Criza celor două zeci și X de ani

Acum câteva zile am văzut un filmuleț și am simțit că ironia mi-a tras un pumn în freză.

Pentru mai multă claritate (un pic de traducere, și foarte multă adaptare):

Când împlinești 25 de ani, toată lumea te întreabă cum te simți după un sfert de secol. De parcă fix în momentul ăla de gândești la un grafic al vieții. Doar că în ultimul sfert... ești mort. În penultimul, ești la pensie. Și astfel, te trezești că ai ajuns la jumătatea vieții.

Dintr-o dată nu  ai poți pleca în weekend la mare, pentru că drumul costă mai mult ca orice și nu mai ai reducere. Dintr-o dată nu ieși decât cu alte cupluri. Și îi eviți pe cei singuri ca să nu îi faci să se simtă prost că tu ai tot ce vor ei. Cei mai mulți dintre prietenii tăi sunt căsătoriți, urmează să se căsătorească sau măcar au o relație serioasă. Iar cine nu, este motiv de glumă, ținta miștourilor și a invidiei (al dracu', încă poate să facă ce vrea fără să îl f....rece nimeni la cap).

Nu-ți mai place ceea ce adorai. Gustul ți se schimbă, nu mai ai chef de chestii dulci, parcă ai mânca mai sănătos. Corpul ți se schimbă, corpul nu te mai suportă. Și nici tu nu îl mai suporți. Vrei să faci mișcare, dar nu ai timp. Nici chef.

Și nici dezordinea parcă nu-ți mai place. Un firicel de praf e suficient pentru curățenia de primăvară la jumătatea lui ianuarie.

Hainele devin mono. Negre. Din nou, ca în liceu. Doar că sunt mai...clasice. și triste. Nu toți îmbătrânim la fel, nu toți în același ritm. Eu una, am îmbătrânit mult mai devreme ca alții.

Și eu am făcut asta

Aseară am realizat că, în ultima vreme, mă gândesc de prea multe ori că „asta am făcut și eu acum x timp!”

Multe, bune, rele, grozave, incredibile, incredibil de idioate, de durată, de scurtă durată, cu unul, cu doi, cu două.

1. Am făcut parte dintr-o trupă de dans. Și îmi ieșea chiar bine. Spectacole, concursuri, premii, laude, aplauze, fluierături. Era incredibilă senzația aia, când coboram de pe scenă, și eram leșinată de oboseală, după o zi de repetiții, după ore întregi de pus la punct coregrafia. Eram eu și muzica (care nu era genul meu, dar cine ar dansa, de semi-performanță, pe rock?), eu și luminile, eu și accesoriile;
2. M-am întâlnit cu străini. Cu doi, mai exact. După ce abia îi cunoscusem pe net, vorbisem ceva vreme. Unul mi-a frânt inima, celălalt a încercat să o sudeze la loc dar nu a reușit. A fost, în schimb, un partener genial de schimb de gânduri;
3. Crâșming (activitate sportivă de performanță, săritul din bar în bar, de la un fel la altul de băutură și ajuns acasă a doua zi la prânz);
4. Am mâncat cu ochii închiși, fără să miros, fără să cunosc. Și a fost senzațional;
5. Am plecat la mare, singură. Și am petrecut noaptea pe plajă, cu un timișorean cu ochi... evident, albaștrii;
6. În mașină, pe bancheta din spate. Pe scaunul șoferului, pe scaunul copilotului. Pe deal, în pădure. Pe plajă. În mare. În cabina de probă. Lângă o școală. Într-un bar. Pe masa din camera soră-mii. În minim 3 țări. Niciodată în patul de acasă - la ai mei. Și (aproape) lângă o gară, în pustiu;
7. Plajă pe balcon, topless. Vecinu' de la 9 să fie sănătos. Și altele...

