Fragmente

Cu o gumă invizibilă, dar despre care cred că are forma buzelor altcuiva, s-a șters puținul trecut împreună, amintiri care nu trebuiau să dispară și care revin din când în când. Amintiri despre care nu am scris niciodată.

Herăstrău. Eu cu cineva. Altcineva cu o fată. Final.
Heaven and Hell. Un sărut între două sticle de bere. Pe atunci nu îmi plăcea berea.
Nicolae Grigorescu. Un buchet de ghiocei scos din geacă, după plimbare din nord cu autobuzele. printre care și 135,
Dristor. Trezită pe jumătate îmbrăcată, am plecat acasă cu o portocală în mână.
Herăstrău. Plimbare cu bicicletele, am uitat să schimb vitezele și nu am reușit să urc pe pod. Râsete.
Herăstrău. Întinși, pe iarbă, el în negru, eu în negru. În văzut tuturor dar nu vedeam pe nimeni. Pe nimeni altcineva.
Universitate. Plouă și stăm foarte aproape sub umbrelă. Trec cunoscuți de care nu mă feresc, pe care nu-i salut și despre care nu îmi fac griji.
AFI. Un film despre care nu îmi amintesc nimic. Doar ce purtam eu și unde am plecat după.
Control. Am pierdut controlul și am întors spatele. Și de atunci amintirile revin, una câte una,

 sursă

Dacă eu am uitat, temporar, evenimentele astea care mi-au dat tahicardie, pentru cei care mi le-au făcut cadou nici nu există.

Cu trenul

Pe durata călătoriei zilnice cu metroul și/sau trenul, fac planuri. Dintre cele mai îndrăznețe și pe termen cât mai lung. Fac scenarii referitor la cei care stau în fața mea sau lângă mine, le caut motive pentru ridurile pe care le au. Îmi închipui că pe locul gol din fața mea va veni să se așeze cineva interesant, care vorbește una dintre limbile pe care le cunosc și eu, nu arabă.


De obicei nu mă bag în seamă cu nimeni, îmi place să citesc sau să mă uit pe geam dacă am ce vedea. Duc lipsa unei conversații bune. Prefer singurătatea decât discuțiile de complezență, despre nimicuri cotidiene. Duc lipsa unor subiecte de discutat, de dezbătut mai degrabă. Chipurile încep să mă plictisească la un moment dat și apoi revin la cartea pe care o am în poală.
Citesc câteva rânduri, dau paginile repede, văd câte un cuvânt care mă face să nu îmi dau seama că nu mai citesc. Și fac planuri, scenarii, încerc să schimb trecutul, gândindu-mă cum ar fi fost dacă.
Scot telefonul, îmi dau seama că nu am semnal, mă uit la ceas dar nu rețin cât e ceasul. Îl bag la loc, mă gândesc care e diferența de oră, nu mă pot obișnui nici acum, mă gândesc dacă alții sau trezit sau dacă sunt deja în drum spre muncă.
Apoi ora devine obsesivă, pentru că nu îmi dau seama dacă am ajuns la stația mea, aud ce spune în speakers, dar nu reușesc să înțeleg, îmi dau adesea seama după durata călătoriei, după numărul de pagini citite și uneori, dacă nu e prea multă lume, după peron.
Îmi plac călătoriile zilnice, e momentul meu cu mine, și cu toți cei pe care aș vrea, poate, să îi cunosc.

Backspace

Încep propoziții. Șterg totul.

Gândesc în română ceea ce aș putea exprima mult mai ușor și mai simplu în engleză. Mă apuc să scriu și câteva minute mai târziu îmi dau seama că iară mă uit la un punct fix pe podea și că trebuie să dau repeat la melodie.

Revin la ideea inițială și schimb tastatura, din franceză în română. Mă gândesc la muncă, din nou, singurul lucru care mă ajută să uit, și în același timp lucrul care îmi aduce aminte, când merg cu mașina la birou, trecând de Otopeni.

Este primul februarie după atâția ani când nu am nicio poveste nouă de spus. Dacă să merg înapoi înseamnă să șterg... nu, mulțumesc!

Sindromul Paris

În Paris, ori de câte ori am fost (și în curând nu voi mai avea degete să număr) am ajuns la Turnul Eiffel deși nu am urcat niciodată. Mă mulțumesc cu a-l privi de la bază, din laterale, cu luatul prânzului la o terasă cochetă din împrejurimi. Nu de frică nu am urcat, ci pentru că de fiecare dată sunt singură. Paris nu este orașul în care să mergi singur. Dar ajuns acolo, singur, îți oferă alta viziune.

