcă fix în momentul ăla de gândești la un grafic al vieții. Doar că în ultimul sfert... ești mort. În penultimul, ești la pensie. Și astfel, te trezești că ai ajuns la jumătatea vieții.

Dintr-o dată nu  ai poți pleca în weekend la mare, pentru că drumul costă mai mult ca orice și nu mai ai reducere. Dintr-o dată nu ieși decât cu alte cupluri. Și îi eviți pe cei singuri ca să nu îi faci să se simtă prost că tu ai tot ce vor ei. Cei mai mulți dintre prietenii tăi sunt căsătoriți, urmează să se căsătorească sau măcar au o relație serioasă. Iar cine nu, este motiv de glumă, ținta miștourilor și a invidiei (al dracu', încă poate să facă ce vrea fără să îl f....rece nimeni la cap).

Nu-ți mai place ceea ce adorai. Gustul ți se schimbă, nu mai ai chef de chestii dulci, parcă ai mânca mai sănătos. Corpul ți se schimbă, corpul nu te mai suportă. Și nici tu nu îl mai suporți. Vrei să faci mișcare, dar nu ai timp. Nici chef.

Și nici dezordinea parcă nu-ți mai place. Un firicel de praf e suficient pentru curățenia de primăvară la jumătatea lui ianuarie.

Hainele devin mono. Negre. Din nou, ca în liceu. Doar că sunt mai...clasice. și triste. Nu toți îmbătrânim la fel, nu toți în același ritm. Eu una, am îmbătrânit mult mai devreme ca alții.

Și eu am făcut asta

Aseară am realizat că, în ultima vreme, mă gândesc de prea multe ori că „asta am făcut și eu acum x timp!”

Multe, bune, rele, grozave, incredibile, incredibil de idioate, de durată, de scurtă durată, cu unul, cu doi, cu două.

1. Am făcut parte dintr-o trupă de dans. Și îmi ieșea chiar bine. Spectacole, concursuri, premii, laude, aplauze, fluierături. Era incredibilă senzația aia, când coboram de pe scenă, și eram leșinată de oboseală, după o zi de repetiții, după ore întregi de pus la punct coregrafia. Eram eu și muzica (care nu era genul meu, dar cine ar dansa, de semi-performanță, pe rock?), eu și luminile, eu și accesoriile;
2. M-am întâlnit cu străini. Cu doi, mai exact. După ce abia îi cunoscusem pe net, vorbisem ceva vreme. Unul mi-a frânt inima, celălalt a încercat să o sudeze la loc dar nu a reușit. A fost, în schimb, un partener genial de schimb de gânduri;
3. Crâșming (activitate sportivă de performanță, săritul din bar în bar, de la un fel la altul de băutură și ajuns acasă a doua zi la prânz);
4. Am mâncat cu ochii închiși, fără să miros, fără să cunosc. Și a fost senzațional;
5. Am plecat la mare, singură. Și am petrecut noaptea pe plajă, cu un timișorean cu ochi... evident, albaștrii;
6. În mașină, pe bancheta din spate. Pe scaunul șoferului, pe scaunul copilotului. Pe deal, în pădure. Pe plajă. În mare. În cabina de probă. Lângă o școală. Într-un bar. Pe masa din camera soră-mii. În minim 3 țări. Niciodată în patul de acasă - la ai mei. Și (aproape) lângă o gară, în pustiu;
7. Plajă pe balcon, topless. Vecinu' de la 9 să fie sănătos. Și altele...

Ce ochii nu văd

Mă gândesc la pensionare, la ce pensie voi avea peste (oare câți) ani. Îmi imaginez cum voi arăta, cum voi merge, cum voi vorbi, unde voi locui și, cel mai probabil, ce amant tinerel voi avea.

După o săptămână în care tot ce am făcut a fost să dorm, mulțumesc Mydocalm, mi-am dat seama, a țâșpea oară, că am mai tot ce îmi doresc (mai puțin perechea aia de pantofi, dar și când oi găsi-o)!

Văd piese de treatru, văd balet, văd baruri noi și văd feluri de mâncare felurite. Filme și seriale. Balerini, bluze, lenjerie intimă de genul „ia-mă pe nepregătite”, culori de ojă, genți. Și tot ce văd îmi iau.

Sunt independentă financiar, nu datorez nimic nimănui, plătesc facturile a doua zi după recepția lor și, din nou, dorm bine noaptea. În mare parte datorită Mydocalm. Primesc prime de recunoaștere a meritelor, telefoane și mesaje de la colegiii de muncă ce-mi doresc însănătoșire grabnică, primesc invitații și laude.

Beau sucuri naturale, mănânc cereale integrale dimineața, sau pâine prăjită cu dulceață de la mama, îmi gătesc ce vreau, când am timp, mănânc la ore aproape fixe, nu fumez, beau câte un pahar de vin roșu seara, uneori, când nu iau Mydocalm.

Iar dacă nu aș vedea, fizic, pe cineva, nu aș avea nevoie decât de mine. Aș vrea să mulțumesc, în primul rând, mie, pentru că mereu mi-am fost alături. Și în al doilea rând, mie, pentru că am știut mereu să mă ascult.

Nimic mai mult

Cărțile te fac neprost. Iar sexul opus, sau în unele cazuri persoanele de același sex, fiecare cu orientarea lui, te face prost. Prost rău. Prost ca în liceu.

Doar în liceu stăteam atât de mult pe messenger. Și aveam o imagine cu o fată tunsă scurt, cu părul mov. Fără status. Că nici el nu își schimba avatarul și nici nu punea ceva ca mesaj. Niciodată. Uneori avea Yahoo Radio. Fără vreo intenție, ascultam aceeași muzică și astfel aveam motiv să mă bag în seamă.

Sunt în stare de ebrietate, iar primăvara nici nu este încă aici. Nu am pe ce da vina, și îmi asum responsabilitatea. Poate nu ar fi trebuit să mă fi uitat niciodată la „Butterfly effect”. Acum psihicul nu mi-ar da palme.

În liceu eram proastă. În liceu am stat ore întregi cu el pe messenger, ca amici. Râdeam, povesteam, webcam , un Paște reușit, în care am rămas acasă pentru că aveam gâtul rupt, coloana tasată și orice mișcare bruscă a mașinii îmi dădea dureri cumplite. Multe calmante mai târziu eram în friendzone.

Și abia m-am dat seama de asta....