Ce ochii nu văd

Mă gândesc la pensionare, la ce pensie voi avea peste (oare câți) ani. Îmi imaginez cum voi arăta, cum voi merge, cum voi vorbi, unde voi locui și, cel mai probabil, ce amant tinerel voi avea.

După o săptămână în care tot ce am făcut a fost să dorm, mulțumesc Mydocalm, mi-am dat seama, a țâșpea oară, că am mai tot ce îmi doresc (mai puțin perechea aia de pantofi, dar și când oi găsi-o)!

Văd piese de treatru, văd balet, văd baruri noi și văd feluri de mâncare felurite. Filme și seriale. Balerini, bluze, lenjerie intimă de genul „ia-mă pe nepregătite”, culori de ojă, genți. Și tot ce văd îmi iau.

Sunt independentă financiar, nu datorez nimic nimănui, plătesc facturile a doua zi după recepția lor și, din nou, dorm bine noaptea. În mare parte datorită Mydocalm. Primesc prime de recunoaștere a meritelor, telefoane și mesaje de la colegiii de muncă ce-mi doresc însănătoșire grabnică, primesc invitații și laude.

Beau sucuri naturale, mănânc cereale integrale dimineața, sau pâine prăjită cu dulceață de la mama, îmi gătesc ce vreau, când am timp, mănânc la ore aproape fixe, nu fumez, beau câte un pahar de vin roșu seara, uneori, când nu iau Mydocalm.

Iar dacă nu aș vedea, fizic, pe cineva, nu aș avea nevoie decât de mine. Aș vrea să mulțumesc, în primul rând, mie, pentru că mereu mi-am fost alături. Și în al doilea rând, mie, pentru că am știut mereu să mă ascult.

Nimic mai mult

Cărțile te fac neprost. Iar sexul opus, sau în unele cazuri persoanele de același sex, fiecare cu orientarea lui, te face prost. Prost rău. Prost ca în liceu.

Doar în liceu stăteam atât de mult pe messenger. Și aveam o imagine cu o fată tunsă scurt, cu părul mov. Fără status. Că nici el nu își schimba avatarul și nici nu punea ceva ca mesaj. Niciodată. Uneori avea Yahoo Radio. Fără vreo intenție, ascultam aceeași muzică și astfel aveam motiv să mă bag în seamă.

Sunt în stare de ebrietate, iar primăvara nici nu este încă aici. Nu am pe ce da vina, și îmi asum responsabilitatea. Poate nu ar fi trebuit să mă fi uitat niciodată la „Butterfly effect”. Acum psihicul nu mi-ar da palme.

În liceu eram proastă. În liceu am stat ore întregi cu el pe messenger, ca amici. Râdeam, povesteam, webcam , un Paște reușit, în care am rămas acasă pentru că aveam gâtul rupt, coloana tasată și orice mișcare bruscă a mașinii îmi dădea dureri cumplite. Multe calmante mai târziu eram în friendzone.

Și abia m-am dat seama de asta....

În sală goală

Față de toți cei care mă cunosc, sunt scuzată; bărbatul care m-a îmbrățișat duminica trecută se ține de capul meu de multă vreme. Poate n-oi fi părând prea ispititoare. Dar pentru el așa sunt. Și nu se poate face nimic împotriva lui, soțul meu a trebuit să se împace cu ideea asta; dacă vrea să își păstreze slujba asta, trebuie să îndure căci băiatul ăsta e student și pesemne o să ajungă la un post înalt. 

~ Kafka

Tu nu o să vezi niciodată ce a fost prin ochii mei. Avem dioptrii diferite.

Arestarea

Omul să fie mulţumit cu sarăcia sa, căci, 

dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.

În nopți cum e asta, nopți în care nu mai cred decât în coșmarul de noaptea trecută,mă simt captivă. Mi-e fizic imposibil să fug. Să mă ascund. Să fac ceva ca să devin invizibilă. Oamenii din jur mă distrează. Le văd tristețile cotidiene pe chip și mă bufnește râsul.

