Procrastinare

Nimic nu-i pro la acest concept, doar primele trei litere

În urma unor foarte nefericite incidente, am ajuns să mă gândesc îndelung la un anume lucru. Și-mi propusesem să fac testul cu oul - să-mi dau singură în grijă un ou crud. Cu animalele de companie nu ar merge, pentru că ele se pot mișca, pot mânca singure, au propria voință.

Și-am făcut, în mod imaginar, testul. Am ales un ou de găină, alb (asta mă face oare rasistă?). Mi-am dat seama că prima mea intenție ar fi fost să-l bag în frigider, să-l pun pe ușă, în compartimentul special pentru ouă, lângă toate celelalte care nu sunt „speciale”. Dacă aș dormi cu el în pat, l-aș sparge, dacă l-aș lăsa pe masă, n-aș putea să am grijă de el. În prima zi, probabil, l-aș spăla „pe dinți” ca-n reclama la Colgate. M-aș gândi că, din el, dacă l-aș cloci, într-o zi ar ieși un pui de găină, care ar crește și ar deveni un... cocoș.

Multe alte mi-au trecut prin minte, dar am decis să iau oul, să-l lovesc, să-l sparg și să fac o omletă din el. Doar pentru a satisface o foame de care, cel mai sigur, nu o să scap niciodată, foamea de fi în stare să am propriul meu ou, real, de care să am grijă cu adevărat.

ceva s-a rupt

Era dimineață când am auzit un ciocănit la ușă. Am deschis și-a intrat până să apuc eu să-i spun că ies. Ținea în dreapta un buchet de flori și în stânga o pungă de la McDonald's.
Reacția mea de ... pragmatic : Ce ai făcut aseară?


Ceva mi s-a rupt, cândva, demult, în interior. Nu mai cred în gesturi fără un motiv ascuns. Nu mai văd puritate în nimic. Ceve mi s-a rupt, și n-a fost doar clavicula. Și, precum osul, acum sunt deformată, lipită la loc în mod greșit; poți simți, dacă-ți treci mâna peste pielea mea, locul accidentat. Poți să apeși, nu-i problemă, nu doare, simțurile mi-au fost afectate...

Primăvara

Primăvara apar florile. Și alergiile. Și bloguri noi.

Oglindă, oglinjoară,
ce-i cu ecoul ăsta-n sală?

vreau să fiu nimeni

Puținul timp de gândire pe care mi l-am luat m-a făcut să văd lucrurile de la distanță, și să judec la rece. Și-am decis că vreau să fiu nimeni.

Da! Un nimeni într-un mare oraș. O altă femeie în costum, cu o altă geantă care se asortează cu pantofii și cureaua. Un alt nimeni care la 8.30 a.m. merge grăbit pe stradă cu o cafea în mâna stângă, cu o sacosă de la Chopsticks în cealaltă, cu o cască în ureche.

Vreau să fiu un nimeni cunoscut, recunoscut. De câțiva. Vreau să-mi sune zilnic telefonul, să fie mereu câte un client, să nu mă lase să respir, să mă afund în muncă pentru a uita cât de răi sunt oamenii. Să număr înapoi zilele până la concediu. Să o sun o dată pe săptămână pe mama s-o întreb de sănătate.

O să fiu un nimeni într-un mare oraș. Dar asta după licență, acum încă sunt la pagina 20... de o săptămână deja...

Curtain Falls

Dacă voi nu mă vreţi, nici eu nu vă mai vreau!

Muritor de rând şi eu, am avut un scop .

Însă ce sens are să scriu, când cei vizaţi nu ştiu de blog? Sau, după caz, nu le mai pasă că exist(ă).

Blogul ăsta a fost într-o vreme un boboc de trandafir portocaliu. L-am udat şi m-am îngrijit de el. A crescut şi-a devenit o tufă plină de boboci, care miroseau, la fel ca trandafirul din grădina bunicii, a zmeură. A venit toamna şi s-a scuturat. A venit iarna şi-a îngheţat, l-am lăsat afară, expus la factorii de mediu. Înainte să plec din ţară, am uitat să-l protejez. Şi-a murit. Blogul ăsta sunt eu.

La revedere!

A-HA - Forever Not Yours
   

Trecătorii

Oamenii de pe stradă nu ştiu cine eşti, nu ştiu cum eşti. Nici nu vor să ştie.

Pe oamenii de pe stradă îi poţi citi relativ uşor - grijile, tristeţile, supărările, bucuriile şi datoriile către stat sau bănci se văd pe fruntea lor sau în colţurile gurii care stau, predominant, în jos.

