Odd one out

De când lumea, cine nu e ca majoritatea, nu este normal.
Și uite așa, „selecția naturală” își joacă rolul, iar cei care stau uniți, fie și în prostia lor, înving.

Palme, partea 16

Spre deosebire de tine, ei îmi pot oferi emoţia jocului, emoţia primului sărut furat. Ei mă fac să mă simt copil, să râd, să chicotesc, să nu dorm noaptea din cauza mesajelor pe care mi le dau. Ei mă fac să-i sun şi să le spun că între noi nu poate fi niciodată nimic din cauză că am deja pe cineva. Şi apoi ne vedem pe hol la o ţigară, pentru că ei nu vor să înţeleagă că pe tine te iubesc şi ei sunt doar de amuzament.

Spre deosebire de ei, tu îmi dai stabilitate, am nevoie de echilibrul tău, de calm când lucrurile o iau razna, de linişte când gândurile mele urlă. Tu eşti cel care mă face să uit de prejudecăţi când am nevoie de bani şi n-am de unde să-i scot. Cu tine pot să împart patul, mâncarea, gelul de duş. Tu mă faci să mă simt ca acasă oriunde aş fi.

Tu şi ei vă completaţi. Aveţi un scop comun, mai presus de orice - vreţi să-mi fie mie bine. Şi aici ne asemănăm, şi eu vreau acelaşi lucru - să-mi fie mie bine!

Verde

Este în mentolul țigărilor, în iarba de care am abuzat, în sticla de bere. Nu este în parcuri, nici în mintea mea. Este în plămâni prea negrii, prea repede. Nu-i în pădurile care păreau mari și fioroase, nici pe pajiștile care ar trebui să fie pline de animale la păscut. Este pe un container care ar trebui să ajute mediu, dar care, din idioțenia multora face rău. Nu-i în caiete, acum este doar roșu. Este pe autobuzele din Vigo ce duc pe plajă, acolo unde nu făcea rău, unde era aproape legal, fără să fie aprobat prin lege. Este pe strada unde totul părea ireal (nu că n-ar fi fost)
Verdele, doar să-l văd, îmi face rău. Și mai rău îmi face când îl inspir.

Palme, partea 15

Nimic nu-i mai cumplit decât să mă înșel. Poate doar să mă înșeli tu!

M-am înșelat. Nu ești singurul. Mai sunt și alții care vor ce nu poți avea tu. 

Patul meu este un simplu pat, nu știu cine a dormit în el acum o lună, cum nu știu nici cine o va face în seara asta. Că nu contează. Numărul este ceva simbolic, unealtă de tortură pentru niște minți care vor să rămână alerte.

Stau la masă, tot pe interiorul căminelor, și mă uit în gol. Văd ferestre, văd lume în camere și încerc să văd oare cum ar fi dacă...

Mai sunt și alții care nu pot avea ce vrei și tu. La fel ca tine, au încercat și ei. Chiar dacă nu ești de neînlocuit, ei nu sunt ca tine. Îți seamănă, normal, altfel nu aș fi eu. Dar tu....

Picaj

Sunt străină într-o lume pe care am creat-o!

• După o lună jumătate, tot nu îmi regăsesc locul. Poate nu am avut niciodată un loc al meu. Așa că scriu: scriu pe bloguri, scriu pe foi, scriu teme, scriu traduceri, numai lucrarea de licență nu o scriu.
• Am pierdut nopți, am pierdut timpul, am pierdut prieteni, am pierdut autobuzul și a trebuit să stau în frig.
• M-am reîndrăgostit, am uitat, mi-am amintit, am cunoscut lume nouă și mi-am dat seama că nu știu pe nimeni.
• Am ascultat muzică în franceză la radio și m-am umflat în pene puțin.
• am socializat mai puțin, am renunțat la yahoo mess și sunt mai fericită cu două grame!
• vroiam să șterg blogul, dar acum mă bucur că n-am făcut-o.
• sunt PRAF! sunt în camera mea, dar e mai frig ca afară, nu e nimeni aici să îmi țină de cald sau care să-mi spună vorbe ce m-ar putea încălzi cu ceva. Sunt în centru atenției, circus freak, și totuși nimănui nu-i pasă de mine, de ce zic sau fac.
• cad și în același timp sunt undeva sus și mă privesc căzând. Și doare.

Une vie de chatte, III

Dacă aș fi fost pisică, la ora asta n-aș mai avea toate viețile. Mi-aș fi pierdut câteva dintre ele în încercarea de a trăi.
Aș fi bătrână și lenesă, aș avea locul meu în casă și toți m-ar respecta. Deși în tinerețe aș fi făcut multe serii de pui, care mai de care colorați din fiecare călătorie într-o curte străină, acum aș fi o pisică respectabilă. Singură, văduvă poate, de câteva ori divorțată cu siguranță.

