Attention ca va sinucid

Ca sa stie tot romanul : scriu aici pentru ca vreau, scriu aici tot ce vreau. Nu dau explicatii, nu incerc sa 'aburesc' pe cineva, nu incerc sa conving, nu incerc sa par.
Daca scriu despre mine este pentru ca e cel mai bun subiect, e vast, never-ending story ...
Scriu despre trecut pentru ca nu sunt Mama Omida sa stiu ce va urma, iar prezentul nu exista ! Doar Trecut si Viitor.
Critica-ma, chiar te rog! Am nevoie de feed-back . Give me the fuel that i need for my fire.
Nu intelegi ceva ce am scris? Intreaba-ma! Nu iti place?! Spune-mi! Vrei altceva?! Roaga-ma! Iti place? Anunta-ma !
Poti lasa un comentariu la fiecare articol in parte, chiar daca nu ai si tu blog. As fi recunoscatoare daca ai comenta cu nume, ca sa te pot indentifica(penultima optiune din lista, nume/adresa). Iti poti face si reclama, adaugand si un link catre un profil al tau, de orice fel. Nu vei fi asaltat de emailuri, nu iti voi aduce injurii, dar e mult mai bine cand stiu si eu, nu?! Sa ne intelegem ca oamenii.
Daca ajungi sa te regasesti in randurile astea nu inseamna ca tu ai fost neaparat subiectul (asta in caz ca te cunosc personal si ca avem 'o istorie'). Floricele parfumate, rame poleite pentru tablouri, atat tot.
Ne-am inteles ?!

acasa?!

Uitasem cat de bine poate fi acasa...
Cat de mult o pot enerva pe mama, cand vreau, cat de mult ma poate enerva tata, mereu, cat de bine ma inteleg cu sor-mea, cand vrem :))
Ehe, s-au schimbat multe, de cele mai multe nu imi dau inca seama... motive variate...
deocamdata it feels good to be back , mai trist e ca stau cu gandul undeva, departe de casa, acolo ... Cat de bine ne-am simtit la masa de pranz, toti, cum de mult n-am mai fost(cel putin 5 luni); pana a dat-o Cipri in bara cu gluma lui, si mi-am adus aminte!
Tot drumul am stat cu sufletul la gura, oare cum va fi din nou acasa dupa 2 luni? Oare cat de multe am mai pierdut in timpul asta din viata mea? De fiecare data cand ajung acasa realizez ca a mai murit ceva... Ceva din mine...
Orasul asta mic si prafuit, plin de oameni pe care nu ii cunosc, toti cei de o seama au plecat...
Vreau inapoi, desi nu stiu unde 'inapoi' - in trecut, unde am siguranta faptelor intamplate, sau in Bucuresti, unde pot sa ma prefac ca am luat-o de la zero :)

MAXIMA

vreau , vreau , vreau sa merg la singurul concert neanulat IRIS
2 martie, TNB, 19.30.
Ce conteaza ca a doua zi am numai cursuri cu Mr B. I don't really give a damn :))
Asa ca, daca se ofera cineva.... ;;) eu merg oricum :D

homecoming

Stau in tren, la geam, in gara de la poalele dealului. Si ma uit in directia ta, cred ca as stii si cu ochii inchisi sa ajung la tine. E sfarsit de saptamana si vin acasa pentru a te vedea. Am vorbit la telefon tot drumul, dar nu mi se pare indeajuns. Nu am numarul tau in telefon, pentru ca ti-l stiu pe derost.

Astept cu nerabdare sa te intalnesc, sa stam la distanta, sa bata vantul, tu sa imi aranjezi suvita de par si sa ma saruti. Ca de fiecare data pana acum.

De data asta imi vei aduce piesa vestimentara pe care am uitat-o la tine, cum fac mereu. Ma pierd cu firea si uit cate ceva la tine, tu razi mereu, crezi ca o fac intentionat. Cred ca de fapt subconstientul meu vrea ca o parte din mine sa ramana cu tine.

Un film, un actor, pofta de somn si ... doar un vis ...Vrei nu vrei, in vis ma iubesti...

Spot light

Ultimul examen, cel mai cumplit dintre toate. O profă ușor sărită de pe fix, care a venit cu o oră mai devreme la Universitate, doar pentru a muta mobilierul din sală , ca lupul din poveste („ca să vă văd mai bine”). Ideea că se uită fix la tine, plus emoții, plus „Dă, Doamne,Sfântul 5!”... not good, not good at all.
Stând în o bancă, pe la jumătatea rândului 4, Aveam impresia că se uită fix la mine, iar în momentul în care întâlneam o dificultate aveam impresia că știe acest lucru și că râde în sinea ei.
That is me in the spot light, that is me losing my religion. Îmi pierdeam speranța că o să trec (încă nu știu dacă am trecut, abia peste 12 ore aflu )
A venit și examenul oral. Am fost prima, deși inițiala numelui m-ar fi plasat in mod obișnuit la sfârșit. Mi-a zis că m-am descurcat bine și să merge pe o anumită specializare (pe care eu chiar doream de fapt s-o urmez) și mi-a dat chiar și niște sfaturi ca să pot progresa. Și cum îmi zicea ea acolo tot felul de chestii, îmi dădeam seama cât de mult am de muncit, cât de „mică„ sunt (nu la modul la care zice Alex, însă :P ) cât de ... (lista rămâne deschisă). Se uita fix la mine, aceiași profă care a reușit să mă intimideze, singura !! Nici măcar Mr B. nu poate face așa ceva.... pfff....

