30 minute

Mi-e din ce în ce mai rău și totuși mă simt din ce în ce mai bine. Am ajuns la acel punct în care știu că fac ceva care contează.

Oamenii nu se schimbă. Suntem cine suntem și continuăm să fim așa mereu. Doar contextul se schimbă, enunțul, decorul. Eu rămân cine sunt, doar că acum am mai multe responsabilități. Nu mai sunt simplul „man in a box” căruia nu îi pasă de alții, pentru că acum alții depind de mine. Începutul este mereu greu, și pot doar să sper că finalul nu va fi tragic.

Rămân cine sunt - un om lipsit de timp, ros de griji, pus la pământ de răceală, fără drept de alegere și cu multe drepturi de decizie. Și 30 de minute de pauză nu ajung.

Sacrificiul este destul de mare și sunt anumite lucruri la care nu vreau să renunț. De înțeles mă înțelegi, sper. Dar de iertat, mă ierți ?

ca chiorii

A trecut mult timp, dar unele lucruri nu se pot uita. Nu pot trece peste țipetele care mă îngrozeau și mă făceau să mă ascund, peste ușile trântite care mă făceau să tresar, peste cuvintele grele cu care a fost lovită sau peste gemetele de durere când totul se termina.

Așa că scuzați-mă, vă rog, dacă nu stau cu voi doar ca să vă aud certându-vă ca proștii pe niște fleacuri. Scuzați-mă pentru că am responsabilități și țelui. Scuzați-mă, dar totuși mie îmi este egal.

între oglinzi

Cine știe, poate am făcut rău că m-am apucat de scris, căci nu izbutești să exprimi decât o foarte mică parte din ceea ce se petrece în sufletul tău. Gândurile tale, chiar și cele josnice, sunt mai profunde atâta timp cât le păstrezi pentru tine. Îndată ce încerci să le formulezi, par mai ridicole și mai necinstite decât sunt în fond. Mi s-a spus că numai ticăloșilor li se întâmplă contrariul. Lor le vine ușor să mintă în toate împrejurările; eu însă mă străduiesc să aștern pe hârtie întregul adevăr, ceea ce e teribil de greu!

~ Fiodor Dostoievski

Înțeleg

Un pic prea târziu, dar am înțeles ce ai simțit tu când ți-am zis că plec din țară într-o lună, pentru un an.

Mi-a spus și el mie, pleacă luni pentru doi. Și în momentul ăla m-am gândit ce greu îmi va fi să nu îi zic nimic. Să nu știe. Să nu schițez niciun gest, ca el să nu plece cu părere de rău. Așa cum am făcut-o și eu. În schimb, el nu va plânge după mine în momentul în care se va îmbarca și nici atunci când va ajunge acolo.

La fel ca el, atunci și eu simțeam că nimic nu este mai important. Dar față de mine, el nu va regreta nimic. Nici măcar noaptea în care am dormit împreună, dar nu s-a întâmplat nimic. Nici dimineața în care eu am plecat și apoi nu ne-am mai vorbit 2 ani.

Acum e diferit. Acum tu nu vei reuși să umpli ca atunci 2 ani din viață ca eu să nu mai am nevoie de el. Pentru că în momentul în care am ajuns acolo, ecuadorianul Xaime semăna cu el. Și la petrecerea din Urzaiz 42 la el m-am gândit, nu la tine. Iar când m-am întors el a fost singurul care mi-a ascultat avid poveștile despre Vigo. El a fost singurul care a vrut să știe mai multe, deși trecuse deja un an de când revenisem.

Nici nu a fost în stare să zică ceva aseară, după ce a plecat. Doar se uita înapoi, la mine, ca și când avea multe să îmi spună și nu îndrăznea. În doi ani va uita ce avea să-mi spună. Iar ultimele mele cuvinte către el nu au cum să fie hai pleacă odată! și ultima dată când l-am văzut nu trebuie să fie cu ochii mari, în spatele lentilelor, la volan, plecând.

Acum înțeleg cum te-ai simțit când am plecat, când am ajuns acolo, când uitam de tine. Dar nu voi știi niciodată cum te-ai simțit când m-am întors.

începutul

S-au văzut prima dată într-o zi de iulie. Ea avea părul scurt, el bălai.

Ea a văzut că 3 tipi se uitau insistent la ea și rânjeau. Așa că s-a dus la ei, i-a spus lui pe nume și l-a întrebat ceva. El a rămas șocat. Ea îl știa pentru că cel mai bun prieten al ei era coleg cu el de clasă, iar el urma să fie șef de promoție. Îl știa drept „tocilarul de la A”.

Câteva zile mai târziu, ea primește un sms de la el, întrebând-o dacă vrea să iasă împreună. Și au ieșit. Și a fost o întâlnire tare drăguță. Au făcut schimb de adrese de mess iar ea, ca toanta, a salvat-o greșit. El, evident, a crezut că ea nu vrea nimic cu el. Și asta a fost. 

Până câteva luni mai târziu. Când ea a realizat greșeala. Oricum, el acum avea pe altcineva. Iar ea nu era oricum pregătită pentru ceva serios. Abia împlinise 18 ani. Și vroia să se bucure de libertate. De aceea s-a îndrăgostit de cel mai bun prieten. Care o iubea deja, de ceva vreme aparent. Și l-a pierdut și pe acesta.

