Pământ către Delft

ce program ai iarna asta?

Unul mult prea încărcat, prea plin pentru tot ce ar trebui să  fac. Unul care include o pisică pentru o scurtă perioadă. Terapia cu blăniță este cea mai bună.

Am un program care cere zile de 36 de ore, minim. Și toate lucrătoare. Vreau să fac prea multe și simt că nu-mi ajunge viața. Viața mi se scurge prin tălpi. Și în loc că îmi iau eu seva de la planeta asta, simt cum mă suge înapoi. Și din o pajiște infinit de verde devin un asfalt călcat în picioare, plin de scuipat și de gumă mestecată,

pff..o sa iti fac o vizita intre craciun si anul nou

Nu știu dacă vreau să te văd, pentru că va fi cum a mai fost. Și cel mai probabil ai nevoie, deja, de o categorie a ta...doar pentru tine, așa cum aș fi vrut eu, cândva, să fiu...

Inceputul

Așchia nu sare departe de trunchi. 

Dar vântul o poate duce mai departe, totuși.

E ciudat cum nu semăn deloc cu familia mea. Doar la fizic, oarecum, pentru că genetica rămâne genetică. Am nasul bunicului, unghiile unchiului, înălțimea tatei. Părul și ochii celuilalt bunic. Ochii mamei.

Nu semănăm deloc. Eu vorbesc (sau așa sper) corect românește, nu mă prostesc doar ca să impresionez și nici pentru a mă face înțeleasă. Nu dau din cap când gândesc cum face mama și nici nu îmi schimonosesc gura degeaba. Eu nu o să zbier ca apucata la copii mei și nici nu o să îi ameninț vreodată că o să mă sinucid din cauza lor, pentru că nu mai suport să fac curat mereu în casă după ei, când de fapt frustrările mele sunt, cel mai probabil altele. Nu o să bat pe nimeni la cap, dacă mi s-a zis nu, nu o să fie.

Sunt mai abilă decât tata. Sunt mai isteață și mai convingătoare. Pot să spun nu, pentru că exemplul lui, în mare parte negativ, mi-a arătat cât de important este să spui adevărul, oricare ar fi. În afaceri sunt mai pricepută, deși nu îmi doresc una a mea, pe când el altfel nu ar exista - trebuie să fie propriul său șef. Și este unul jalnic. Face glume, imbecile, cu oricine, și mă face de cacao ori de câte ori sunt cu cineva. Iar dacă sunt fete, devine cu adevărat scârbos să stau și să ascult tot ce îi iese pe gură. Eu o să am subiecte de discuție cu copii mei, pentru că mă voi implica.

Mama lui... e o poveste aparte. Bătrână ipohondrică, a muncit toată viața băgând banul în buzunar iar acum pensia este cât chiria mea. S-a băgat tot timpul în relațiile copiilor ei, iar pe una a și distrus-o. Trebuie să știe tot iar dacă faci greșeala să o întrebi ce face... îți va spune! Tot, prea mult, mai mult decât e real - pentru că ea știe că e făcut atac cerebral, că doar a durut-o capul, dar nemernicii ăștia de doctori nu vor să o ajute.

Soțul, fost alcoolic, acum s-a redresat după ce fiu-su cel mic și-a pierdut familia din cauza băuturii. În trecut un nimic ca și nevastă-sa, violent și tot tacâmul, acum parcă își răscumpără păcatele.

Despre părinții mamei nu prea am ce să zic, la ei mergeam doar în vizită sau în vacanțe. Tot ce aș putea să le reproșez este că au fost mereu mult prea împăciuitori. Au vrut mereu ca totul să meargă bine, într-un mod convențional. Au luat tuturor apărarea, chiar și atunci când nu mai era de foarte multă vreme cazul.

