În jur

Mă uit în jur și vreau să înjur. Vreau să înjur când în jur văd numai oameni care au o anumită părere despre România, când aproape evit să aduc vorba de locul de unde sunt înainte de „a-i fascina” pe interlocutori cu cât de bine vorbesc engleză, spaniolă sau (cât de mult mă chinui să vorbesc în) franceză, ca să vadă că nu toți românii cerșesc în străinătate. Pe la petreceri am fost întrebată dacă nu cumva sunt din Franța, la magazin dacă nu sunt din Perú iar la facultate din Canada... Și când am zis România am auzit un „oooh...I see”. Ce...?!

În jurul meu este numai lume care își închipuie că sunt din altă parte pentru că sunt „destul de albă” la culoare și-mi vine să-i înjur, pentru că sunt niște amărâți care habar n-au de viața lor sau de cât de grea e viața noastră.

Îmi vine să înjur când în jur sunt străini, pentru mine toți sunt străini, așa că am chef să înjur mereu. Și-o fac, fără rețineri, și lor li se pare că zic ceva amuzant și încearcă să învețe cuvântul. Aici am libertate de exprimare deplină,  puțin îmi pasă de ei, ei nu mă înțeleg. Nici dacă ar cunoaște limba, tot n-ar înțelege.

Fix acum mă uit în jur și nu pot să înjur, ar ridica întrebări, mai ales colegei de cameră, româncă...