Dragi colegi, vă rog să ma scuzați pentru cele ce urmează, știu că profa e o „bitch”, dar ... chiar e ok :)) Face ea faze, nu bagă în examen, dă multe teme și din astea, dar până la urmă ... chiar dacă mă pică ... :)) ...

Probleme existențiale

între două melodii, adică asta si asta (mulțumesc Alexandra :) ) recitesc conversații... cam asta am făcut toată ziua. În încercarea disperată de a mă face (a nu știu câta oară) să înțeleg cum de am ajuns aici.
Glume, vorbe de duh, conversații pe care le-am șters direct, fără să citesc ceva din ele, treburi serioase, multe urări de bine profilor :)), indicații în legătură cu temele, cursurile și așa mai departe, încercări de socializare soldate cu ștergerea id-ului respectiv din listă...
și o conversație care se lungește de mai bine de o lună :) conversație din care învăț din ce în ce mai multe despre partenerul de discuție cât și despre mine.
Messengerul, de orice natură ar fi el, este interpretabil. O glumă poate fi aiurea înțeleasă, nu poți pune o întrebare așa de ușor, cuvintele scrise pot fi șterse și nu mai ajuns niciodată la receptor. Sau mai rău, când se așteaptă să înțelegi ceva, pentru că, în mod convențional, scrie negru pe alb mai sus despre ce e vorba. Eu, una, prefer o ceartă sănătoasă, reală!
Messengerul, cu fețișoarele cele mici și galbene... cărora le-am dat fiecare, nu doar o dată, dublă semnificație...
Gândurile mele nu sunt atât de limitate, am un debit grozav de gânduri, iar tastatura nu ma ajută deloc. Degetele mele suferă, spatele meu suferă, ochii mei plâng ...într-o conversație obișuită nu se întâmplă asta.
Plus, e mult mai plăcut să Auzi „Mi-a fost dor de tine” decât să citesti „Mi-e dor de tine :(”
Mă uit la avatarurile mele (da, ăsta e pluralul ... Dacă nu mă crezi , dă click Aici). Fiecare îmi seamănă. Păpuşi,feţe triste sau vesele, în funcţie de dispoziţia mea. Rar o imagine abstractă. Iar dacă e abstractă ... păi, doar ți se pare, pentru mine are o semnificație. Rar pun o poză de a mea, trebuie să fie ceva în legătură cu poza aia care să mă facă s-o pun ca avatar.

ps: dacă nu era link de la tine, sigur nu aș fi ascultat până la capăt melodia, pentru că aveam ceva contra ei. :D Când a început videoclipul, reacția mea a fost : „Îh, videoclipul în care merge aia și ii tunde unul părul.” Apoi mi-am dat seama că trebuie să fie ceva special, și am ascultat-o . Încă o fac, mulțumesc. Încă o chestie învătată :)

Alea iacta est

S-au întrebat mai mulți de unde până unde colecționez eu zaruri.

În general s-a întrebat toată lumea de ce colecționez toate chestiile alea aparent inutile.

Treaba cu zarurile a început în clasa a noua, când nu știam ce să fac, ce să aleg. Așa că am dat cu zarul. Mai greu era să aleg semnificația fiecărei laturi a zarului. În definititv, tot eu alegeam... Trist, nu-i așa ?

Am ales 1, 3 si 6 ca simbol pentru DA... pentru că numărul 3 reprezenta ceva la vremea aceea.

Normal că uneori pica ceva și poate mi-aș fi dorit altceva, așa că apleam la 2 din 3, 3 din 5 și așa mai departe :))

Așa am avut mereu pe cine să învinuiesc, nu eram eu de vină ci zarurile, gravitația... Dar nu eu...

azi l-am folosit din nou

Am uitat să menționez, pentru fiecare decizie în parte foloseam alt set de zaruri, încercand să evit să fie acelși rezultat cu anteriorul. Iar cum acele decizii erau cu adevărat destul de importante, am păstrat fiecare zar in parte.

There you have it, CUM AM AJUNS EU SĂ COLECȚIONEZ ZARURI....

Bun și bronzul

Dar nu pentru mine, ci dat altora. Iar dacă îmi revine mie onoarea de a-l da (nu mai departe) , atunci i will live happily ever after...

