Îmi permit să visez. Acum visem că am o casă a mea, o „acasă”. Undeva, într-un oraș liniștit în centru țării, unde iernile sunt blânde și verile răcoroase, unde nimic nu se întâmplă, fără vecini care să știe cine sunt și cu ce mă ocup.
Mă văd stând pe balcon. Seara. Și soarele apune după niște blocuri departe de a fi gri. Mii de tonuri de roz, violet și bleu.
Și când mă întorc și mă uit în apartamentul meu de la ultimul etaj, îl văd pe el. Și zâmbesc. pentru că nicăieri nu e ca acasă...
duminică, august 22
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
2 Păreri:
Hey Ilana! Wake up! :))
O să vină şi vremea aia...stai liniştită!
nu, mami, mai lasă-mă să dorm puțin. 5 minute, atââââât! ;))
Trimiteți un comentariu