Deși nu a trecut bine o jumătate de an de când am început să devin cine sunt, viața mea mi se pare așa departe în timp și spațiu. Mai exact, abia mi-am amintit, azi, în timpul unei ședințe despre amortizarea costurilor, cum, într-o iarnă, am fost sărutată. Cum nu am fost în stare să reacționez, la cât de înghețată eram și cum m-a încălzit, cum am simțit că încep să ard.

În astfel de momente, memoria mea pune stăpânire pe mine și începe să își facă de cap. Să-și facă de cap pe bancheta din spate a unui Passat cu număr de înmatriculare ironic.

Uneori mă simt captivă în propria mea casă și caut motive să plec. Să mă așez în colțul meu, pe fotoliul meu, cu căștile mele în urechi. Umplu cada și nu mai pot număra mai mult de maxim 48 secunde sub apă. Am nevoie de aer ca de libertate!

Sunt prinsă între oglinzile care mă fac să par altceva decât ar trebui să fiu.

Procesul

Între trecut și niciun viitor, în Piața Victoriei, fără pic de glorie.

Mă trezesc din când în când spunând cu voce tare că nu am ce zice. Am ajuns să nu mai pot spune nimic, să nu mai pot scrie nimic. Să mă gândesc că dacă nu am văzut raportul de trimitere al mesajului, nici nu a fost trimis, apoi îmi amintesc că am văzut în detalii că l-a primit imediat. L-a primit, a închis telefonul și a plecat.

Nu mai vreau să scriu, nu mai pot să scriu, melodiile mi se par suficiente. Las pe alții să îmi urle gândurile la maxim, să îmi deranjeze vecinii. Eu mă baricadez sub pătură, îmi strâng genunchii la piept și mă blamez pentru prostia mea.

De ce mă chinui să fiu monogamă dacă e clar că nu asta vreau. Și mai mult, de ce dracului îmi iese? Să fi fost făcută pentru a fi într-o relație (se gândi ea după 4 ani)? Sau e pur și simplu o coincidență? Recunosc, nu am ce-i reproșa, în afară de faptul că nu își spală vasele și că atunci când pleacă dimineața mă pupă și, fără să vrea, mă trezește. Și că-și lasă încălțămintea în drum. Sau că nu răspunde la telefon, feri-l-ar sfântu. Dar nici eu nu sunt perfectă.

Și totuși, realizez că iar am deviat de la subiect și revin - e clar că vreau altceva și e cu atât mai evident că nu știu să formulez ce vreau.

Because all things are great either because they are new or because they are really great! Și mi-e dor să nu mai aud româna! Să nu știu limba. Să zâmbesc ca tembela pentru că nu înțeleg ce a zis. Și asta se poate întâmpla în foarte puține țări, and one in particular pops up in my mind...

Mai nou îmi plac lalelele.

Trezirea

Toto, nu mai suntem de mult în Kansas. Și încep să cred că nici nu am fost vreodată, că totul este doar ce m-au făcut alții să cred că e Kansas. Dintr-o dată, fără niciun val, castelul e din nou nisip iar prințul este un broscoi. 

Cele mai bune lucruri sunt cele pe care nu le ai. Pentru că nu au cum să te dezamăgească. Pentru că nu ai idee despre cum sunt ele de fapt. Sau dacă ai avut parte de un demo, a fost de mult, foarte demult și oricum nu are legătură cu realitate. Lumea se schimbă, lucrurile se schimbă, tehnicile și ele.

Cele mai rele lucruri sunt cele pe care ți le-ai imaginat altfel, cele la care ai visat multă vreme și pe care ar fi fost mult mai bine să le lași așa. Pentru că de îndată ce vezi cum e, nu mai ai cum să schimbi, să uiți. Și rămâi cu un gust amar.

Aștepți multă vreme, mult prea multă vreme. Și totul începe bine. Cu o melodie din aceeași perioadă. Și te gândești cum și cât te gândeai pe atunci la asta. E acum, e aici, e real. Se întâmplă. Și nu are nicio legătură cu ce vroiai să fie.