Treci pe lângă ei şi încerci să te convingi că poate situaţia ta nu e nimic în comparaţie cu a lor. Aşa suntem noi, oamenii, ne tragem seva din nefericirea altora.

te văd

Închide ochii și încearcă să-ți amintești ultimul moment în care m-ai văzut. Era iarnă, era întuneric, era multă lume pe străzi și eu, la fel ca acum, încercam să-mi găsesc locul. Era frig și știam că buzele tale sunt calde. Ai trecut pe lângă mine, rânjind idiot și suflându-mi în față fumul de țigară. Vroiam să îți dau un punm, sau poate o palmă, ca atunci pe holul liceului. Dar am preferat să nu o fac.
Am avut des impresia că te văd, și ori de câte ori văd o anume culoare, mă gândesc la ochii tăi, la un rington, și la faptul că, după ce-i ziceam maică-mii că o să mai întârzi o oră, că am pierdut mașina, săream de gâtul tău să te sărut. Inevitabil, în memoria mea ai rămas ca o pereche de ochi și de buze, de brațe. Inevitabil, în memoria mea, cifra ta este 3; mereu perechile și... eu. trei...


Asta s-a întâmplat demult, atunci a fost ultima dată când tu m-ai văzut. Eu te-am zărit acum câteva săptămâni și acel fapt banal mi-a făcut inima să stea pe loc, apoi să se mute în gât, și să coboare brusc în stomac și să-mi dea șuturi. Gata să mă prăbușesc, mi-am dat seama că tu nu ai cum să mă vezi și culoarea mi-a revenit în obraji. Atâția ani, și tot mai ai efecte asupta mea. Tu de când nu mi-ai mai auzit inima bătând? Eu ți-am tot auzit-o, în ultimele nopți, când te-am visat...

Sentința

Oamenii de căcat sunt, în general, cei care te pupă în cur și care-ți dau cadouri. Un pic de praf în ochi ca să nu vezi că-și bat joc de tine, ca să nu-ți dai seama că, de fapt, ne le-ar putea păsa mai puțin de tine.

Oamenii de căcat pot să fie cei care-ți sunt cel mai aproape. O soră plină de invidie, gelozie. O ființă infectă care a vrut mereu ce ai avut și, dar n-a meritat niciodată și nu a putut să accepte. Greșeala, evident, este și a părinților, care din prostie infinită nu au știut să dea o lecție, ca acel copil idiot care a făcut la început o greșeală micuță să învețe ceva. Astfel acel copil idiot a  devenit o ființă repugnabilă, care minte, înșeală, fură și își bate joc de toți cei care, când era un pui de om, au vrut să-i dea un trai mai bun.

Omul ăsta de căcat mi-a distrus viața. Înșelându-mi încrederea, pe cea a părinților, înșelând statul. Mințind pe oricine, trăiește bine. Altfel nu ar putea trăi - asta o ajută să trăiască, răutatea este oxigenul ei.
Oamenii de căcat sunt cei care-ți fură 10 luni de zile banii de chirie cu greu strânși de părinți. Oamenilor de căcat nu le pasă că tu ai fost dat afară și că nu ai unde să te duci. Și, timp de doi ani, mint că au plătit datoria dar totuși într-o săptămână este ziua procesului și TU va trebui să plătești, propriu și figurat, foarte scump pentru greșelile tuturor. Atât de scump, că, dacă ai avea un salariu minim pe economie, ar trebui să dai toți banii pe care-i câștigi timp de cel puțin 7 luni!

Oamenii de căcat nu îți vor răspunde la telefon, te vor bloca pe messenger și facebook. Nu vor mai da pe acasă. Și mai mult, se vor simți lezați dacă-i faci hoți în față. Adevărul îi doare.

Oamenilor de căcat nu le pasă că tu va trebui să lipsești de la cursuri, cu câteva luni înainte de licență, pentru a încerca din răsputeri să faci ceva, să nu te duci (mai rău) la fund. Din cauza lor vei pierde chiar mai multe decât ai pierdut până la ora actuală. Dar ei vor trăi liniștiți, pentru că, cel mai probabil, vor scăpa cu fața curată și din asta, ca până acum, iar ceilalți vor rămâne în genunchi, curățând căcatul pe care-l lasă în urmă la fiecare pas.

(fără titlu)

je comprend mieux ce que tu disais par faire des trucs mignons dans une église !(Edouard)

Ne place foarte mult Silver Church Club. Și mereu este mai distractiv dacă ai cu tine o gașcă de francezi care știu să se/te distreze.

Și e bine ca, după ce ați terminat o sticlă de tequila în 5 și una de vodka în 6, să iei cu tine în club și un suflet român care să te țină ... oricât de mult ți-ai dori să poți cădea pe jos, pentru a da vina pe gravitație și pe alcool pentru lacrimile pe care abia le stăpânești.

Mon petit coin

Avem un colț, lângă o fereastră mare, unde-mi plăcea să-mi petrec câteva ore, citind dintr-o carte pe care am început-o acum un an și ceva. De fiecare dată când treceam pe acolo, mai citeam câteva pagini, încercând să-mi amintesc ce se întâmplase cu două sau trei capitole înainte. Și de fiecare dată mă bucuram când îmi dădeam seama că memoria mea este trainică.
Un fotoliu din lemn, cu spătarul înalt, fără mânere, cu pernă din piele neagră, moale, plasat în fața unei ferestre joase care lumina colțul...
Acum acel loc a fost „desființat”. Acum acolo este un calculator cu tastatură AZERTY, în care poți găsi cărțile care te interesează. Un Pentium II, mai bătrân decât vremea.

Un loc care nici măcar nu-mi aparținea, dar care era de drept al meu. Era...