Buletin de București

1. Știi exact pe la ce ușă să urci în metrou astfel încât când cobori să fi în dreptul scărilor rulante
2. Nu ai fost niciodată la muzee.
3. Mai bine mergi pe jos 5 stații decât să aștepți RATB-ul la prânz și în weekend
4. Cea mai bună mâncare este cea comandată - pizza, chinezească și altele
5. Cel mai rapid mijloc de transport în comun este taxiul
6. După o noapte în club mergi acasă cu primul autobuz și îți iei o șaorma
7. Trecerile de pietoni - ce sunt alea?!
8. Verifici paginile de reduceri cel puțin o dată pe săptămână
9. Garderoba ta nu mai este ce a fost
10. Nu mai suporți liniștea. Ești prea obișnuit cu claxoane, motoare, țipetele vecinilor.
11. Ești așa nepăsător încât, la metrou, nu mai contează pe ce parte a scărilor rulante stai ca boul!

printre rânduri

Din lipsă de timp, viața mea nu îmi mai aparține. Nu îmi mai calc cămăși și merg la muncă așa cum ma simt - liberă, alternativă, neșelfuită. Obosită. Ăsta e cuvântul cel mai potrivit.

Nu mai citesc nici măcar printre rânduri. Nu mai suport căștile, am nevoie de liniște. Și e bizar pentru că niciodată nu mi-a plăcut liniștea. Aveam nevoie de gălăgie ca să știu că încă mai e lume în jurul meu, că nu sunt chiar atât de singură.

Albul paginilor mă deranjează iar lentilele heliomate nu ajută - tot trebuie să îmi mijesc ochii. Și apoi prefer să să uit în gol pe fereastră decât să mai citesc despre povești triste. Sau erotice. Cele cu final fericit nu-mi plac. Nici cele polițiste. Au ceva fals, totul se termină prea abrupt.

Nici tu nu citești printre rânduri. Și uneori, în tine văd pe alții. Îi văd pe cei pe care nu-i pot avea. Iar respirația ta pe gâtul meu îmi provoacă iritații. Tu n-ai nimic. N-ai minte, n-ai muncă, n-ai cunoștințe despre viață. Pentru că până acum ai dus-o bine și nu ți-a trebuit. Și uneori mai târziu e mult prez târziu.

Recurent

Dar în Franța nu stai decât 3 zile? Poate îți fac o vizită.

Am primit un costum pe care va trebui să îl modific. Este foarte mare iar eu prea slăbită. Încerc să merg pe sârmă. Într-o mână am munca. Într-alta maserul. Și încerc să nu-mi cadă relația de care mă țin cu dinții. Și mă obosește.

Involuntar, nu mai arăt cum aș vrea. Recunosc și eu, într-un final că poate mi-ar sta mai bine dacă aș mai pune pe mine. Dar singurul lucru pe care-l vreau pe mine acum este acel costum, pe care-l voi purta în Franța, în delegație.

Iar când m-a întrebat dacă vreau să ne vedem la jumătatea drumului, la un singur lucru m-am putut gândi, un lucru care s-a transformat într-o poveste. Eu, așteptându-l la aeroportul Charles de Gaulle. El, coborând. Noi, plecând cu un taxi în care se aude o melodie de-a lui Yann Tiersen. Turnul Eiffel. Cafenele, Parcuri, Champs Elysees. Iar la hotel, ajunși, vom fi fost din nou adolescenți. Ne vom fi purtat ca și când nu am mai văzut trupuri goale. Ca și când era primul sărut, prima îmbrățișare. Cearceafuri albe, o pilota mare și pufoasă, minim 3 perne. Și nicio haină.

Dar, din păcate. Nu am timp. Să visez. Să merg la aeroport. Să dorm. Și cu atât mai puțin timp de o escapadă în Nanterre.

Pe unii distanța îi ajută să ajungă mai aproape.