Acum, prietenul cel mai bun este persoana cu care vorbește de 2 ori pe an, maxim 3. Iar celălalt... celălalt e Portocale.

Ipotetic vorbind

Ai mai tot ce ți-ai dorit vreodată. Mai demult ți-a plăcut cineva care nu te-a plăcut, sau care nu a știut să o arate. Și puf, totul a dispărut. Acum ai o relație fructuoasă, care te satisface din mai toate punctele de vedere. Și acea persoană, în mod miraculos, revine în viața ta pentru că într-o zi te plictiseai așa de tare, aveai atâta nevoie de ceva nou încât ai decis să o suni.

Dintr-o dată, persoana asta are impresia că tu nu mai ești într-o relație.Și tu lași să creadă asta în continuare. Te sună. Și te invită în oraș. Sau acasă, la o bere și un poker. Tu ce faci? Când te sună, stai de vorbă și râdeți? Vă povestiți chestii? Te întorci la „bunele obiceiuri”?

Vezi diferența între bine și rău, corect și greșit, pentru că ai câte un picior în fiecare parte. Și râzi ca prostul, zicându-ți că nu o să sari, ca mai demult, în extrema care nu trebuie. Zici că poți să te retragi la timp.

Tot auzi că dacă râzi cu cineva, cel mai sigur este ceva între voi. Ipotetic vorbind, urmează altceva. Dar unde se oprește ipoteza și când se pune problema? Pentru că, efectiv, cineva o să aibă mari probleme. Ipotetic vorbind.

de mâine

Ieri m-am umflat în pene iar azi tot ce mi-a rămas este frica. Îmi este frică de ziua de mâine și de toate cele care vor urma.

10 oameni cu care nu mai vorbisem în viața mea mi-au decis viitorul. După ei, merit, sunt pregătită, o să fac față. I-am fraierit. Eu nu știu să fac toate lucrurile alea, dar m-am descurcat. Pentru că de asta sunt capabilă - să mă descurc. Și cam atât.

De mâine o să trebuiască să reproșez unora tot ce făceam eu până acum o oră. De mâine o să intru în rândul ipocriților care uită de unde au plecat, pentru că fișa postului îi obligă, nu pentru că nu înțeleg situația.

De mâine fundul meu va fi mai lucios, de la atâtea pupături. Iar spatele o să mă doară, de la câte o să trebuiască să duc.

Doamne ajută!

Aș putea să mă obișnuiesc cu o altă viață, să o iau mereu de la zero și să fiu mereu eu, fără să lezez pe nimeni.

În apa de 130 metrii adâncime ai timp de gândire, nu te chinui să te menți la suprafață, tot ce conta nu mai contează pentru că fiecare gură de aer sărat este prea curată pentru plămânii tăi terminați de București.Obligat-forțat stai în plută și vezi cât de senin este cerul. Și noaptea încă te dor membrele de la atâta încercat să ajungi înapoi la mal doar ca să te poți hidrata și apoi să intri înapoi în apa caldă.

Undeva, în România și totuși așa departe de români, este un ținut unde este bine, unde mănânci sănătate pe pâine, respiri sănătate. Aici nimeni nu spune „La revedere!” sau „O zi bună!”. Aici lumea crede în cu totul altceva față de ce suntem noi obișnuiți. Aici oamenii cânde se despart chiar vor binele celuilalt. Doamne ajută!

Faust

"Trecut! Stupid cuvant. Trecut. De ce?
Trecut sau pir neant,totuna e!
Creatia din veac,la ce-mi slujeste?
Ce s-a creat,nimicul il rapeste!
Trecut,mai poti afla vreun rost?
Este la fel ca daca n-ar fi fost.
Dar ca si cum ar fi..."

control

Pentru mine totul est o competiție. Totul. De la cine este mai înalt, la cine poartă mai mult la pantof, la cine găsește primul slujba visurilor sau care termină primul paharul de limonadă.

Prostii, uneori, dar este singurul motiv care mă face să mă trezesc dimineața. Cine spune că a intrat în competiție doar ca să vadă cum este, minte! Și sunt mulți ipocriți. Competiția, în sine, are avantaje, adrenalină, este amuzantă, distractivă. Distrugătoare. Și finalul este cel mai zemos. Nu contează drumul, ci unde ajungi. Indiferent de cât de mult te-ai învârtit în jurul cozii, de cât de mult te-ai stresat. Nimic nu mai contează atunci când câștigi. Pentru că meriți. Pentru că știi că ai făcut tot. Absolut tot pentru a câștiga.

Și când ai ajuns la un anume stadiu, în care doar câștigi, în care totul merge conform planului, îți dai seama că cei din jur, care pur și simplu nu înțeleg cât de important este, au plecat. Unii ar zice că e trist. Eu zic că este reconfortant. Pentru că nu trebuie să le spui tu că nu mai aveți nimic în comun. Vor fi făcut ei pasul pentru tine, tu ți-ai putut vedea de cursă și totul este bine.

Să câștigi mereu este obositor. Dar să pierzi în propria ta competiție este epuizant.