De câte ori am fost, am fost martor la o cerere în căsătorie sau la o ședință foto post-nuntă la Trocadero. Și niciodată nu am simțit nevoia de a lua pe cineva cu mine următoarea dată. 

Există două fețe ale Parisului. Parisul de la suprafață, plin de oameni fericiți că au ajuns acolo. Parisul interesant, pentru că la fiecare pas ai posibilitatea să vezi ceva unic. Mai există și Parisul subteran, cel al metroului și al RERului în care oamenii se înghesuie, cel în care tremură de frică la gândul că le pot fi furați banii, sau mai rău, actele. Parisul în care toată lumea se grăbește să ajungă undeva, și cel mai adesea la muncă.

Parisul cel dual, pentru mine, continuă să fie motiv de fascinație. Poate că am văzut deja tot ce era pe listă, dar nu am reușit încă să gust din toate felurile de mâncare. Nu am băut vinul care ar fi mers cu fiecare bucată de brânză. Și nu am ajuns acolo niciodată fără un plan anume, fără bilete de întors cumpărate din timp.

Nu am suferit niciodată de sindromul Paris, pentru că orașul ăsta este tot ce speram să fie. Nu m-a dezamăgit niciodată, nu ca oamenii cu care vroiam să merg acolo.

Swipe left

Nu mai știu ce îmi place și de mult nu am mai întors cu adevărat capul după cineva. Asta nu înseamnă că nu am mințile sucite, ci doar că altceva nu mă mai atrage.

Mi-am instalat Tinder la finalul anului după ce am fost cu niște prieteni în club, la o queer party. Tot ce am făcut a fost să las setările default și să-l las așa până am uitat că îl am, când am primit notificarea din imagine.

Până acum o singură persoană părea 'de dreapta', în rest am mi-a amorțit degetul dând doar spre stânga.

Motive de 'swipe left'

• Pozele de profil cu animale;
• poze de la plajă/bust gol;
• oricine are numele inversat cu prenumele;
• oricine nu are numele adevărat și are vreo balivernă care îi alimentează ego ul idiot;
• oricine cu descriere. de orice fel, chiar și una care e cât se poate de logică și sinceră;
• ochelari de soare;
• frizuri 'la modă'
• poze cu alți prieteni - tu care ești, mă?
• poze în/cu mașină;
• jobul (da, știu, dar dacă tot ar fi să mă întâlnesc cu cineva printr-o aplicație, măcar îmi permit să fiu și fițoasă);
• prea multe selfies;
• poze cu prietena de gât (SERIOS?);
• prieteni în comun - dacă cineva credea că ne-am potrivi, ne făcea deja cunoștință;
• oameni pe care a trebuit să îi concediez....
• poze de profil cu Isus...
• prieteni cu foști;
• poze cu copii, indiferent ai cui.

Nu am dat la nimeni nici like, nici superlike (orice ar fi asta). Și asta pentru că mi-e teamă de faptul că apoi ar trebui eventual să vorbesc cu ei. Și pentru că sunt o proastă superficială.

Roaga-te

Inca mai plang (propriu sau figurat) din cand in cand, noaptea, sub patura, ghemuita la capatul patului sau la lumina ecranului telefonului, dupa viata pe care nu o sa o pot avea niciodata.

Mi-am pierdut acest drept cand am luat anumite decizii. Sau cand altcineva le-a luat pentru mine iar eu pur si simplu nu am zis nimic si am lasat lucrurile sa mearga de la sine in speranta ca la un moment dat avea sa se razgandeasca.

Tanjesc dupa viata altora. Si nu dupa cea de pe Facebook sau instagram, ci dupa viata pe care nu o afiseaza, pentru ca aia e cea adevarata. Vreau libertatea lor, vreau posibilitatea de a alege mobila cea estetica, nu pe cea practica. Stilul industrial, nu cel clasic sau contemporan. Vreau balconul deschis si nu ma intereseaza sa fac din el spatiu de depozitare pentru borcane de muraturi sau pentru truse de scule.

Vreau sa nu-mi mai pese de metrou ca sa ajung acasa, sa vin cu primul, dar a doua zi. Sau macar sa nu fiu batuta la cap cu intrebari despre unde sunt cu cine si la cat ajung.

Vreau sa imi permit sa dau ultimatumuri. Cui vreau eu si pentru cele mai banale motive. Fara sa fiu catalogata ca imatura, capricioasa sau ciudata. Vreau sa ma indragostesc de cine vreau eu, nu de cine consider ca este mai 'safe'. Vreau sa dau curs pasiunilor de moment si sa le las sa inforeasca sau sa se vestejeasca de la sine.

