Permiteți-mi, vă rog!

Eu nu am fost ca toate fetele, eu nu mi-am închipuit niciodată cum va fi nunta mea.
În schimb, de mică mi-am propus să caut pe cineva anume, un profil exact: nu vroiam soacră, deci el clar trebuia să fie orfan de mamă; îl vroiam înalt, mai înalt ca mine; cu o situație bună, educat, scos în lume, totuși nu trebuia să aibă o situație mai bună ca a mea, să fie mai educat ca mine și eu trebuia să fiu mai scoasă în lume ca el. Trebuia să-i placă animalele, să vrea unul în casă. Și să nu vrea copii, sau cel puțin să fie de acord cu adopția.

Acum mai bine de un an, când cineva se uita după rochii de mireasă, mi-a zis că i-a plăcut un anume model, dar că mie mi-ar veni bine, însă mie nu mi-a plăcut. Și am căutat, de dragul ei, rochia care mi-ar plăcea mie. Și nu m-a mirat să văd încă o dată că sunt foarte pretențioasă.

Stau în pat, ca un om bolnav, și mă uit pe geam. Eu nu mi-am închipuit niciodată cum va fi nunta mea. Până de curând.

Mă tot uit la imaginea acelei rochii, îmi tot închipui orașul în care va avea loc recepția, lista de invitați, domnișoarele de onoare. Mă gândesc la cum mă va privi toată lumea atunci când voi dansa cu tata un vals vienez. Salivez la gândul meniurilor și la torul care va fi de ciocolată cu mentă.

Mă uit la mână și văd o verighetă din aur, una foarte fină, care abia se observă. Și lângă ea, inelul de logodnă care sigur va fi ușor neconvențional. Voi avea părul desfăcut, natural ca machiajul. Tocurile voi fi de maxim 5 centimetrii. Iar buchetul din trandafiri portocalii.

Voi ajunge apoi acasă, într-un apartament cu 3, poate chiar 4 camere la Aviatorilor. Undeva la etajul 4 ca să pot avea o priveliște superbă. Camerele vor fi foarte înalte și draperiile vor geme din cauza greutății. Patul va fi înalt, cu baldachin. Cada imensă iar bucătăria complet utilată.

Și dintr-o dată mă trezesc la realitate - eu nu vreau nimic din ce am zis mai sus, nu-mi permit emoția asta, nu-mi permit luxul de a-mi petrece ce mi-a mai rămas din viață lângă un singur bărbat!

Palme, partea 19

Spune-mi! Hai, fi bărbat și spune-mi în față cea ce gândești despre mine! Știu că sunt o ceapă.
Încerci mereu să-mi dai foile la o parte, încerci să ajungi la miez, ai impresia că în adâncul meu aș fi mai moale, mai dulce, mai comestibilă, mai digerabilă.
Ia un cuțit și taie-mi capul! Apoi va trebui să dai fiecare foaie, pe rând, la o parte și te urăsc pentru că le vei arunca la gunoi! Mă rupi, să sfâși, mă dezbraci, mă miroși.
Ochii încep să ți se înroșească, ți se inundă ochii de lacrimi și încerci să te abții, ești, chipurile, bărbat! Și sunt în mâna ta, îți simt forța, simt cum mă strângi să nu-ți alunec din mână. Îți freci ochii cu încheietura mâinii, dar deja nu te mai poți abține, lacrimile îți curg pe obraji. Și eu simt că plouă, lacrimile tale sunt grele și sărate.
Iei cuțitul și mă tai în jumate. Ești dezamăgit să vezi că sunt putredă la mijloc și nici nu mai încerci să îți stăpânești lacrimile. Mă iei în mâna ta cea puternică și mă arunci la gunoi. Te-am făcut să te chinui degeaba, te-am făcut să plângi, ai fost aproape să te și tai. Și ți-ai irosit timpul pe o ceapă degerată.

Sau poate eu am făcut asta, nu tu!

Doar al meu

Blogul ăsta este al eu, oricine aș fi eu, oricum aș fi eu. Și uneori este și despre mine. Cel mai adesea este despre alții, despre cine mi-aș dori să fiu sau despre ceea ce am fost.

Blogul ăsta al meu a fost deschis de partea din mine care avea curaj să spună ceva, să spună tot. Dar cealaltă parte din mine, cea care știe că eu ar trebui să tac, să nu scriu, să nu fac nimic care m-ar putea compromite, îl cenzurează și-l face impenetrabil, impermeabil și foarte des... inflamabil.

Eu, oricine aș fi, sunt stăpâna blogului, sunt autoarea unor povești inspirate din fapte reale sau a unor fapte reale inspirate din povești. Nu mă interesează câți îl citesc, mai mult cine îl citește, și când aflu că din ce în ce mai mulți (mai ales dintre cei care mă știu) o fac, nu mai scriu o vreme. Nu despre mine, nu despre alții, nu despre ce mi-aș dori să fiu sau ce am fost. Refulez, las timpul să treacă și apoi revin, răbufnesc.