Nu știu dacă am fost mereu prima... dar mereu mi-a plăcut să fiu, în NU contează ce situație, prima pe clasă, prima care termină examenul, prima care cedează...prima care cade strivită, prima care .... Trebuia să fiu prima!
[Deși nu mă prea văd in rol de toddler teacher îmi place să-i învăt pe alții... de la zero! Asta pentru că eu consider că nimeni nu s-a născut învățat, nu venim cu manual de utilizare a vieții, iar eu la rândul meu am învățat. Nu mă dau expertă, dar e oricum mai bine să înveți din greșelile altuia decât din ale tale...iar dacă nimerești un „profesor" cum am avut eu, să te ferească sfinții ... : ]
Într-o noapte, trecut de 12, stăteam cu un om pentru care am un respect nemăsurat (deși e cu doar 3 ani mai mare decât mine, am mereu tendința de a-i spune Dumneavoastră) și mi-a zis ceva ce încă îmi răsună in cap... Încerc pe cât posibil să îi urmez sfatul, dar nu știu dacă îmi iese mereu.
Am crescut sub presiune. Sub presiunea lui „fără muncă nu ajungi nicăieri”. Însă trebuie să recunosc că nu sunt genul care se omoară cu muncitul pentru o notă. Dar mă enervează la culme când nu iau o notă satisfăcătoare (iar notele satisfacătoare sunt peste 9 :D )
Îmi fac din ce în ce mai multe griji, dacă nu voi reuși ? Pe cine voi dezamăgi mai mult ? Pe mine sau pe cei care au așteptări de la mine?
De exemplu , nota de la un anumit colocviu, care nu a fost nici pe departe cea mai mică pe care am luat-o vreodată, dar totuși ... cei de la care așteptam reproșuri ( de obicei critica negativă mă ajută să mă mobilizez, cum am mai zis, sunt o masochistă) nu mi le-au făcut, chiar m-au felicitat? PENTRU CE ? Cu ceva timp în urmă, dacă aș fi obșinut acea notă ar fi fost durerea de pe lume.
Eu ce să mai înțeleg ? Că până la urmă e bun și bronzul?

Fericire

Vama Veche , Fericire... și mă cufund în gânduri...
Și îmi aduc aminte câte discuții am avut cu un prieten de mult pierdut (oare eu l-am pierdut, el m-a pierdut, sau ne-am pierdut undeva la jumătatea drumului?).
El avea o concepție foarte largă despre acest termen, eu sunt ceva mai rezervată. El vedea în fiecare zâmbet dovada fericirii. Oare așa este? Atunci am pierdut multe momente în care nu mi-am dat seama că aș fi fericită...
Trebuie să recunosc, totuși, că am avut și clipe de fericire

• 19 mai 2005 - când nu credeam că mai este posibil
• 5 iunie 2007 - când ne-am plimbat pe drumul ăla(eu cu tricoul tău, tu cu al meu) și toți se uitau la noi și zâmbeau, se bucurau și ei pentru noi
• 13 decembrie 2007 - nu o să dau explicații
• 8 aprilie 2008 cand tata,mai speriat ca mine, m-a ținut de mână când am ajus la urgențe cu gâtul rupt și mi-au perforat vena :D (aiurea amintire, dar si plăcută)
• 14 mai 2008 - când am primit un mesaj („SALUT!”) , după 7 luni de liniște (ok, recunosc, am și urât persoana respectiva pentru alegerea zilei, dar m-a bucurat ca și-a amintit...)
• 5 iulie 2008 - când am văzut ca am luat Bacul, și cu medie peste 9,50
• 8 ianuarie 2009 - pentru că a nins atât de frumos

Acum voi scrie o listă pe care, din păcate , nu o pot data

• când stăteam cel puțin o oră la telefon pe zi cu prietenul amintit mai sus
• când am ajuns înapoi casă cu cutia pe care intenționam s-o aruc în mare
• când am primit un buchet de flori, pentru care respectivul a trecut prin multe
• (later edit) când un alt prieten de mult uitat și-a adus aminte de mine și am reluat legătura :)

Doar astea îmi trec acum prin minte, poate că sunt mai multe.

Am căutat pe google „fericire”, și Rezultatele 1 - 10 din aproximativ 2.470.000 pentru fericire. (0,23 secunde) .
De aici rezultă că poți găsi fericirea in 0.23 secunde?!

Uite totuși CEVA INTERESANT. Însă nesatisfacator...
Dacă mă poate ajuta cineva, aș rămâne recunoscătoare.

hmm

We all have a sickness
That cleverly attaches and multiplies
No matter how we try.
(cred că postrările mele vor avea de acum încolo câte un motto din vreo melodie care mă determină să le scriu)
Acum vreo două zile am jucat un joc, a trebuit să-l joc. Jocul era cam așa : 50 ore de nesomn, fără „ajutorul” cofeinei sau energizantelor. Iar după 50 de ore trebuia să văd dacă voi fi în stare să zic „Stop joc!!”. Termenul era la început de 48 ore, dar am zis să mai dau o șansă. Am jucat, urmând fiecare regulă în parte. Abia spre finalul jocului am aflat ca aveam adversar.
Ideea e următoarea, nu am putut să joc până la sfârșit. Ceva m-a făcut, ca de obicei , să renunț înainte de final, doar cu puțin înainte de final.
Se pare că nu aveam nevoie de un astfel de „joc”, mai rău am făcut ca l-am jucat, căci adversarul meu eram chiar eu!