de împăcare

Ne certăm pentru că dacă am fi mereu de acord nu mi-ai mai plăcea. Ai fi pur și simplu un om simplu, fără gândire rațională, fără personalitate. Ne certăm mult și fiecare o ține pe a lui. Ceea ce uneori nu este așa de bine. Eu fac din ceartă o artă. Eu nu mă cert, eu mă lupt pentru părerea mea, o apăr mai ceva ca pe castitatea de mult dusă.
Ne certăm frecvent. Și dacă nu pot să câștig, apelez la memorie. Sigur găsesc eu ceva cu care să te pun la pământ. Pentru că așa sunt eu. trebuie să am ultimul cuvânt, țin cu „dreptatea” mai ales atunci când e de partea mea. Și în general este.
Cel mai mult îmi place la certurile noastre împăcarea. După câteva zile în care am trecut prin toate stările - furie, repulsie, enervare, tristețe, dor, liniște și iar furie - ajungem în locul acela unde totul devine de 10 ori mai grav decât era și se stinge într-un singur fel.
Există un mod de a mă face să tac, și tu te pricepi de minune la el - buzele mele nu se opresc niciodată, așa că cel mai bine mi le muști, ca să le pedepsești cumva că scot cuvinte veninoase.
Mâinile, când mă cert, sunt calme, controlate, nu arată nimic - așa ci mi le prinzi cu mâna și mi le pui deasupra capului, pentru un acces cât mai ușor. La fel ca mie, și ție îți place să mă pui la perete, să țipi la mine apoi să îmi șoptești răutăți la ureche. Și-ți place când mă enervez și mă zbat să plec. Dar ești mai puternic și tu o faci la propriu, eu la figurat.
Dacă nu ne-am certa, am fi foarte monotoni, și cu siguranță nu mi-ar mai plăcea de tine. Dar slavă cerului, eu pot scoate motive și din piatră seacă. Pentru că-mi place împăcarea.

Celui care nu vrea să audă

Cine merge dimineața în patru picioare, la prânz în două și seara în trei?

Când a venit toamna? Pentru că eu am avut impresia că e încă vară. Și că am încă 17 ani, că deciziile mele sunt doar ale mele și nu influențează viața nimănui. A venit toamna, a venit noaptea, a venit frigul.
Mă întreb unde a rămas primăvara în care ne-am cunoscut. Și dacă acum, în al patrulea an, Crăciunul tot singură îl voi petrece. Petrece... impropriu spus.
Aseară te-am dat afară și ți-am zis că nu vreau să te văd, că nu suport să te mai văd, că doar să te văd mă enervează. Și se pare că refuzi să auzi adevărul. Te-ai întors. Nu înțelegi? Am crescut cu un tată ca tine. Și mi-am promis că nu o să ajung ca mama. Drept pentru care sunt ca el...
Te-ai întors cu speranța că totul va fi bine între noi, că îți voi spune ce vrei să auzi - o să fie bine. Nu îmi place să mint, nimic nu este bine, nimic între noi nu mai este cum ar trebui de ceva vreme. Și când rătăceai pe nu știu unde cu bagajul în brațe am realizat că nu mi-e dor de tine, că nu vreau să te întorci. Urma să te înlocuiesc cu o pisică. Pe care ar fi chemat-o Leila.
Așa cum deciziile mele te afectează, deciziile tale imbecile mă distrug. Trei ani jumate mai târziu mi-am dat seama că am renunțat la cine eram pentru tine. Nu că mi-ai fi cerut-o vreodată. Dar nici nu trebuia să mă fi lăsat.

