Dragă A. ,

Aceasta este povestea unei fete care și-a aruncat inelul de logodnă pentru ceva ce nu a existat niciodată. După luni bune nu a reușit să și-l recupereze, pentru că nu a mai putut să-l pună pe deget, pentru că nu știa dacă mai e cazul să-l pună pe deget.

Totul era bine între ei doi, până ce un individ s-a băgat între ei. Luni de zile nu i-a dat pace, luni de zile ea nu a avut pace - certuri cu logodnicul din cauza celui care nu înțelegea că ea îl vrea pe celălalt. Certurile au continuat și au intervenit și alți factori iar ea și-a scos inelul de pe deget. A cedat celuilalt. Nu a durat prea mult și a dat cu capul de prag. Celălalt nu era demn de încredere. Deși comportamentul lui față de ea era magulitor și ea se simțea vie, nu putea să-și scoată din cap că altcineva și-ar dori să fie mort.

A încercat de mai multe ori să rupă legătura și până la urmă a reușit. Tot ce existase se transformase într-un mormânt - te duci acolo, jelești, te face să te simți mai bine și apoi pleci și-ți vezi de viață. Încă se duce acolo pentru a vorbi cu cel îngropat, îi dă iluzia că o ascultă, că o poate ajuta.

După ruperea legăturii, a reluat-o pe cea reală. Nu a mai fost la fel. Ci din anumite puncte de vedere a fost mai bine. A vrut să-i spună despre tot ce s-a întâmplat, el n-a vrut să audă, a zis că nu-i pasă, că trecutul stă în trecut.

Cei doi trăiesc acum fericiți, ea are mereu inelul la ea. Mai trece pe la mormântul menționat, povestește banalitățile cotidiene și apoi închide telefonul. Nu simte nevoie să-și ceară scuze, a făcut ce i-a dictat inima... și câteodată corpul.