Imi doresc sa fiu mereu in dreapta, sa te ajut sa schimbi vitezele pentru ca mana ta e prin parul meu, sau da mai tare muzica de la radio, pentru ca imi place mie. Nu vreau sa mai petrec niciun weekend in casa, sau stand in pat, decat daca patul e folosit pentru orice activitate, alta decat dormitul sau uitatul la filme si nu implica haine, de niciun fel, indiferent de cat de frig este afara.

Mi-as dori sa pot gati in fiecare zi din an, de fiecare data cate ceva nou. Pentru mine si pentru prietenii mei care ar veni pe la mine oricand ii invit, pentru ca alte constrangeri nu ar fi reale. As fi o gazda buna, daca as avea suficiente scaune, nu dulapuri pentru toate chestiile din casa. In definitiv, nu am nimic de ascuns (care sa fie palpabil).

Gandurile pe care le am despre ce as putea sa fiu sunt departe de a fi ortodoxe. Nu, nu sunt Sfanta Ilana, iar daca as fi, as prefera sa ma serbati zilnic.

Biblioteca

„Dacă ai citi o carte și ți-ai da seama că este despre tine, ai citi-o până la capăt?”

Dacă ar exista o carte despre mine probabil că aș citi-o. De curiozitate să văd cum mă văd ei.

Nu din lipsă de modestie spun că dacă fiecare ar scrie o carte despre mine, probabil ar exista multe. Și niciuna nu ar putea să spună adevărul.

Un anumit autor ar putea scrie mai mult decât alții, pentru că ar avea în primul rând ce scrie, și în al doilea talent. Mi-ar înșira povestea în mai multe volume, pe ani. O bibliografie cu citate originale, o carte făcută din scrisori pe care nu le-a pus niciunul dintre noi la poștă. Dar care au ajuns acolo unde trebuiau să ajungă.

Scrisorile mele sunt scrise de cele mai multe ori la lumina unei lumânări pentru a nu-i trezi pe ceilalți, scrise cu stilou și cerneală. Încercarea de a scris caligrafic ascunde urâțenia unor capitole.

Scrisorile lui vor fi reconstituiri pentru că nu mai are acces la ele, le-a transmis și rămân unele pe fundul mării, altele într-o cutie înfășurată în bandă adezivă ca să mă împiedice să o deschid. Și totuși o fac din când în când. Și-au păstrat mirosul pe care nu am cum să îl uit.

Ar fi cu siguranță cea mai citită trilogie din seria cărților despre mine. Iar eu nu aș mai lăsa-o din mână și nu mi-aș scoate-o din cap. Aș merge să caut autorul și să îi cer socoteală și un autograf.

Un alt autor ar putea scrie despre întâlnirea în zăpadă, despre sărutul de care îmi aduc aminte la fiecare primă zăpadă. Despre cum l-am făcut să nu mai aibă încredere în fete și cum acum nu se poate atașa de niciuna dar pe mine încă mă ține aproape pentru a vedea la fiecare pas ce am făcut. Acum, șase ani mai târziu, suntem prieteni foarte buni și apropiați, din păcate, și ne aducem aminte unul altuia de lipsurile pe care le avem și ne dorim să avem ce are celălalt.

Altul ar putea să scrie despre povestea furtunoasă și interzisă pe care am avut-o timp de câteva luni și care niciodată nu s-a concretizat prin nimic mai mult decât conversații pline de subînțeles. Ar fi singurul care ar putea scrie despre cum este să ai și să nu ai o relație cu mine. Primul care nu a avut parte de nimic și pentru care focul s-a stins fără o ploaie care să te facă să uiți de tine.

Ar fi o carte care încă se scrie, pentru că finalul nu îl vedem niciunul dintre noi. Trecutul, plin de aventuri ne urmărește și nu ne lasă să oprim nebunia asta de joc. Deși e clar că nu va câștiga nimeni niciodată. Este un joc în care toată lumea pierde mai mult cu cât crede mai mult că va câștiga.

Dacă ar fi să scriu eu o carte despre vreunul dintre voi, nu ați suporta să o citiți. Pentru că eu văd diferit și gândesc prea mult totul. Nu ați avea timp cât v-a mai rămas de trăit să o citiți și să mă convingeți să nu o public. Și v-ar mistui încercarea de a mă face să mai scriu una, complet diferită de ceea ce am trăit noi, cândva. Exact cum faceți cu blogul ăsta.

La Unirii

Zeci de drumuri cu tramvaiul, zeci de persoane pe care nu le-am văzut și în schimb te-am văzut doar pe tine. Până când nu te-am mai văzut. M-am mutat din oraș și acum stau cu capul plecat. Până acum câteva seri când l-am ridicat din greșeală.