N-aș mai avea chef de joacă sau de hoinărit. Nu mi-ar mai plăcea jocul cu șoarecii sau cu pisoii, nepoții mei. Aș lăsa câinele în pace, pentru că și el ar fi un veteran, la fel ca mine. Am fi prieteni datorită aventurilor.

Stăpânii mei ar fi și ei bătrâni, plictisiți de viață și de mine - trebuie să îmi cumpere mânacare, să aibă grijă de mine, să curețe părul pe care-l las în urmă. Și numai de încă o povară nu mai au ei nevoie. Dar n-aș pleca, aș sta cu ei, din simpatie. Ca jucătorul  la poker, ce după o mână câștigată nu pleacă de la masă, ci mai așteaptă să vadă ce cărți mai vin. Stăpânii mei ar fi bunici și ei. Ar primi vizite de la nepoți, care nu mă plac, pentru că sunt bătrână și lipsită de farmecul tinereții. Îi zgâri din când în când și nu le place. De aia mă lovesc. Dar eu mă apăram de ei - ei nu știu că-mi fac rău, am reumatism.

Aș pleca de acasă, în cele din urmă. Și mi-aș găsi ultimul loc, unde voi da ultima suflare. Și aș toarce. Aș fi bucuroasă - scutesc pe mulți de neplăceri. Și în primul rând pe mine.

Toate astea ar fi posibile dacă aș fi pisică. Dar rămân ce sunt și duc, câteodată, o viață de câine...

ce nevoie mai ai?

Nu te pot ucide din priviri, dar te vreau mort..

Am fost îndotdeauna cea care îi face să-și dea seama ce vor de la viață. Dar niciodată cea cu care au ales să facă pasul.
Am acel ceva - îi inspir să facă fapte eroice și romantice, să se arunce de pe pod de dragoste, să cumpere inele, să își dorească relații stabile și serioase, să creadă în copilul din ei. Și apoi ei dispar și-i găsesc un pic mai târziu în alte brațe, de unde-mi mulțumesc zâmbind că i-am învățat ce înseamnă iubirea și-mi fac cu mâna spulberându-se ca un vis frumos dimineața când sună ceasul și trebuie să pleci la muncă, în Drumul Taberei și tu stai în Pantelimon. Comuna Pantelimon!

De ce? Pentru că l-am văzut, după doi ani și ceva liniștiți, prea liniștiți, fără multe peripeții emoționale ca atunci...
și atunci era cam așa :

cu scuzele de rigoare

La mine sau la tine?

Oamenii se schimbă, își schimbă caracterul, hainele și parfumul. Și când nu ne mai place de ei, îi schimbăm noi, cu alții. 

Că așa ne place nouă, noi să nu ne schimbăm, dar ceilalți să se reinventeze zilnic.

Suntem niște egoiști. Eu sunt egoistă, deși fac voluntariat. Dar când vine vorba de tine, nu fac nimic voluntar.

În oglinda dintr-o baie publică

Am cunoscut mai demult o fată. Am cunoscut-o, nu vă mint, nu doar am întâlnit-o și-am făcut schimb frivol de pupîncurisme și de „îmi pare bine”.
Alexandra este genul de om care îți zice Ai cercei noi, dar dacă nu-i plac, nu o să-ți hrănească aiurea orgoliul. Iar dacă îi plac, tot n-o să-ți zică nimic, are impresia că își arată slăbiciunile, lipsurile și pe alocuri invidia.

Alexandra sare de la o extremă la alta, cu o aterizare perfectă, fără plasă de siguranță. Cel mai rău este că îți cam cere să sari cu ea, iar aterizarea ta pe cealaltă parte nu se știe dacă va fi reușită sau nu. E posibil să cazi și să-ți rupi o mână, un picior sau sufletul.

La cumpărături este moderată, nu pune mare accent pe etichetă, de aia le ascunde mereu sau le taie. Îi place să mănânce carne de pește, cartofi prăjiți și porumb fiert iar ca desert înghețată de lămâie, de cireșe și de ciocolată cu mentă. Din când în când mai mănâncă și ficații prăjiți ai maică-sii sau ai amărâtului care a făcut greșeala să se îndrăgostească de ea. Adoră ceaiul Masala și vodka.

N-are un stil vestimentar consecvent, ci unul cât de poate de personal și amenință că se va tunde din nou foarte foarte scurt. Nu poartă culori ieșite din comun sau aprinse dar se face văzută.

Mi-ar plăcea să fiu ca ea. Dar sunt un chip alb-negru, cu o ușoară tentă de vișiniu, care vorbea mai mult acum 6 luni. Aterizarea a fost un șoc ce m-a redus la tăcere. O dimineață infectă de joi, -2 grade celsius, ipocrizie și multă vulgaritate. Ora de stat singură, ruptă la propriu în cotețul ce vrea să fie Aeroportul Aurel Vlaicu, având grijă de 5 genți, m-a adus la realitate - eu nu o să fiu niciodată Alexandra...