de la vreme

De la (o) vreme aș vrea să pot găsi pe ce să dau vina. Și îmi iese din ce în ce mai puțin.
Nu mai simt nevoia de contact uman, tot ce îmi doresc este o pisică pe care să o găsesc jucându-se prin casă când revin.
Nu îmi place prea mult să mai vorbesc, ceea ce este ciudat pentru mine. Pentru că dacă eu nu mai vorbesc, realizez că nici ceilalți nu au ce să-mi spună. Și mă închid din nou în turnul meu de fildeș sperând ca nimeni niciodată să nu ajungă sus.
Am observat ceva ciudat la mine, de la o vreme, ca să încerc să fac totul mai bine, apelez la îmbrățișări. Nu mi-au plăcut niciodată. Și acum le folosesc regulat. Poate pentru că am nevoie să țin ceva în brațe, poate că simt nevoia să sfărâm ceva sau să-mi fac interlocutorul să tacă.
Tot ce vreau este să plec. În vacanță. Nu de tot. Nu aș putea să plec de tot. Altfel cum aș mai avea regrete? Cum aș mai putea să visez la ceva mai bun. Nu îmi permit să le am pe toate. Și vreau. Vreau Paris în martie. Și Lisabona sau Valencia în aprilie. Vreau Vigo, miros de pește și străzi în pantă, oameni zâmbitori, molipsitori și rebajas. Vreau să plătesc în euro și să vorbesc în orice altă limbă. Să fiu cine sunt, nu cine vrea altcineva să fiu.
Vreau să fiu departe de orice relație convențională. Vreau să fiu curtată în timp ce beau un pahar de vin, singură într-un bar undeva în centrul unui orășel. Vreau să ies la întâlnire cu străini și să mă prefac că sunt cine mi-am dorit mereu să fiu. Să mă cheme altfel și să fiu azi din Anglia, mâine din Canada. Vreau să flirtez cu nemți cu simțul umorului, nemți înalți, blonzi, studenți la chimie. Care seamănă cu cineva din trecut dar nu vreau să recunosc.
De la vreme și de la o copilărie zbuciumată mă dor toate oasele care au fost rupte sau aproape - genunchii și nu mă pot așeza să mă rog (în parte și pentru că am uitat cum și de ce se face asta), spatele și nu ma simt în stare să stau dreaptă, gâtul și nu pot întoarce capul de la ceea ce am. Gleznele și nu pot să plec. Umărul. Și de aia nu mai stau cu mâna întinsă ci mă servesc singură!

Una după alta

Mi-aș dori tare mult să fi fumat în momentul ăsta.

Așa aș avea un motiv mai bun să ies pe balcon. Nu este deloc o zi bună să fi rămas fără vin. Și asta de întâmplă rar, și doar în momente inoportune. Nu-mi plac despărțirile, nici măcar pentru o săptămână. Fiecare este, desigur, liber să facă ce vrea cu viața sa, dar vă rog, nu o dați pe a mea peste cap mai mult decât este.
Nu am avut o relație. Nu una oficială, cum ar fi trebuit. Poate și pentru că nu aveam de ce. Pentru că mie, Dana mi-a fost suficientă. Dar acum că nu îmi mai sunt eu suficientă ei, încerc să evit legăturile cu oamenii. Nu am fost niciodată bună la legat prietenii. Și când nu știam suficient de bine persoana, când nu mă simțeam suficient de în largul meu să povestesc, ascultam. Nu, nu sunt deloc un bun ascultător. Nu sunt deloc genul de om care să facă schimb de politețuri în tren, în autobuz. Sunt genul de om care își crează o impresie din prima și nu o schimbă pentru nimic. Sunt omul din autobuz care râde pentru că prezentatorul emisiunii de dimineață de la radio este ilar și cel care se uită urât la alea cu șuncile pe afară, fără să se teamă că „dom'șoara” o avea prieteni cuțitari.

Sunt multe pe care nu am apucat să le facem. Iar tu te îndepărtezi de mine fix pentru că eu mă apropii prea tare?! OK, dacă tu nu mă vrei, eu te vreau. Departe!

Revenind la Dana ... oare o să revină și ea la mine? Eu am ajuns ea. Iar ea a devenit eu.

Am nevoie de stabilitate, iar dacă tu nu ești ancora mea... te voi arunca peste bord oricum.

Cu un motiv

Ai grijă ce îți dorești, poate se îndeplinește!

Mi-am dat cu rujul meu roșu pentru zile negre, m-am cățărat pe tocuri. Mi-am pus zâmbetul pe buze și totuși nimic nu e mai bine. Eforturile sunt acum zadarnice și trebuie să recunosc că este exact ce mi-am dorit acum ceva vreme. Însă realitatea bate filmul, bate orice imaginație, orice proiecție. Stând în pat, râzând zâmbind, fiind în brațele cui nu am mai fost de mult am simțit nevoia să o dau în plâns. Scurt, puternic. Ca o ploaie de vară. El, fără să mai știe cine sunt, a plecat pur și simplu iar eu am rămas așa cum ar fi trebuit de la început.

Voi continua, în schimb, să par ce nu pot să fiu!