Nu ești deloc ceea ce îmi face bine, dar ești exact ce îmi trebuia atunci. Știi, de fapt la tine nimic nu s-a schimbat. Doar orașul se schimbă, și acum nu mă mai pot întoarce acolo unde eram acum un an.

În urmă cu 12 luni decisesem să îmi fac poze de la balconul etajului 5 al unui hotel de ****, care este peste drum de o Gară, pentru că mi-ai zis că ai vrea să mă vezi cândva acolo. Pozele nu am apucat să și le arăt niciodată pentru că a trebuit să își arăt cum este să fi din nou tânăr, cum este să simți, să te bucuri la toate nimicurile. Tu mi-ai arătat cum este să fi urât, să te ascunzi, să minți.

O cafea tare nu poate șterge ce a fost. Și nu poate aduce nimic bun. Așa că, atunci când chiar te-am văzut, trebuia să te las să te uiți în continuare în cealaltă parte pentru că tocmai mă văzuseși, și să-mi văd mai departe de drum.

M-ai întrebat cum de încă sunt nemăritată

Pentru ca încă nu știu ce mă face fericită. Și aș vrea să aflu cât încă am libertatea de a explora tot ce se poate.
Pentru că încă nu știu cine mă face fericită. Nu vreau să fac un compromis.
Pentru că pentru mine căsătoria nu este o joacă.
Pentru că mi-e frică de divorț.
Pentru că nu pot să vizualizez pe cineva lângă mine în „ziua cea mare”.
Pentru că nu vreau copii.
Pentru că voi vreți.
Pentru că am citit prea multe cărți și nimic nu cred că va egala vreodată poveștile alea.
Pentru că mai mult mi-ar păsa de rochie și de petrecere decât de cel față de care îmi iau angajamentul.
Pentru că vreau să pot să flirtez fără să mă simt vinovată. Să ajung dimineața acasă fără să dau explicații. Să dispar de pe fața pământului cu zilele. Să mă reinventez. Să redevin eu.
Pentru că din când în când apari tu. Și două săptămâni nu am nimic. Renunț la principii, renunț la haine, renunț la el și la biletul de avion. Și aș face orice numai să te conving să te mai culci o dată cu mine, să mă faci să tremur, să țip de plăcere și de ciudă a doua zi.

Somn ușor

Pentru prima dată, am rămas peste noapte. M-ai lăsat, nici nu prea mai aveai ce să spui când m-ai văzut doar în chiloți și cu tricoul tău pe mine. Tricoul pe care l-ai purtat aseară, care încă mirosea a parfumul care îmi dă sistemul peste cap chiar dacă nu îl porți tu și care să face să tresar în metrou, la terasă sau pe stradă.

M-ai luat în brațe și mă mângâiai pe păr. Îmi spuneai să nu plec, sau că dacă plec o să vii la mine pentru că nu ai văzut niciodată Lisabona. Apoi ai adormit. Te-am privit mult și nu puteam să adorm pentru că era prima dată când foloseam patul ăla la altceva.

Te-ai uitat la mine și ai început și îmi vorbești în franceză. Fluent, somnoros, și zâmbind. Îmi povesteai despre când vroiai să vii la mine la Paris. Și în Spania. Apoi m-am trezit.

Spre dimineață, mi-ai zis din nou să nu plec, dar de data asta să nu plec de la tine, pentru că trebuie să lucrăm la relația noastră. Care relație? Cea cu du-te-vino de mulți ani încoace. Ar trebui să fim împreună. Alt scenariu nu vezi. Am vrut să te iau în brațe. Dar erai cu spatele la mine, încă dormeai și mi-am dat seama că din nou am visat.

Am visat și că mă trezeam și mă priveai. Lumina inunda camera. Ți-am zis să facem micul dejun și ai fost de acord. Omletă și suc de portocale. În schimb, m-am trezit pentru că a început să cânte o muzică pe care nu știam că o asculți. Camera imensă era acum ordonată. Hainele nu mai erau pe jos, prosopul nu mai era pe partea mea de pat. Tu nu mai erai gol lângă mine. M-am ridicat și am venit la tine, te-ai uitat la mine, fără ochelari pentru că acum nu mai porți. Te-ai uitat la mine cum mă îmbrac și plec. De obicei încerci să mă săruți când vreau să plec, iar eu întorc obrazul. Tu ai întors roata de data asta.


Aici aș fi vrut să mă trezesc, dar am  deschis ușa apartamentului, am închis ușa taxiului și am plecat acasă. Singură.