De ce doar coșmarurile se continuă după ce adormi la loc? Și de ce atunci când ajungi să faci din vis realitate îți dorești să nu fi visat măcar? E prea târziu arunci când îți dai seama că ce aveai era mai mult decât suficient.

Statui triste

Are 23 de ani și un pic, dar nu vrea ca nimeni să afle. Mai toți știu, cum i-a lăsat să creadă, că are 27 - era mai simplu decât să îndure faptul că este, ierarhic doar, superioară lor, deși cu mult mai tânără.
A fost suficient să treacă prin respingerea și refuzul celorlalți. Și în fiecare zi trebuie să uite că ei nu au vrut-o acolo, în scaunul acela de pe colț, cu vedere de ansamblu, responsabilă de soarta lor. Și zâmbetul care acum 6 luni era real acum este un spasm.

Nu uită de la ce birou a plecat, dar nici nu se poate întoarce la el, trebuie să se supună regulilor pe care trebuie să le aplice.

Are 23 de ani și un pic și știe despre viață mai mult decât și-ar fi dorit vreodată. De fiecare dată când cineva glumește la adresa mâncării gătite cu care se laudă se gândește că a fost nevoită să învețe să facă mâncare pentru a supraviețui, pentru că mama ei a plecat iar tatăl ei nu știa să pună nimic pe masă. Dar ei nu trebuie să știe. Și pleacă privirea ca ei să nu vadă că îi sticlesc ochii a lacrimi.

Are un loc de muncă fără program fix, de luni până duminică, o zi de salariu fixă  și bonuri de masă. Îi place să se piardă în magazinele mari, cum e noul Mega Image de la Gemenii. Care sunt șansele ca cineva să o vadă? Mai mult, mereu a evitat să iasă în evidență prin haine, machiaj sau accesorii. O altă față în mulțime. O altă pereche de ochelari.

Nu prea mai știe ce să facă, acum că tot ce i-a rămas este munca. Sigur un alt master, în toamnă. Poate școala de șoferi dar îi este prea frică de responsabilitatea asta. E singura de care se teme. Dar i-ar plăcea să poată da muzica la maxim și să se plimbe noaptea prin București, singură între atâția oameni.

Nu v-am mai povestit de multă vreme despre Alexandra. Pentru că nici Alexandra nu mai povestește despre ea.

Ca în filme

Vreau să mergem împreună la film, într-o sală de cinema din aia veche, cu iz de demult. Să fim doar noi în sală, la un film nu musai siropos. Ci un film bun. Un film ca Les Misérables. Un film care să aibă o idee, actori, regie, scenografie. O poveste. Și, pe cât posibil, o traducere bună.

Vreau să te întinzi și apoi să lași mâna pe spătarul scaunului meu. Și să se audă pe fundal banda. Mi-e dor de filmele cu pauză pentru a derula banda. Popcorn cald și o seară ploioasă de vară ca tu să îmi oferi apoi haina ta. Apoi, când se va fi luminat, noi vom merge pe jos spre casă, de la Romană, pe Dorobanți și apoi vom trece prin parcul în care m-am îndrăgostit prima dată de tine. Prima dată, pentru că s-a întâmplat de mai multe ori. Tu te vei da peste cap să îmi găsești înghețată de lămâie iar eu o voi mânca oricum și pe a ta (că veni vorba, care e aroma ta preferată?).

Fiind mult prea energici, în loc să mergem acasă, vom merge în parcul în care m-ai lovit cu cuvintele „de-aia te iubesc!”. Același parc în care ai avut stop respirator când, câteva luni mai târziu ți-am zis și eu același lucru. Parcul cu ponton pe care pierdeam nopțile în facultate, în toboganul în care ne-am adăpostit câteva ore și am apoi am răcit.

Eram copii, eram nebuni, eram tineri și uitam mai des de griji.

Cer prea mult?