Opriți-vă! Blogul ăsta nu este al vostru! De ce vă interesează ce scriu? De ce încercați să vă găsiți printre nu-știu-care rânduri? De ce nu vă mulțumiți doar cu lectura traumelor unui om ca voi? De ce țineți morțiș să-mi închid blogul sau să fac altul de care să nu aflați în veci? De ce vreți să-mi atrageți atenția că știți de el și că-l citiți? De ce sunteți sadici?
Vă temeți că aș putea scrie de voi ceva și vor afla alții? Pot s-o fac! Pot să vă fac să nu mai intrați pe blogul meu, pot să vă fac să mă urâți! Încă puțin... și măcar atunci voi fi liniștită, știind că nu vă mai pasă, că nu mai dați prin sala mea de oglinzi.

Încetați să faceți din sala în care mă pot vedea cum sunt în realitate o sală de interogare, eu între oglinzi și voi în spatele unor geamuri care vă permit să mă studiați!

Omerta, 2

If I live, I’ll kill you. If I die, I forgive you.

În ultima vreme găsesc mai ușor să spun ce simt prin imagini, să arăt ce vreau printr-o melodie. În utlima vreme dau vina pe cafeaua fără cafeină pentru felul în care inima îmi bate.

M-am săturat să mă trezesc cu gusturi amare. De la prea multe vise în care sunt înapoi în Vigo. De la un soare prea puternic și capricios care intră pe fereastră de la bucătărie - și spun mereu că o să-mi pun draperie și acolo și niciodată nu o fac pentru că altfel m-aș simți mult prea confortabil în bucătărie și mi s-ar năzări că acolo mi-ar fi locul. De la prea multe nopți în care visez viitorul și zic NU și plec. De la faptul că, atunci când va veni vremea viitorului, nu voi fi în stare, cel mai probabil să zic acel nu cu aceeași greutate cu care el mă apasă și mă sufocă în somn și cu forța cu care îmi apasă tâmplele când mă trezesc.

În ultima vreme mă trezesc recitindu-mi blogul, știind că cineva mi-l citește. Și încerc să caut acele  postări, să-mi amintesc ce am scris în ferenezia care mă apucă atunci când mă așez în scaunul meu și mă apuc să scriu.

Am devenit cel mai plictisitor om din lume, un om care tot ce vrea este să știe. Care tot ce face este să citească știrile externe. Și care se îndepărtează zilnic, puțin câte puțin de ceea ce era, de ceea ce are. Un om care își închipuie că într-o bună zi ar putea fi el cel care vorbește în microfonul ăla.


Tu cum mă vezi? Tu mă vezi doar când dorm, tu mă vezi doar când zâmbesc dimineața imediat după ce mă trezești că pleci la muncă. Tu nu mai întrebi, nu mai citești, nu mai vezi, nu mai observi, nu mai iei inițiativa.

Și uite că tocmai te-ai ridicat, tocmai ai întrebat... tocmai ai ridicat fix problema.
Dar, ca întotdeauna, eu sunt pe locul trei...

Omerta

If I live, I’ll kill you. If I die, I forgive you.

În ultima vreme găsesc mai ușor să spun ce simt prin imagini, să arăt ce vreau printr-o melodie. În utlima vreme dau vina pe cafeaua fără cafeină pentru felul în care inima îmi bate.

M-am săturat să mă trezesc cu gusturi amare. De la prea multe vise în care sunt înapoi în Vigo. De la un soare prea puternic și capricios care intră pe fereastră de la bucătărie - și spun mereu că o să-mi pun draperie și acolo și niciodată nu o fac pentru că altfel m-aș simți mult prea confortabil în bucătărie și mi s-ar năzări că acolo mi-ar fi locul. De la prea multe nopți în care visez viitorul și zic NU și plec. De la faptul că, atunci când va veni vremea viitorului, nu voi fi în stare, cel mai probabil să zic acel nu cu aceeași greutate cu care el mă apasă și mă sufocă în somn și cu forța cu care îmi apasă tâmplele când mă trezesc.

În ultima vreme mă trezesc recitindu-mi blogul, știind că cineva mi-l citește. Și încerc să caut acele  postări, să-mi amintesc ce am scris în ferenezia care mă apucă atunci când mă așez în scaunul meu și mă apuc să scriu.

Adam și Eva

Iubirea este singurătate în doi. Sunt două suflete care se caută și rămân doar două trupuri care s-au găsit.

~Liviu Rebreanu

Te știu de undeva

Te știu din vedere, semeni cu cineva pe care am iubit demult. Mă uit la tine, te aud spunându-mi „Bună” și parcă și vocea-ți seamănă. Nu ești la fel, dar aduci cumva cu el.
Mă uit la ochi și simt cum mă pierd - la fel ca atunci. Și mă întreb unde ai rămas, cine ești și mai ales cum ai ajuns așa?
Ascult melodia asta de câteva zile, de când stăteam pe holul facultății și te-am văzut trecând dar te-am ignorat, luni seară. Sau poate de marți, când am urcat scările în fugă, și, la același etaj ca acum o lună, săteai așteptând... nu știu ce așteptări mai ai acum...
Semeni cu cineva. Și mă uit în oglindă și îmi pun întrebarea - tu cum mă vezi acum? Îți amintești de mine?